Întreaga noastră viaţă e presărată de temeri. Ne e frica de decizii, de responsabilităţi, ne e frică când tună şi fulgeră, ne e frică de ceea ce putem deveni, de cei care suntem, ne e teamă de singurătate, de adolescenţă, ne e teamă să îmbătrânim, ne e teamă să spunem NU sau DA atunci când e cazul. Ne e teamă că nu suntem la fel, ne e teamă de imperfecţiuni, uneori de visuri, ne e frică de moarte şi automat ne e frică de viaţă. Ne e frică să trăim intens, ne e frică să plângem şi automat ne e frică să râdem cu gura până la urechi, ne e teamă să nu fim răniţi, ne e teamă să ne dezgolim, ne e teamă să ne îmbrăcăm în cunoaştere. Ne e teamă de poezie, de cântec, de durere, de facere, de plăcere, de gânduri întortocheate. Ne e teamă să iubim, pentru că a iubi înseamnă printre altele vulnerabilitate. Ne e teamă de sentimente, de emoţii, de telefonul acela care lasă un gol în noi, ne e teamă de azi şi ne e teamă de mâine.
Şi mie îmi e teamă. Dar tocmai teama aceasta mă face uman, mă face să întreb, fără a fi nevoit să-mi formulez răspunsuri, teama asta mă face să merg mai departe. Voi trece peste teamă, purtând-o mereu în suflet, ca un etalon al umanităţii şi al încercărilor peste care trebuie să trec.
"Îmi este teamă de frunzele moarte, de pajiştile de rouă pline...."
