Iubitei demonice

Diavolul are întotdeauna o logică impecabilă. Ispitirea e prin speranță și damnarea prin cuvinte. Ține minte tot ce s-a rostit și neagă tot ce s-a trăit. M-ai iubit prorocind sfârșitul. Buzele tale s-au trădat de nenumărate ori, sărutând și enunțând la fiecare sărut că acesta nu înseamnă nimic. Ai făcut dragoste cu mine, oficiind mântuirea contopirii într-o singură ființă, scoțându-mă cu forcepsul afară din sufletul tău mai apoi, repetând până la saturație, până la demență „Nu te iubesc și n-am să te iubesc niciodată!”. Ochii, mâinile, sânii, coapsele, chiar și tălpile de care-mi plăcea să-mi lipesc obrazul, și-au jucat remarcabil rolul. Am crezut în femeia al cărei gust știam că nu o să-l pot uita niciodată, refuzând să privesc construcția care se ridica, frază cu frază.

A venit ziua judecății. Diavolul îmi pune în față contractul. Fiecare avertisment al tău e o rubrică, completată cu răspunsul meu. Femeia pe care o iubeam a dispărut, acum au rămas doar cuvintele de care trebuie să dau socoteală. Te chem, să reapari din spatele logicii crude, iar Diavolul rânjește, încântat de disperarea crescândă. Am spus că te voi iubi pentru totdeauna, în orice condiții. Iar acum un Picasso malefic desenează neobosit cazne hâde, și fiecare tablou poartă același nume: „în orice condiții, pentru totdeauna”. Iadul e locul în care acțiunile simple și firești devin imposibile sau inutile. Acum iadul ești tu, iar eu trebuie să trăiesc în el.
Sunt trist. Știu că în spatele acestei capcane de cuvinte întrețesute de o răutate intelectuală sclipitoare, ești tu. Miezul ființei tale, captiv și el într-un silogism demonic, care cere ridicarea-mi pe cruce. Am văzut lumina, știu că este acolo, în spatele cochiliei de fier și venin. Neputința de a te elibera este, de fapt, singura tortură care contează. Dar ea este a mea, nu-mi poate fi impusă.
Însă puterea Diavolului este, totodată, și slăbiciunea sa. Este incapabil să înțeleagă antilogicul. De aceea, până la urmă, ceea ce este profund omenesc în noi îi scapă. Iubirea e o pânză fragilă de atingeri ale sufletelor. O îngemănare de speranțe, trăiri și extazuri nespuse, pur și simplu pentru că nu au loc în cuvinte. Acesta e legământul profund, pe care nu-l poți abjura niciodată, chiar și atunci când drumurile ființelor făcute din carne se despart. Eu m-am sinucis deja, iubindu-te. Acesta este motivul pentru care voi recuza contractul. Demonul nu poate stăpâni cenușa rămasă în urma arderii de tot. Mă voi lăsa risipit în cele patru vânturi și voi renaște, acolo unde voi găsi din nou lumină.

(Iubitei demonice)
* Epistole către o sută de iubite *

Link aici. 

 

Sursa foto aici .

Babaroaze aka Păcănele

După cum probabil ştiţi, oraşul şi lumea întreagă trăieşte o nouă febră a păcănelelor, din veniturile acumulate de acestea barurile îşi permit să plătească câte o chelneriţă, ospătăriţă etc. Deci, numai mulţumiri! 

Îmi amintesc cu drag când am câştigat odată la bar la regretatul Olby (nu cred că se scrie aşa, da a-ţi prins ideea), cu banii respectivi petrecând 10 zile la sfânta mare, pe rol de omul care satisfăcea toate poftele domniţei. Îmi amintesc cu mai puţin drag, când student fiind, am plecat la Cluj cu banii pe două săptămâni, lăsându-i la babaroaze în gară în Alba şi Teiuş. Prilej cu care am învăţat primele lecţii de supravieţuire, cum să mănânci două zile slănină goală râncedă şi cum să caţeri la etajele superioare ale căminelor pentru a cerceta mâncarea pusă la rece de prea-gospodinele fete. De altfel, în materie de păcănele, asta a fost şi ultima experienţă, au urmat luni de dez-babarizare sau dez-păcănelizare, când petreceam ore întregi în baruri şi doar mă uitam la maeştrii pianişti.

Nu ştiu de la ce începe totul. Din cauza noutăţii (pe atunci) sau a plictiselii din oraş (tot pe atunci). Cel puţin pentru mine aşa a fost. Apoi, cred că principala cauză e speranţa unui câştig uriaş, la care se adaugă adrenalina momentului. Cine ştie cum e să dublezi 5-6 milioane, poate îmi dă dreptate.

Se remarcă două categorii importante: profesioniştii şi amatorii. Profesioniştii sunt cei ce utilizează aproape zilnic respectivele aparate, care au un "stil" a lor, care lovesc aparatul sau îl mângăie, care au amintiri diverse, marea majoritate de când au câştigat sau au prins ceva mare, gen 5 şeptari. Amatorii sunt ceilalţi. Amândouă categoriile se mai împart în încă două: calculaţi şi pasionali. Calculaţii, de obicei se rezumă la cheltuirea banilor din buzunare, în schimb pasionalii sunt în stare să se împrumute până la sume imense sau să meargă acasă şi să aducă banii de pâine şi de chirie. Am o cunoştinţă care, aflat într-o mare inspiraţie, gen "trebuie să dea imediat", îşi vindea mobila din casă, la preţuri rezonabile. Am alt prieten, care după o zi de "lucru", în care a reuşit să piardă apx 18 milioane, beat fiind, la închiderea barului a reuşit să câştige suma de 1 milion şi de bucurie a cinstit întreaga asistenţă.

Un altul a reuşit să rămână fără servici, după ce într-o zi a cheltuit toate încasările firmei unde lucra. Mai sunt unii, care muncesc la sapă sau coasă cu ziua, şi după ce termină, beau două beri restul venitului ducându-se pe "pasiunea" lor, la final cerând bani cu împrumut să ducă o pâine acasă. 

Alţii, se duc la servici la Alba cu maşina. Dimineaţa, când îi vedeam urcând în Livio-Dario, ştiam că, în ultimele zile, au lăsat la păcănele sume importante de bani. 

Nu ştiu dacă e o boală. Sau doar o disperare. Sau o goană după un câştig uşor, asemănătoare cu goana după aur. Ce ştiu sigur e că, pentru unii, e mai nocivă decât băutura, ţigările sau curviştinele. 

Eu ştiu doar atât, că o să mă limitez la uitat. Chestie care îmi place şi în alte aspecte ale vieţii mele.

Concurs: dau o carte de poezii celui care postează cea mai tare experinţă a lui sau a unui prieten referitoare la această boală, pe acest blog.

Dacă nu vă interesează cartea, dau o bere la Ana.

 

Sursa foto aici.

Doar o întâlnire....

Rareori apreciem pe cineva de lângă noi, până când acesta sau aceasta dispare, apoi ne doare lipsa lui/ei. Nu mulţumim destul. Părinţilor, prietenilor, oamenilor de lângă noi.

Nu mai avem repere. Ştiu că în liceu apreciam pe d-nul Crainic, pentru română (continuând discuţiile peste timp cu dânsul), pe d-na Tamara Farcaş, pentru că ne purta mereu prin alte orizonturi şi pe d-nul Cismaş, pentru că ne dădea teme de gândire, apoi ne pierdeam cu toţii în discuţii nesfârşite.

Sunt oameni lângă noi pentru care nu ne facem destul timp. Să-i ascultăm, să le apreciem pasiunile, verticalitatea, voinţa, dăruirea şi multe, multe altele.

Nu trebuie să le ridicăm statui oamenilor doar după ce mor. Statuile sunt de mai multe feluri.

Azi am fost la Doamna (cu D mare) Melanica Forosigan. Am căutat-o de două ori iarna aceasta şi s-a întâmplat să nu o găsesc. Azi m-a sunat dânsa.

Am vazut-o ultima oară acum câteva luni, părea obosită, incapabilă a se concentra, cu gândurile împărţite în mii de probleme pe care desigur, nu le cunoşteam. 

Am intrat în casa dânsei, păzită de un imens clopoţel şi am fost invitat sus, la o ceaşcă de cafea. Nici nu m-am instalat bine în scaun şi au început întrebările, cascadele de idei precedate de argumente, la care cu greu am făcut faţă. Masa de "lucru" era plină de hârtii, scrise de mână sau tipărite, calculatorul pregătit pentru noua provocare Google Search TM, telefonul mobil zbârnâia, iar doamna argumenta din memorie sau cu ajutorul hârtie, căutările dânsei pentru a clădi încă o cărămidă peste istoria Zlatnei. Încet, încet, mi-am intrat în ritm , mulţumind în gând noilor mele preocupări "arheologice", care îmi permiteau să transform monologul într-o discuţie.

Nici măcar nu e important subiectul, deşi e deosebit de important pentru urbea noastră. Importantă e impresia care mi-a lasat-o d-na Melanica. Sprintenă ca o femeie de 20 de ani, raţională, documentată, entuziasmată, cu imense resurse intelectuale, capabilă a se adapta la noile tehnologii, cu o voinţă de fier alimentată de lupta sa proprie şi personală pentru a dezgropa şi a evidenţia trecutul nostru, aşa cum a fost el, departe de exagerări şi interpretări.

M-am simţit viu. Sentiment pe care desigur, îl regăseam în doamna din faţa mea.

Am găsit un mic răgaz să mulţumesc. Mulţumesc d-na Melanica că existaţi. Mulţumesc că îmi permiteţi să fac parte, într-un anume fel, din viaţa d-voastră.

Trecere

Ninge iar cu fulgi albi şi mari,
poate pentru ultima dată.
Miroase iarăşi a paradis pierdut,
iar în gura-mi uscată de sete nestinsă,
simt gustul unui fruct
din care nu voi muşca niciodată.
De aici, de jos
seamănă cu un zbor în care
nu am putut să mă ridic,
pentru că am uitat cum e
să fi vultur.
Sau cu decorul de la propriul priveghi,
la care am fost invitat
să cânt şi să rostesc
câteva cuvinte despre viaţă.
Nu am să-i cert acum,
pentru ce simt.
Doar am să-i şlefuiesc
cu propria alunecare,
dezlanţuită şi inconştientă,
apoi am să transpir urcând acolo unde fulgii
s-au născut din eternitate.
Şi în timp ce îngheţ,
am să visez un zâmbet de copil.
Copilul uitare.