Dus cu sorcova

Sâmbătă, plec de unul singur către Săruni. Nu mă simţeam chiar extraordinar, dar nici foarte rău, aşa că mă bag pe la Ana de la Citeră. Am ajuns perfect ca să servesc "iuţari" la tigaie, cu o "papară" făcută de Ana la care se adăuga o salată de roşii cu castraveţi, cu multă sare ca să ai după ce bea apă. Nu înainte de a servi cu unchiul lui Bibi, care îşi făcea de lucru pe acolo, un pahar două de vinars. Şi stăm de poveşti, ba de vreme ( se apucase de plouat), ba de animale, ba de Florea care era dus la târg. După un ceas de poveşti, plec la deal cu gândul să trec pe la locul de unde izvorăşte Valea li Lal. Ar trebui făcut un loc de pelerinaj acolo, izvor este, popi găsim. La loc îi spune " La Şupelniţă", şi chiar este un izvor carstic, cel mai mare de prin Dâmbău. Locul este plin de travertin şi de acolo Florea a adus apă pentru "complexul Ana". Bun, beau un gât de apă să mai sting vinarsul băut mai devreme şi o dau la deal, pe scurtătura lu Pizdău (mă scuzaţi, da asta e porecla oficială), mai precis pe " Copchileţ". Dacă la înjosu'  e cum e, la însusu'  e necaz mare.Ajung la vălaele de sub locul nostru, fac dreapta pe la "Hoanca Pleşii" să caut un fag, unde Florea văzuse ceva ciuperci. În negura ce era la Dâmbău, nu am nimerit fagul ăla, în schimb am nimerit alt fag, puternic ornamentat cu păstrăvi de fag. Dau cu ei în traistă , ce să fac. Ajung la Săruni. Eu şi cu mine. În timp ce afară începe ploaia, pe mine mă apucă frisoanele, aşa că mă bag într-un sac de dormit, apoi pun un "ţol" pe deasupra. Cum continuam să tremur, mă apuc şi fac focul, apoi stau aşa cu gândurile aiurea. Cred că am aţipit, pentru că mă trezesc dintr-o dată, transpirat de mama focului. Şi începe cheful: pun 2 pahare de vinars, beau eu şi cu mine. Apoi citesc, cartea adusă de subsemnatul. După ce o termin citesc toate exemplarele de National Geographic din cabană, apoi mă apuc de cântat. Cu voce tare, bineînteles. Oare să fi înnebunit, e un gând ce îmi trece prin minte. Îmi zic "dacă era să fi înnebunit, trebuia acum să alerg afară, prin iarba udă, în curul gol". Pe când să mă dezbrac, mă scapă la budă, aşa cred că tot cu buda am avut noroc. Adorm într-un târziu, ascultând ploaia ce bate pe şindrilă şi convins că în timp ce dorm, cineva o să intre pe uşă. Mă trezesc pe la 7. Tot singur. Aşa că, prin valurile de ceaţă ce urcau parcă din oraş, mă apuc de cosit, ba către budă (eram dator), ba către "semnal", ba către bănci, apoi către poarta din sus. Apoi evenimentele s-au precipitat, am umblat vreo 3 ore prin pădure singur fără să găsesc vreo ciuperca, apoi a venit Florea, şi coborând către casă, am umplut traista de ciuciuleţi şi gălbiori (râşcovi). Cred că a fost prima seară de unul singur la Dâmbău. Şi aştept cu nerăbdare următoarea!

Zlatna ,ce oraş frumos

Cred că multe se potrivesc cu oraşul Zlatna, mai puţin apelativul de frumos.. Bine, noi i-am dat denumirea de Centrul Universului (şi aşa este), alţii îi spun Marte (şi nu sunt departe de adevăr). Se potrivesc şi versurile lui Alexandru Andrieş: "Mmm, ce oraş frumos, fabrici şi uzine, aici a fost câmp, acolo a fost câmp acum sunt fabrici şi uzine". Bine, merge şi "au fost" fabrici şi uzine. Mie imi plac şi versurile celor de la Survolaj: " În acest oraş cu flori de pomană, idioţii zâmbesc şi au faţă umană". Sau "În oraşul acesta nu se-ntâmpla nimic, stau toţi cu mâinile-n sân şi cu inima beată".

De ceva vreme, se încearca să se găsească o stemă pentru prea-frumosul oraş, dar nu s-a găsit ceva semnificativ. Domnii consilieri s-au blocat pe la minerit şi creşterea animalelor.

Am găsit eu o poză reprezentativă, facută de o zlătneancă. Era să uit, după construirea coşului de dispersie în vârful Măgurii Dudaşului, oraşul nostru a căpătat şi apelativul de "Oraşul cu sula-n deal". Frumos, nu? 

De ce cred că poza asta e reprezentativă? Pentru că e vorba despre viaţa aici, viaţa post-industrială, despre visele de înalt ale oraşului, despre măreţia de odinioară şi impotenţa de astăzi. Despre vise închise între gratii, despre libertatea promisă, despre ochi  care văd dincolo de betoane şi pavele, precum şi despre limite.

Alte poze găsiţi pe Ozeneu.

Se spune că timpul trece

„Se spune că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp. „

Garabet Ibraileanu

Am alergat mereu în timp şi mai mereu am fost alergat de el. Am dormit pe furate, am mâncat la volan în timp ce conduceam, am raspuns la ambele telefoane în acelaşi timp.

Am alergat cu el, şi din noi doi, doar pentru el timpul nu contează. Şi apoi, ca în sah, am facut singura mutare la care el nu se aştepta.

M-am oprit. Şi am sa citez de pe un blog pe care am ajuns zilele astea:

„Să ne oprim pentru prieteni, pentru zâmbete, pentru gesturi, pentru şoapte, pentru îmbrăţişări, pentru a tremura în răcoarea serii sau pentru a mai simţi un timp mângâierea razelor pe obraz...pentru o strângere de mână, pentru vorbe, pentru a ne certa şi apoi a ne împăca, pentru a învăţa şi a uita ce am învăţat, pentru a transforma un lucru banal în ceva extraordinar...pentru a ne îndrăgosti sau pentru a pune patimile noastre într-un lucru mărunt, dar pe care îl iubim atât...

Să ne oprim pentru ceea ce ar putea părea prea firesc: să trăim într-adevăr...”

Nu sunt cuvintele mele, dar cred că mă reprezintă….. Mulţumesc Adinnutza, oricine ai fi.

Cum te cheamă, preafrumoaso?

Vă rog să mă ajutaţi să o identificăm, adică să nu o lăsăm nebotezată. Mă gândesc că măcar Traian, cu pilele lui, poate face asta. Încă o dată mulţumesc!

Un pic de ajutor

Vă rog să mă ajutaţi şi să îmi spuneţi cine a scris rândurile următoare sau ceva asemănător:

"Se spune că atunci când cade o stea, un om moare
Se mai spune şi că, atunci când cade o stea, se naşte un om.
Mă întreb atunci,oare
Când se naşte o stea, cine moare?"

Drumurile noastre toate

Redau mai jos un material postat pe Guest Book-ul Primăriei Oraşului Zlatna:

"Romanii au fãcut pod peste Dunãre în 105 e.n. şi au ocupat Dacia în 106. Au pornit spre nord făcând drum imperial, drum de piatră. Între 6 şi 10 metri lăţime, patru straturi adâncime, 90 cm, straturi de bolovani legaţi cu mortar, piatră spartă mărunt, pietriş sau nisip cu grăunte mare, apoi pavimentul, lespezi şlefuite. Pe margini, borduri solide, din loc în loc, brâuri care să ţină drumul strâns, rigole ca să se scurgă apa. Inginerii prospectau terenul în faţă. Ştiau morfogeodezie şi respectau principiile. La numai două zile de mers, în spatele lor venea drumul. În 108 au ajuns la Napoca, apoi la Porolissum, Zalău. 450 km. În doi ani. Apoi au fãcut drumurile secundare, drumuri pentru transport marfă sau vicinale. Dar şi drumuri private. În total, în Dacia au fãcut peste 4.300 de kilometri de drumuri şi 25 de poduri în primii ani de ocupatie.... Ei au stat aici 160 de ani. Nouă ne-au mai trebuit 1.600 de ani să facem încă pe atât. Nemţii 6.800 de kilometri s-au fãcut în timpul lui Carol I, în mai putin de 15 ani. În Transilvania, toate măsurătorile topo şi hărţile s-au făcut în timpul ocupaţiei habsburgice. Topograful Dorin Ursut le-a studiat şi a predat topografia la universitate spunând tot timpul: de fiecare dată, la fiecare verificare, cotele din hărţile tocmite de austrieci au iesit la fix! Românii Trei ani au lucrat la 5,6 km de drum care ocoleşte Gherla. In 14 august, Emil Boc, Radu Berceanu, directori locali  şi primarul Gherlei tăiau panglica acestei centuri ocolitoare. La cinci zile după, drumul s-a prăbuşit. A alunecat terenul. Si acum se lucreazã la el, iar firma care l-a făcut se obligă să plăteascã refacerea lui. Primarul, premierul, ministrul se obligã şi ei sã-i mai taie o dată panglica, pe 1 Decembrie. Până atunci avem timp să vă spunem si povestea incredibilă a acestui rateu tipic romanesc. Şi încă ceva. Cam cât suntem de diletanţi în comparaţie cu romanii care ne-au fãcut drumurile când au cucerit Dacia. Le-au făcut atunci  şi au rezistat 2.000 de ani. Până când au venit buldozerele lui Berceanu.