La doctor

Am fost la Cluj. Pe lângă faptul că anumiţi prieteni nu au binevoit să răspundă la telefon ca să ieşim la bere (bănuiesc că telefoanele au fost monopolizate de doamnele din viaţa lor), am avut mai multe întâmplări plăcute şi una neplăcută. Printre cele plăcute, am jucat fotbal cu Fred şi Philip, la -5 grade Celsius, fără pauză, e un fel de fotbal a la Cluj. Nici măcar nu am schimbat porţile, iar acest aspect ma dat peste cap. Am avut şi programare la doctor. Nu ştiu nici cum o cheamă, că e doctoriţă, şi nici cum îi spune la cabinet. Nu ştiu practic nici ce fel  de investigaţii face, însă  a fost recomandată de Zoli, pe care îl lasă să mănânce grătare. Ăsta da doctor. În sinea mea, mă gândeam că dacă pe Zoli îl lasă să mănânce grătare, poate îmi dă şi mie liber la bere. Însă nu a fost să fie. Ajung ca omul la Cluj pe la orele 19.00, programarea fiind de la 19.30. Las maşina la bunul prieten Zoli, şi apoi mergem împreună la doctor. Urcăm scările către cabinetul privat, intrăm în universul magic al luptei pentru sănătate, când deodată filmul se rupe; ni se spune că, deşi avem programare la o oră binecunoscută, mai trebuie să aşteptăm. Şi nu 15-20 minute, nici măcar 60 de minute.Ci minim o oră jumătate. Personal, îi recomand la Zoli să schimbe doctorul. Ce doctor serios face programare şi nu te primeşte la ora pe care tot el a fixat-o? Imaginaţi-vă că soţia d-voastră e programată pentru cezariană. Emoţii mari, Turbo e în frunte. Ajungeţi acolo, pregătiţi de eveniment. Şi doctorul  vă spune că nu veţi deveni tată, cel puţin nu astăzi, pentru că astăzi a reprogramat pe altcineva.Pentru că azi nu are timp de voi. Pentru că  nu sunteţi importanţi.  Nu cred că trebuie să vă mai spun că nu m-am dus la ora 21.00. Nu mai aveam încredere în doctor. Aşa că, astăzi am să mânânc cartofi natur şi deseară am să beau coniac sau eventual whisky. Pentru că viaţa e grea, da trece!

Ce mă motivează

Mergem cu grupul folk înainte. Sunt versuri faine, muzica noastră, de suflet; sunt clipe frumoase. Tot timpul mă întreb dacă sunt oamenii cu adevărat impresionaţi de ceea ce facem, nu de noi ca oameni, ci de mesaj. Adică, cum se regăsesc ei în muzica noastră, cum rezonează la ceea ce ascultă. M-a impresionat mult un tip din Bucureşti care mi-a cerut special un CD ca să-l facă cadoul la fosta lui prietenă, în speranţa unei regăsiri. De curând am aflat că cineva, o fată, ne-a ascultat la Păltiniş, şi că a fost atât de impresionată încât şi-a cumpărat chitară şi vrea să înveţe să cânte. Puteţi citi postarea aici lhttp://dekyky.blogspot.com . Asta mă motivează. Poate de aceea arta e atât de specială, pentru că scoate tot ce e mai bun din noi. Dacă de fiecare dată când cântăm undeva cineva îţi va lua o chitară, în 2-3 ani vom dubla numărul de chitarişti. Glumeam. Sigur a-ţi priceput ce am vrut să spun.

Snopiţi-l pe Valentin!

Îmi doream de mult să scriu ceva Anti -Ziua lu' Valentin americanu', care nu e nici prea american.Ştiam de la Ţapinarii câte ceva. Aşa că m-am documentat, şi ce a ieşit puteţi citi aici, pe www.albaiulianul.ro.
Mi-ar face plăcere să şi comentaţi câte ceva. De bine ori de rău....

Apel la eternitate

"Nu stiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei,..................... parc-mi saltă şi acum inima de bucurie". Cred că l-aţi recunoscut pe Creangă. Aşa mă gândesc şi eu înapoi câteodată. Cu drag îmi amintesc mirajul copilăriei, o copilărie fantastică trăită prin apa Ampoiului şi pădurile Zlatnei, aşa poluate cum erau, cu vacanţele scurte la bunici etc. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. E tot o amintire ce-mi "saltă inima de bucurie". A vorba de ziua mea din a 10-a, sărbătorită între prieteni la "Căsuţă" , o dărăpănătură din curtea din faţa blocului, cu două camere mici .Atunci, în acea zi, cineva mi-a spart cheful. A venit cu câţiva prieteni, plus o chitară, şi din dancing (oricum aproape numai rock'n roll sau balade) am ascultat cântecele Cenaclului Flacăra. Cântate de Victor, pentru că despre el e vorba. Şi uite aşa au trecut 17 ani, acuma sunt naşul lui, şi cine ştie ce ne mai rezervă viaţa. Astfel, impresionat de el, de atmosferă, de cântece şi poezie, m-am apucat şi eu de chitară. Îmi aduc aminte cu drag, de primele acorduri, de primele versuri, de primul cântec dăruit unei fete. Aceeaşi viaţă care nu mi-a oferit decât talent cu linguriţa (ritmul bată-l vina), mi-a oferit însă posibilitatea să cânt într-o formaţie. La voce, voce pentru a cărei formare, aşa cum este ea, tot la Victor trebuie să-i mulţumesc. Cum mă chinuia să cântăm pe voci în bucătărie, în timp ce vecinii îmi băteau pe la uşi. Revin la formaţie. Dacă eu am avut acest noroc, de ce să nu ajutăm pe alţii? Accesul la cultură şi folosirea talentului este posibilitatea noastră de acces la nemurire sau imortalitate, cum vreţi. E depăşirea condiţiei umane, e ca şi cum "ai sta la masă cu zeii".

E păcat să nu scoţi la iveală talente, mai ales dacă ele la un moment dat o să te depăşească. Mai ales dacă o să o facă.

Din ciclul tinere talente, am onoarea să vi prezint pe Fane, Cristina şi Anda. Intraţi, ascultaţi piesele, şi dacă credeţi, trimiteţi-le un mesaj de încurajare.Au nevoie. Toţi avem nevoie.

Păpuşarii 

Luna 

Câmpuri aurii 

Nebun de alb