Completare la "Into the wild"

Astăzi sunt trist

       Sunt trist pentru că am aflat că ieri a murit marele actor Jean Constantin. Pentru mine, orice film era salvat, cât de prost ar fi fost, dacă în el juca şi Jean Constantin. "Toate pânzele sus" e filmul care înseamnă pentru mine cam ce înseamnă "Cireşarii" din literatură. Seria B.D. e una extraordinară. Şi multe, multe alte filme.

       Pentru mine, nea Jean e un "Nemuritor" în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu să-l odihnească! Îmi amintesc ce s-a spus atunci când a murit Amza Pellea, actor cu care şi-a intersectat paşii, cuvinte care sunt la fel de actuale şi în acest moment: "Unii oameni nu ar trebui să moară"!

Turist la Negrileasa

Încă mă întreb ce e în mintea unui turist care alege să fie prezent la aşa numita sărbătoare a narciselor de la Negrileasa, adică marea "recoltare". Poate un psiholog m-ar putea ajuta. Aşa că redau din "bucuriile" pe care respectivul turist le va întâmpina. Să presupunem că turistul vine de sâmbătă, şi ca orice turist, campează în apropierea scenei, într-un perimetru de 100 de metri. Ca să ajungă acolo, vine cu auto bineînţeles, pe care o să şi-l rupă pe unul dintre cele 3 drumuri de acces. După ce campează, asistă la un scurt moment folcloric, pe scena din apropiere, pe care bineînţeles, îl gustă, are farmecul lui. Nu înţelege ce e cu atâţia bike-ri (adică motociclişti) care au venit  cu mic cu mare, şi care din când în când, de dragul populaţie feminine, îşi etalează abilităţile de  mânuitor de cai putere. Asurzit deja de taragoate şi de zgomotul infernal produs de motociclete, plin de praf şi mereu cu ochii în patru să nu fie călcat, alege să meargă să viziteze poiana cu narcise. Acolo, primeşte un pliant şi nişte sfaturi, pe care ar fi vrut să le poată auzi, dar din păcate are urechile înfundate. Turistul nostru se opreşte pe un pătrăţel de iarbă şi urmăreşte uimit acţiunea celor câteva sute de culegători de narcise, care îndoiţi de spate, rup narcisă după narcisă pentru a face o bucurie rudelor, prietenelor, iubitelor, colegilor etc. Parcă aici e mai bine, e mai linişte. Când  i se face foame, se întoarce la cort. La bariera de la intrarea în rezervaţie , o fată de un metru cinzeci stă în calea unui ATV, care vrea să viziteze motorizat poiana. David contra Goliat. ATV-ul se întoarce, aşa că turistul nostru zâmbeşte. E pentru prima dată. La cort, e însă bine. Nimeni nu i-a furat nimic. Vecinul din stânga ascultă Guţă, cel din dreapta "Puşca şi cureau lată", în versiunea porno, pe scenă cântă doi copilaşi din sat. Începe să se obişnuiască cu zgomotul şi cu mirosul de cărnuri, ba chiar şi cu motocicliştii, de acuma beţi. Seara, începe discoteca. Adică maneloteca, apoi taragoteca, apoi din nou maneloteca -adică muzică tradiţională din Apuseni. Turistul nostru s-a distrat până la 12.00. Apoi sacul de dormit, cu care încearcă să-şi astupe urechile devine din ce în ce mai subţire, pe măsură ce trece timpul. Se face 2,3,4  şi apoi pe la 5 dimineaţa instrumentele groazei se opresc. A fost o noapte de vis. Inclusiv pentru jandarmi, care erau campaţi mai sus cu 20 de metrii şi care nu au intervenit să oprească minunatul spectacol.  La 8 show-ul se porneşte din nou, maşinile apar din toate părţile pentru marea sărbătoare. Se văd saci de gunoaie montaţi în anumite locuri iar turistul vede cu surprindere că unii oameni chiar aruncă gunoaiele acolo. Pe la 5 după masa vede nişte tineri obosiţi care culeg resturile rămase de la "porcus turisticus", şi se întrebă "oare de cine or fi plătiţi tineri aceştia?". Merge şi mânâncă nişte mici, bea o bere, iar pe când se întoarce un bătrân alcoolic îi picase peste cort. Pe când să se ia de el, un alt beţiv deja începuse să-l bată, aşa că aplanează conflictul, strângând cortul. Merge către maşina plină de noroi, cu gândul la drumul către casă. Înainte de a-şi face cruce, promite că va reveni şi la anul. Oricând, numai de "sărbătoare" nu.

Zbor

Zbor ca un picur desprins din măreţia cerului prea înalt; cel puţin mie mi se pare că zbor. Ceilalţi, desigur, contemplă căderea. Mă întreb dacă toată această plăsmuire din care am apărut  este doar o conspiraţie mondială pentru ca eu să devin strop? Când, din viteză, am să pleznesc apa unei biete bălţi şi apoi am să mă scufund, iar după aceea, fără nici o explicaţie fizică, să salt înapoi, tras de un fir nevăzut, de parcă mi-ar fi dor de cerul pe care nu de mult l-am părăsit? A-ţi  vizualizat imaginea? Imaginaţi-vă apoi, lângă aceea baltă, un copil cu gura căscată care tocmai încerca proprietăţile noului ceas cu melodii , folosind teorema lui Arhimede, pe care avea să o înveţe şi apoi la fel de repede să o uite, abia peste câţiva ani! A-ţi vizualizat imaginea? Dacă da, bucuraţi-vă. Previziunile meteo spun că  mâine  plouă. Bălţi vor fi destule. Ceasuri berechet. Oare vom mai găsi copiii din noi?

Ce spuneţi de acestă "stângăcie"?

 Stângăcii

Am început neîndemânaţi
să descoperim treptat,
lumea celuilalt.

Am continuat în confuze acrobaţii
fără să ne observăm stângăcia
şi acum, ne temem că vom sfârşi
fără să îndreptăm ceva.

Urletul stins din noi vrea să ne-ndrume,
dar tentaţiile ne adulmecă
şi spiritul se lasă suflat dintr-un zid
unde încolăcirile stângace
l-au împresurat.

Nu aşteptările ne-au depărtat
ci teama şi gândul,
grija de mine, de tine, de noi,
ea ne-a supus înfrângerii
şi degeaba stăm acum erudiţi,
suntem goi.

Am rămas fără tine într-un lan de fum
Şi nu ştiu dacă te-am putut avea vreodată.

Ce spuneţi de aceste versuri? Cine le-a scris ar mai trebuit să scrie? Şi nu, nu eu le-am scris.

Personal, mi-au plăcut foarte mult! Am dat peste ele mai mult din greşeală, şi din nou am tras aceeaşi concluzie: dacă te uiţi cu atenţie, ai să vezi, iar sentimentele nu sunt doar acelea încastrate într-un volum de poezie.

Câteodată apar şi în noi, muritorii de rând.

Ce vreme

           Multă lume e oripilată de vremea de afară. Pentru o clipă uităm că e primăvară (dhe nu am avut primăvară de câţiva ani şi românul uită repede, vezi comunismul către care ne îndreptăm cu paşi repezi), că e nu necesar, ci foarte necesar să plouă. Ne plângem că e frig, şi dăm vina pe ecologişti  (mama mamii lor), că ne atrag atenţia în mod eronat cu încălzirea globală, de parcă încălzirea globală ţine cont exact de temperatura medie din 12-20 mai. Ce mai, expresia asta cu încălzirea e la modă, e ceva masonic clar la mijloc. 

           Mi-e îmi e dor de ploaie de când mi-am pus termopane, şi în locul pervazului de tablă, am pus un pervaz de plastic care dracu ştie cum, amortizează zgomotul făcut de căderea picurilor. Aşa de bine dormeam când auzeam ploaia în geam, sau mai bine spus în pervaz. Bine, nu îmi e dor de trăznete,fulgere, tunete etc., însă îmi e dor de ploaie. De ploaia măruntă care îşi face loc încet ,încet, foarte încet, printre haine până ajunge la piele, şi apoi transformă trupul înfierbântat în unul înfiorat. Ploaia care, asemeni unei iubite, are răbdare cu tine, care se joacă cu tine, şi care zâmbeşte atunci când eliberat de constrângeri şi ud leoarcă, ai puterea să ridici capul şi să râzi.

De ploaia năvalnică de munte care vine atât de rapid încât îmi grăbeşte ritmul bătăilor inimii, şi care pleacă mai rapid decât  o poveste de dragoste din liceu, şi care, ca şi aceasta lasă în urmă amintiri colorate şi umede, peste care tronează, câteodată, un miraculos curcubeu.

Îmi place şi ploaia care te obligă să rămâi la cabană, să îţi schimbi planurile, şi care te obligă, de preferinţă cu un pahar în mână, să stai să-i urmăreşti evoluţia, să faci presupuneri despre cât va mai dura. Îmi place să joc  rummy şi să aud afară ploaia cum izbeşte pământul şi cum bălţile parcă saltă într-o scurtă încercare de întoarcere.

Mi-e îmi place însă cel mai mult ploaia care bate pe folia de cort. Care poate fi  măruntă, năvalnică, poate fi oricum. Îmi place când mă adoarme şi îmi place când mă trezeşte noaptea din somn. Când pot să număr picăturile apoi câteodată totul se iuţeşte şi pierd şirul. Îmi place pentru că, printre altele, mă simt în siguranţă, în cortul meu, în lumea mea. Îmi place pentru că picurii parcă îmi crează o punte între mine şi exterior, în care pot să ajung, să evedez, fără ca trupul meu să se mişte măcar un moment. Îmi place să nu fiu singur în cort, şi câteodată, da, îmi place să fac lucrul ăla la care vă gândiţi cu toţii, cei care aţi avut răbdare să citiţi până aici.

           Te rog să mă ierţi. Pe vremuri, te înjuram printre dinţi. Pe vremuri, când mă trezeam dimineaţa în cort şi vedeam că iar plouă, te înjuram de toţi sfinţii şi deveneam un umil deprimat. Pe vremuri , când mă udai  pe stradă, nu îmi mai păsa de secetă, de "ierburi" şi culturi, şi din nou, egoist find, te înjuram. Te uram când, mai ales de lene nu de frica udatului, nu ieşeam din cabană şi mi se părea că intervii între mine şi dragostea mea pentru munte. Nu mai sunt cel de atunci. Ploaia face parte din natură aşa cum moartea face parte din viaţă. Şi e mare nevoie de ea, deci mă bucur că există. Şi mă bucur pentru că  ploaia  îmi aduce tot ce am nevoie.

Arta înseamnă creaţie, nu distrugere!

Citeam astăzi un articol, despre TIFF, despre cum RMGC este printre sponsorii festivalului. Prima reacţie, scârbă! Şi în rândurile articolului am citit şi despre compromisurile pe care le face arta, pentru a supravieţui, sau pentru orice alt motiv  ce pare bine întemeiat şi despre ce mesaje mai poate să transmită după asemenea compromisuri. Mi-am amintit de toate ziarele din Alba, care la pachet cu publicitatea pro RMGC au consimţit la apariţia unui n număr de articole pro aceeaşi companie. Bineînţeles, multe trec chiar şi de această limită pro, deveninând parcă scrise de salariaţii companiei. Mi-am amintit de spectacolele lui Mihai Mălai Mare (mare?) care şi-a vândut demnitatea, atât prin campania pro RMGC, cât şi prin implicarea spectacolelor pentru copii în astfel de manifestări partizane. Îmi pare rău şi acum că nu i-am aruncat în poală 30 de monezi într-o pungă, aşa cum am avut intenţia.

Aseară la Alba Iulia, destul de  surpinzător pentru mine, un grup de teatru amator, s-a dovedit mai presus decât măreţele teatre bucureştene, decât ziarele "independente", decât politicienii greţoşi "care ne reprezintă".Grupul acesta, a avut curajul să fie anti, să fie împotriva distrugerii, să spună NU. 

Pentru că le-aţi arătat că nu toţi suntem de vânzare, din partea mea, numai RESPECT!

Jenanţii de la Bucureşti

Am fost la capitală. Capitala României, bineînţeles. Prea multe de povestit nu am, decât despre o noua iniţiativă a autorităţilor de a ne convinge să strângem bani la buget. Dobitocii, pe lângă faptul că au supt tot de pe noi, au impresia că ne-am tâmpit subit. Fiţi atenţi: pe clădirile mari din Bucale (îi zice campanie out-door), miticii au arborat mesh-uri uriaşe cu tot felul de slogane, dau un exemplu: Ştiţi că s-ar putea construi 50.000 de locuinţe pentru tineri, dacă s-ar colecta la bugetul de stat1 miliard de euro, cât se pierde anual din contrabanda cu ţigări? Eu ştiu că încearcă să distrugă învăţământul, dar asta nu ne face proşti peste noapte. Tot o să dureze măcar 20-30 de ani. Să presupunem că am reduce contrabanda cu ţigări. Ca să intre bani la buget, trebuie să cumpărăm ţigări "legale". Adică şi  proşti şi oricum, viitoare cadavre. Şi apoi, cine ne garantează că statul va construi 50.000 de locuinţe, în loc să-i strice pe licitaţii făcute cu rudele, neamurile şi firmele proprii? Nici dracu' nu ar garanta asta. Deci, hai sictir. V-aţi schimba părerea dacă campania ar fi făcută de un producător de ţigări, în parteneriat cu un minister din ţara, vremelnic numită România?