Let's do it Zlatna!

Ca orice lucru bun în România, lucrurile încep să prindă un pic de miros. Am tot vorbit de lucrurile bune ale "Let's do it România", încât uităm că nu toate sunt roz. Cred că, miticii, s-au gândit ei că dacă tot pot obţine diverse sponsorizări în numele ideii, de ce să nu o facă. Şi astfel, ca şi finalitate, în teritoriu să fie mai puţini saci, mai puţine mănuşi, mai puţine orice. Pentru unii a devenit un pic de afacere. Sunt cam scârbit de asta, dar  de mult am încetat să mai cred în Moş Crăciun. Am ales să ne ocupăm de Zlatna, să vedem ce putem face la nivel local şi nu aş fi încercat asta dacă nu am fi avut Serviciul de Salubritate în oraş, adică am ştiut că avem pe cine ne baza. Şi am avut. Mai puţin pe zlătneni. Mai precis dacă nu ne ajutau Liceul şi Şcoala Generală (mulţi elevi participând deja la acţiuni de ecologizare anterioare), în afara membrilor Trascău Corp aveam 2 (doi) voluntari. Restul li se pare nedemn de personalitatea lor să facă curăţenie, o dată pe an. La PAPI am centralizat totul, de la voluntari până la necesarul de echipament. După cum mă aşteptam, cu 5 zile înainte de eveniment, site-ul oficial "lets do it" nu a mai funcţionat, nici nu e de mirare, toată ţara încerca să introducă date. Dacă stăteam să introducem voluntarii, să fie confirmaţi şi alocaţi unor mormane, făceam Ziua Curăţeniei odată cu Ziua Armatei, poate se face curăţenie şi acolo. A, era să uit, pe Zlatna am avut alocate şi 2 (două) baxuri de apă minerală. Numai copiii au fost 70-80. Capacul la oală l-au pus însă sacii. Am ajuns în Cheile Cibului, am coborât pe apă PET-urile, la un moment dat, din cauza lipsei de apă şi a terenului accidentat, am fost nevoiţi să scoatem gunoaiele din apă, asta însemnând înghesuirea lor în saci şi urcarea lor pe o pantă până în drum. Mare ne-a fost mirarea când am descoperit că sacii erau un pic mai mari decât sacii menajeri de la găleata de gunoi, cam o treime din dimensiunea sacilor de anul trecut. Păcat. Oricum strângem gunoaie, cu rost sau fără rost, cu campanii şi fără campanii, de cel puţin 15 ani. În fiecare an facem cel puţin 3-4 "Let's do it" sau "Hai să o facem". În concluzie, nu puteţi voi arunca cât putem noi strânge. Staţi bre, nu mă luaţi în serios. Serios vorbesc. Nu aruncaţi bhă, că vă ia mama dracului. Vă rugăm , ajutaţi-ne!!!

Mă bucur de banalitate

Da, mă bucur de banalitate. La serviciu, am observat că nimic nu se schimbă de 12 ani de zile. De fapt,  singurul lucru rămas nemodificat şi care îmi face plăcere, e că în 15 şi în 28 ale lunii luăm banii. În rest, praf pe tobă. Nu mai am speranţă de nu ştiu ce carieră, nu mai cred că voi câştiga din acest serviciu o grămadă de bani, măcar să îmi ajungă de o casă din lemn cu o bancă de lemn masiv în curte. Aşa că mă bucur de cafeaua de dimineaţă. Îmi place la ibric, fără zahăr. Mai mult decât gustul, îmi place mirosul ei. Şi " a sta la" cafea. Şi amintirea reclamelor cu oamenii ăia fericiţi care consumă cafea şi totul e roz. Îmi place câinele firmei (neoficial), care fix la 11,30 vine să-şi primească resturile de la masa de dimineaţă. Când s-a schimbat ceasul, săracu', a venit la 10,30. Pe el nu-l anunţase nimeni. Îmi plac oamenii cu care vorbesc şi nu înţeleg nimic din ceea ce le spun eu. Nu vreau să spun că nu ar înţelege dacă ar fi atenţi. Dar nu sunt. În capul lor drogatul de Mutu mai înscrie odată, fata de la 1 din blocul de vis-a-vis umblă topless prin casă, cineva deschide o bere rece undeva în apropiere, în scara blocului au găsit un "ghiul" de aur sau Ion Iliescu moare fericit de bătrâneţe. Fiecare cu visele lui. Dar chiar dacă nu înţeleg, oamenii ăstia  te asigură că au priceput tot, că nu e nici o problemă, deşi le citeşti în ochi că nu au priceput o boabă. Dar de mult a încetat să îmi mai pese. Am început să gătesc. Adică să experimentez "a găti". Adică mă documentez, transform totul în ceva practic şi apoi am tupeul să şi consum. Îmi place ceapa. Mi-ar fi plăcut să inventez eu răzătoarea. Ceapa mă face să plâng . Câteodată simt nevoia să plâng,  aşa că decojesc o ceapă şi nu mai am probleme. Îmi place să stau întins în pat şi să urmăresc tavanul. Urme de ţânţari morţi şi dorinţa, încă neîmplinită, a unei oglinzi, acolo sus. Îmi place să vorbesc la telefon. Mai ales să ascult. Am să ascund un telefon în iarbă, am să mă sun şi am să ascult ore în şir ce are să îmi spună iarba. Apoi am să ascund telefonul sub un copac, atunci când toamna o să desprindă frunzele, una câte una. Am să ascult din patul meu fiecare cădere, până când un om fără milă o să mă lase fără telefon. Şi care o să mă sune, fără să vrea, din baie, în timp ce îşi face treburile. Am să merg iar la marginea unei ape. Cu un băţ în mână şi cu o pâine amestecată cu ceva lichid în buzunar, din care din când în când, fără să vreau, am să mai muşc. Am să cânt cântece scrise de alţii, nu ştiu de ce ale mele îmi par prea triste. Mi-ar plăcea să copiez versurile, ca pe vremuri, ascultând vinilul ce se învârtea în ritmul lui sacadat. Am să sun un prieten şi am să îl întreb profundele cuvinte: Ce mai faci, omule?  Am să îl invit să urcăm împreună un munte, de unde, de fapt,  nu am coborât niciodată. Am să colecţionez pietre de toate felurile şi am să le aşez la marginea geamului. De data aceasta, nu am să mai arunc cu ele după câinii împerecheaţi. Îmi imaginez un extraterestru verde aruncând după mine cu jumătate de copac în timp ce..... Îmi e dor să desenez pe asfalt. Neapărat cu multe culori, neapărat în genunchi şi neapărat trebuie să fiu tot murdar din cap până în picioare. Să văd feţele copiilor. Bucuria. Îmi e dor să stau în turla bisericii, numai eu cu gândurile mele. Şi din când în când, ridicând câte o găleată de mortar, dhe, totul are un preţ. Am vrut să spun că îmi e dor să râd. Dar nu e aşa. Râd tot timpul. De fapt, stai. Nu râd. Zâmbesc. Dar şi zâmbetul e un fel de râs, nu? E ca şi cum ai râde, dar nu ai vrea să vadă lumea. Viaţa e scurtă. Şi e mişto. Şi totul e simplu când ai o melodie, mereu aceeaşi, în cap.

Sursa: aici.

Salvaţi Roşia Montană

Am găsit câteva afişe din cadrul acesti campanii, pe Facebook, aici, şi nu pot să nu împărtăşesc cu voi minunatele imagini, din păcate reale!

Rugby sau fotbal?

Am găsit aici cel mai frumos comentariu la o ştire de sport din România. Nu pot decât să subscriu şi să vi-l prezint şi vouă:

"Domnule Piţurcă, vă anunţ că m-am trezit la ora patru să urmăresc cum s-au predat atât de frumos ai noştrii. Ştiam că vor juca rugby, nu calcule de palmarese. Ma bucur că nu veţi fi niciodată antrenorul acestei echipe !"

Ură

Nu credeam să acumulez atâta ură în mine. O aveam deja pe cea latentă pentru Tokes şi Ion Iliescu,nu mai trebuie să detaliez de ce. O mai am şi pe aceea cu Victor Piţurcă, un nimeni în drum care habar nu are ce înseamnă să fi antrenor, care şi-a bătut joc de o ţară întreagă şi care a fost numit din nou, pentru a o mai face odată. Un ticălos care în complicitate cu alţii, aproape a ucis "Campioana unei mari iubiri".

Dar nimic dintre toate acestea nu se compară cu ura pentru Traian Băsescu. De câteva zile, nu mai e preşedintele meu, am renunţat la "onoarea" aceasta. Când îmi amintesc că l-am votat în 2004 , mi se face rău. Sunt sigur că blestemul aurului îl va ajunge şi pe el. Pe toţi îi va ajunge.
Însă dacă va încerca sau va ajuta cu ceva la modificarea Legii Minelor în aşa fel încât oamenii să poată fi expropiaţi pentru o investiţie PRIVATĂ (nici Ceauşescu nu a făcut aşa ceva) îl previn, public, că se va lăsa cu violenţe de neimaginat. Şi nu numai la Roşia Montană. Dacă ei nu sunt în stare să hrănească cetăţenii care i-au ales, să renunţe, să lase pe alţii. Nu trebuie să ne vândă, bucată cu bucată! 

Nu îl ameninţ pe numitul Băsescu Traian. El doar s-a vândut, ca mulţi alţii. Îi ameninţ pe toţi cei care  vor să ne scoată din casele noastre, pentru interesul lor. Aceia nu sunt români şi trebuie să se teamă.

Acest mesaj se adresează fiecărui cetăţean din ţara aceasta. Dacă legea se va modifica , în sensul menţionat mai sus, nu mai sunteţi în siguranţă nicăieri. Vă vor scoate din casele voastre, pentru un pumn de sare sau o găleată de cărbuni............

Cineva zicea odată: o Mamă, o Ţară, un preşedinte.............. A mai rămas mama.............Adio România.......