joi, 26 septembrie 2013
marți, 17 septembrie 2013
Locuri de muncă pentru Guvernul României
Într-un viitor nu prea îndepărtat, asta ar fi reţeta pentru crearea a
numeroase locuri de muncă în Românica, ţara tuturor posibilităţilor.
Se gândeşte, dar nici prea mult, o strategie de localizare a lor. Ce înseamnă
„ a lor”? Imediat, nu vă
grăbiţi. Vor fi poziţionate cât mai strategic, în apropiere de marile oraşe,
astfel încât toate zonele ţării să fie reprezentate. Bun, prima fază e
obţinerea terenului. Vom recurge la expropierea pentru investiţii private, pentru
că desigur, o astfel de iniţiativă nu poate fi de stat. Este vorba, desigur, de puşcării,
închisori, locuri de detenţie sau cum vreţi să le mai spuneţi. E drept că
statul va avea un cuvânt de spus, dar iniţiativa trebuie să fie privată, pentru
că cineva trebuie şi să câştige din asta. Vom expropria politicienii care deţin
terenuri (vile, bungalow-uri, cabane etc.) în apropierea marilor oraşe. Preţul
va fi stabilit de către Uniunea Europeană, Uniunea Ţărilor din Africa de Nord
sau de OPEC, indiferent, doar de statul român, nu. Oricum, după cum veţi vedea, politicienii nu
vor mai avea nevoie de astfel de terenuri. Punctul 2 înseamnă realizarea de
diverse studii privind oportunitatea acestei investiţii. Nu este cazul să facem
referendum, pentru că sunt convins că minim 99% din populaţia ţării va vota
„pentru”. Putea fi la fel de bine, punctul 1, dar acum nu mai avem de ales,
deja am făcut rost de teren. Se trece la proiectare, dimensionare, iar având în
vedere amploarea acestei realizări „cercetătorii britanici” estimează că peste
1000 de oameni vor avea de lucru, numai din proiectare şi alte chestii tangente
cu proiectarea. Urmează apoi licitaţiile, pentru realizarea efectivă a
lucrărilor. După terminarea licitaţiilor, se trece la construcţie, unde aceeaşi
cercetători estimează că peste 3600 de oameni vor avea de lucru aproximativ 10
ani, cât vor dura lucrările, aplicând şi coeficientul românesc denumit „Dorel”. La licitaţie pot participa şi
societăţi cu capital american, însă doar dacă demonstrează mituirea a cel puţin
5 oficialităţi române în ultimii 2 ani de zile. Pentru popularea respectivelor
construcţii se va trece apoi la treabă, printre principalele puncte luate în
discuţie sunt: în aceste „zone rezidenţiale” vor fi primiţi doar politicieni
şi/sau afacerişti care au derulat afaceri cu statul, care vor plăti o sumă de
minim 1000 EUR/lună pentru şederea în închisoare; pentru început, vor fi
primiţi toţi prim-miniştrii care au avut această funcţie din ’90 încoace, la care se adaugă Miniştri
Industriei , indiferent de culoarea politică: Radu Vasile, Berceanu, Adriean
Videanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu etc.
Toţi politicienii care nu vor putea demonstra provenienţa averii,
indiferent că ea este trecută pe diverse rude, vor fi cazaţi la etajele
superioare. La parter vor avea prioritate politicienii care au schimbat până în
prezent cel puţin 2 partide sau alianţe electorale. Un statut deosebit vor avea
cei cu fapte deosebit de grave de corupţie sau trafic de influenţă, dar se pare
că şi acolo va fi o concurenţă deosebită. Se va realiza un sindicat al
„chiriaşilor”, iar funcţiile de conducere vor fi obţinute doar de cei care au
avut legături (semnare contracte păguboase, trafic de influenţă, primire de mită
în forme grave) cu afacerea Roşia
Montană. Se estimează că va fi o concurenţă acerbă pentru aceste posturi.
Tot cercetătorii britanici estimează că vom avea nevoie de minim 5 astfel
de stabilimente, cu minim 10.000 de locuri fiecare, încasările preconizate, pe
lună, doar pentru cazare, fiind de 50.000.000 EUR. Desigur, fiecărei persoane
li se va percepe şi taxă TV, taxă folosire mobil, taxă apă de ploaie, taxă
ridicare săpun, taxă sfoară cu unică utilizare etc., taxe care vor fi folosite
pentru asigurarea mesei, reabilitări, întreţinere, cheltuieli diverse.
Desigur, la 10.000 persoane/stabiliment, în primă fază, vom avea nevoie
încă 200-300 de oameni pentru pază, curăţenie, apoi vom angaja firme
specializate de cathering etc.
Veniturile se estimează la minim 1-2 miliarde EUR pe an, din care Statul
Român va primi 6%, impozitabil. Desigur, se vor reduce încasările
televiziunilor care difuzează talk-showuri cu aceste maimuţe electorale, dar
ele vor creşte către normal prin redifuzarea emisiunilor „Surprize, surprize”,
La Mă-mă-ruţă, Teo Show, „Din dragoste” cu Mircea Radu, „În pat” cu Cătălin
Botezatu.
Desigur, este puţin probabil că vom mai avea Guvern care să se bucure de
aceste încasări, cel puţin în forma cunoscută, aşa că va trebui să formăm de pe
acum un Guvern de criză, condus de Moise Guran şi echipa robotizată a lui
George Buhnici (I LIKE IT).
Locurile de muncă estimate vor fi de minim 4600, în faza de construcţie a
stabilimentelor şi de peste 6000 în faza de executare a pedepsei, pentru minim
25 de ani. Se estimează, având în vedere statisticile privind corupţia în
România, că aceste stabilimente vor avea o durată de funcţionare de minim 200
de ani.
marți, 10 septembrie 2013
Despre munţi, sau...
Sunt îndrăgostit iremediabil de munţi. E probabil o dragoste care va dura toată viaţa. Sper că nu singura. Nu ştiu fiecare ce înţelege prin dragoste de munţi. Imaginea noastră, a celor care cară rucsacul în spate (ca şi melcul care îşi cară casa) în rândul localnicilor din zonele montane e destul de diversificată. Asta pentru că ne văd într-o singură ipostază, cea de drumeţ, dar în momentul când ne implicăm în activităţile lor, situaţia se schimbă.
Îmi place să urc. Îmi place să "cuceresc muntele din mine", cu fiecare urcare. E greu, dar se merită. Îmi place cum se vede, de acolo de sus, omenirea cea plină de griji, probleme, cu luptele şi renunţările lor. Acolo sus, le uiţi. Acolo sus, nu înfrunţi natura, ci te asimilezi cu ea. Îmi plac ninsorile şi răcoarea din obraz, îmi place pădurea cum foşneşte, ploaia când bate pe cort, trunchiurile brazilor sau fagilor care au fiecare povestea lor, îmi plac frunzele ruginii, stelele oglindite în apa lacurilor. Îmi plac brânduşele, firele de iarbă de curând apărute, căprioarele apărute din senin, până şi urmele lăsate de mistreţi. Îmi place să împărtăşesc sentimentele pe care le simt cu alţii. Să rezonăm. Îmi place să citesc hărţi, să cunosc cât mai mult zona prin care trec, să învăţ pe alţii mai tineri despre tainele muntelui, despre filozofia pe care mi-am făcut-o eu despre munte. Îmi place să simt căldura focului în obraz, să simt cum îmi furnică pielea după o noapte petrecută în fân, îmi place că mă regăsesc în fiecare noapte petrecută în sacul de dormit.
Ei bine, oricât aş continua, nu voi spune decât jumătate din poveste. Pentru că oricât de frumoşi sunt munţii, oricâte emoţii aş trăi la vederea peisajelor, jumătatea care lipseşte sunt oamenii.
Oamenii de acolo, de sus, din munţi. Oamenii, cu obiceiurile lor, cu greutăţile lor, cu experienţa şi legătura lor indestructibilă faţă de natură. Nu m-am simţit cu adevărat "legat", până nu am înţeles asta. Până nu am cosit, "pologit", până nu am tras, cu cai sau boi, lemne, până nu am dormit într-un sălaş (pe care ulterior l-am reparat), până nu am curăţat un izvor sau până nu am discutat minute întregi cu un cioban. Până când am realizat că fiecare om are o poveste, o experienţă extraordinară, un mod de a fi. Am ascultat un cioban cântând în frunză (în Ciumerna, i-aş fi dat şi cămaşa de pe mine), "boar" cântând melodii populare de mult uitate, preoţi doinind sau colindând. Am mângâiat obiecte lucrate de mâini muncite, ştergare lucrate în timp de iarnă sau în timp de răscoală şi am ştiut că parte din sângele meu s-a scurs în acest pământ. Că sunt rudă cu oamenii ăştia, că am trăit undeva, cândva cu ei acolo sus, că vocea mea s-a auzit doinind sau strigând, şoptind sau gemând.
Muntele e parte din viaţa mea, dar privit în strânsă corelaţie cu oamenii care trăiesc acolo şi de asemenea, cu oamenii cu care am trăit atâtea clipe de vis.
August surprinzător ( de Alex "Padre" Petrescu)
De mi-ar fi fost dat să aleg între Pământ şi Cer
Aş fi preferat să fiu mărul din care Eva a muşcat cândva,
Aruncat mai apoi cât colo cu groază
Sau un deşert încă necunoscut decât o oază...
Acum, însă, prefer să fiu aşa cum sunt:
în munţi, sub ploaie, cu tine dormind pe umărul meu stâng...
Aş fi preferat să fiu mărul din care Eva a muşcat cândva,
Aruncat mai apoi cât colo cu groază
Sau un deşert încă necunoscut decât o oază...
Acum, însă, prefer să fiu aşa cum sunt:
în munţi, sub ploaie, cu tine dormind pe umărul meu stâng...
sâmbătă, 7 septembrie 2013
Când pierzi pe cineva drag...
Probabil cunoaşteţi sentimentul. Mulţi dintre voi aţi pierdut pe cineva drag. Atunci când vine brusc, durerea se amplifică la cote nebănuite, nimic nu mai are sens, te transformi într-o stană de piatră, cuvintele nu îşi mai găsesc rostul, nu pot descrie ceea ce simţi. Golul rămas nu mai poate fi umplut cu nimic, mereu îl vei găsi în tine. Dacă e vorba de o iubită, senzaţia poate fi redată aşa:
"Se ia o iubită. Se injectează ca
heroina. Se trăiește până la extaz, apoi până la demență, apoi până la
sevraj. Apoi te legi de calorifer, te dai cu capul de parchet și îți
sinucizi amintirile, una câte una. Când termini și nu mai e nimic, ți-ai
omorât iubita, și pe tine odată cu ea. Iei cadavrul, îl ridici în
picioare, îl faci să umble și să zâmbească. Apoi faci cunoștință cu
tine. Ești un om nou, gol, o foaie albă de hârtie. După care iei un pix,
scrii frenetic și trimiți o scrisoare către cel care ai fi putut fi.
Afirmându-ți inexistența. La sfârșit, vezi că ai făcut un cerc dublu pe o
bandă Moebius. Ești în același punct, plus o ucidere. O iubești, deși
ea a dispărut cu mult înainte de ultimul sărut." O astfel de pierdere face cât o moarte. Sau mai multe. Nu cu aceleaşi cuvinte dar esenţialul rămâne acelaşi când pierzi pe cineva drag. O altfel de iubire. Şi o altfel de moarte.
Atunci când se întâmplă brusc. Dar ce faci când ştii că unei persoane atât de dragi ţie i se apropie sfârşitul. Când recunoşti semnele. Când realizezi că nenorocitul de timp, ignorat în permanenţă, devine acum extrem de important. Când ştii ca prin plecarea ei/lui, definitivă de data asta, nimic nu va înlocui trările, sentimentele, emoţiile asimilate alături de el/ea.
Ce vei face omule? Vei încerca să petreci cât mai mult timp alături de acea persoană, îţi vei umple sufletul cu amintiri, vei clădi o structură care îţi va permite să mergi înainte? Sau te vei resemna? Vei plânge de pe acum, cu lacrimi tăcute, clipele care ar fi putut fi?
Moartea face parte din viaţă. Aşa că voi crea o legendă. Voi purta un nume pe buze de oricâte ori voi avea ocazia. Voi termina ce am început să facem împreună. Şi dacă voi avea putere, voi scrie. Nu voi îngropa pe nimeni. Pentru că eu am devenit altul prin momentele petrecute împreună. EU, cel nou, te am în structura genetică şi pe tine. Te voi duce mai departe.
joi, 5 septembrie 2013
Viaţa merge înainte
Sunt
momente în viaţă când îţi pui întrebări despre calea pe care ai decis sa
mergi. Sunt atât de multe întrebări, încât nici măcar nu cauţi
răspunsuri. Trecutul revine mereu prin faţa ochilor, prezentul e atât de
nesigur, iar viitorul parcă e o păpădie care aşteaptă îngrozită o pală
de vânt. E atât de greu să îţi găseşti locul între oameni. Nu mă aştept la
multe. Nici nu caut vreun semn.
Sâmbătă noaptea- după ce cu o noapte înainte nu am dormit de loc- am ales să citesc în
cort. La un moment dat, am auzit lângă foc un cântec, al cărui acorduri şi versuri îmi păreau atât de cunoscute. De unde ştiu eu melodia asta? Apoi,în singurătatea mea am zâmbit. Era cântecul meu. Cântat de cineva care îl înţelegea. Pentru care însemna
ceva. Viaţa merge înainte.... Mai ales dacă ai lăsat ceva în urmă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)