"Crăiţa" Mocănimii Ampoiului

        Am avut de o vreme încoace, mai multe discuţii în contradictoriu, despre ce înseamnă Mocăniţa, dacă ideea de mocăniţă a murit odată cu desfiinţarea căii ferate cu ecartament îngust de pe Valea Ampoiului.

        În vara anului 1889 încep lucrările de construcţie la calea ferată îngustă (760 mm) Alba Iulia- Zlatna, lucrări conduse de Friderich Stahl, care continuă până în anul 1890 ând au fost sistate din cauza dificultăţilor financiare. În vara anului 1893 se continuă lucrările la calea ferată, iar la 22 septembrie 1895 are loc inaugurarea şi deschiderea căii ferate înguste Alba Iulia-Zlatna, moment care înseamnă şi intrarea primului tren în oraşul Zlatna. "Mocăniţa" a funcţionat până în anul 1977, când au început lucrările de normalizare a căii ferate Alba Iulia- Zlatna, terminate doar în anul 1986, prin deschiderea ultimului tronson, Zlatna Tehnică- Zlatna Călători.

         De la ce vine "Mocăniţa"? Evident de la termenul de mocan, care înseamnă om din regiunile muntose, care se ocupă în special cu creşterea oilor. Conform I.R. Abrudeanu (Moţii, Calvarul unui popor eroic dar neîndreptăţit- 1928), "Zlatna este centrul mocanilor de pe Valea Ampoiului cari nu se deosebesc întru nimic de mocanii de pe Valea Arieşului, dela Lupşa în jos, şi cei din Valea Mogoşului, care la Teiuş se varsă în Murăş". Deci practic, avem trei "mocănimi", Mocănimea Ampoiului, cea a Arieşului şi cea a Mogoşului. După cum probabil ştiţi, am avut două căi ferate cu ecartament îngust, una pe Valea Ampoiului şi una pe Valea Arieşului, ce pleca din Turda şi ajungea la Abrud, cu prelungire până în Câmpeni.

        Doar de dragul descrierii, din aceaşi carte, Abrudeanu spunea:" Mocanii, spre deosebire de Moţi, sunt mai deschişi la suflet şi mai sinceri. Este o foarte mare asemănare între haina lor albă ca zăpada şi conştiinţa lor cu mai puţine dedesupturi neînrezătoare decât sufletul pururi îndoelnic al Moţului propriu zis. Mocanul este mai vioiu la petrecere şi mai puţin crâncen la mânie decât Moţul". Frumos, nu?

          Ca să ne întoarcem la oile noastre, Mocănimea Ampoiului există. Şi va mai exista multă vreme. Avem o locomotivă cu abur, din anul 1906 (care conţine şi piese fabricate în anul 1912, plus câteva realizate de curând, pentru că lipseau unele piese şi nu erau posibilităţi de înlocuire a lor de pe o locomotivă asemănătoare), locomotivă unicat în lume.

           Întrebarea e următoarea? Cât de mult contează dacă linia e pe ecartament normal sau îngust? De asta am vrut să mă conving ieri, când am participat la proba de tracţiune a "Crăiţei" (aşa se numeşte mocăniţa noastră), pe traseul Tăuţ- Zlatna. Mocăniţa noastră a tractat fără probleme un automotor de 70 de tone, vagoanele noastre (unul finalizat şi două în lucru), încărcate, nu vor depăşi 50 de tone.

      Anumite lucruri se cântăresc cu sufletul. Am auzit şuieratul Crăiţei, am respirat fumul provenit de la locomotivă, am văzut cărbunii călătorind către focar şi mai ales (pentru că asta îmi doream să văd cel mai mult) reacţia oamenilor de pe traseu. Întrebările de la scurtele opriri pe traseu, modul cum priveau locomotiva, cum salutau şi îşi ridicau pălăriile oamenii aflaţi la lucru pe câmp, mi-au dat răspunsul la întrebare. A fost o călătorie în timp. Una frumoasă, de neuitat.

      Privirile oamenilor în vârstă, care au mai prins vechea mocăniţă, dar şi a celor tineri, reacţiile lor, mi-au confirmat că ecartamentul nu contează.

      După cum spuneam, anumite lucruri se cântăresc cu sufletul.

 

LIED

LIED de Andrei Maftei

Eu te-am purtat de mână
Printre spini...
De cer se agățase luna nouă
Și mi-au crescut
Din brațe rădăcini
Să pot să beau
Privirea ta de rouă.
Îngenuncheaseră salcâmii
Fruntea lor,
Să-și ningă tot parfumul din petale,
Și fluturi desenaseră în zbor
Arpegii, în ecouri abisale.
Prin ochii pietrelor cărunte
Pământul se uita spre univers
Și-n apa nopții,
Stelele căzute
Se unduiau ca pașii tăi
În mers.
O clipă, ochii tăi le-a mai aprins
Să fim nuntiți
Ca mire și mireasă...
Și ar fi fost mai mult
Decât un vis...
Dar Dumnezeu
Nu ne-a găsit acasă.

Frustrările muntelui meu

Nu e un articol scris de mine, dar înţeleg extrem de bine. L-am primit pe email, anonim. Consider că merită citit. Enjoy.

"Orice poveste are un erou. De data asta, eroul nu are un nume. Are doar o poveste. Româneasca. Ca orice român, trăiesc în această ţară cu frustrările normale ale unui absolvent de şcoli şi angajat la patron. Povestea începe prin anii ’80. Venit dintr-o generaţie de bunici ţărani şi părinţi mutaţi la oraş pentru a oferi copilului ceva mai bun, am inceput să ies pe munte de la vârsta de 7 ani. De atunci m-am perindat prin diferite cluburi de ecologie, încercând să fac ceva ce ar putea să răsplătească natura, cel puţin la fel de mult cum mă răsplăteşte ea. Numele cluburilor nu contează, pentru că înainte de a fi etichetat ca ONG-ist, suntem toţi prieteni şi ne dorim toţi acelaşi lucru. Protecţia naturii. 

 Voluntarii ecologici sunt prost înţeleşi în România. Suntem văzuţi ca fiind cei care adunăm gunoaie după ce pleacă din mijlocul naturii „oamenii normali” sau ăia care se leagă cu lanţuri de copaci ca să nu-i taie „oamenii de afaceri”. Suntem văzuţi de multe ori ca nişte fanatici. Dar nu e aşa. Eu sunt fumător şi merg cu maşina, deci poluez. Şi din când în când, când nu găsesc câte un tomberon unde să arunc chiştocul de ţigară, după ce îl port în mână sau în buzunar vreo jumătate de oră, îl arunc pe jos. În vreo gură de canal. Ocazional mai ies la o bere sau la un vin cu prietenii. Nu povestim de Capatos sau Măruţă sau te miri ce alte emisiuni „mondene” ar mai trebui să vizionăm, să părem şi noi normali. Mulţi dintre noi nici măcar nu avem televizoare. Nu pentru că nu ne-am permite, ci doar că nu le găsim rostul. Panem et circenses. De obicei povestim despre ce cărţi am mai citit, ce filme am mai văzut, despre viaţă, istorie, univers, mintea umană, religie, politică. Nu contează neapărat subiectul de discuţie. Scopul este important. Scopul este să creştem ca fiinţe umane. După fiecare discuţie, nefiind important deznodământul, am mai multă încredere că noi, oamenii, ca rasă, avem potenţialul de a ne dezvolta infinit. Dar e o iluzie.

Weekendul acesta am fost la “Sărbătoarea Narciselor” de la Negrileasa. Ca de fiecare dată, e cel mai frustrant weekend din tot anul. Poate vă întrebaţi: “Cum să fie agasant un weekend în mijlocul naturii, între narcisele ce te îmbată cu parfumul lor la fiecare adiere de vânt?”. Frustrarea vine de la incapacitatea de a face oamenii ăia, care vin acolo, să înţeleagă că nu-i bine ce fac. Nu că nu-i bine pentru mine, eu sunt irelevant în povestea asta, dar nu e bine pentru dealurile alea, pentru natură şi pentru peisaj. E mentalitatea aia că “Ce-i la mine în curte e tot a’ meu” şi că, dacă nu-i la nimeni în curte, înseamnă că e a tuturor. Şi atunci noi suntem aia răi, voluntarii ecologici, care nu-i lăsăm pe ei, pe “oamenii normali”, să economisească nişte bani. Da, aşa văd eu problema. În loc să cumperi de la o florărie din oraş un buchet de narcise, mai bine mergi până la Negrileasa şi aduni cât poţi de multe şi cât poţi de repede, ca nu cumva să vină altcineva şi să le culeagă înaintea ta. Că doar îs gratis. Şi cu banii economisiţi, perfect: îţi cumperi patru mici şi bei o bere, şi ambalajele le poţi arunca liniştit pe jos, că doar are cine să le adune după tine. Şi partea absurdă la toată tărăşenia asta e că până îţi mânci micii şi-ţi râgâi berea, narcisele sunt ofilite deja. Dar nu-i nici o problemă, că doar poţi să mergi să mai culegi un sac. Păi ce, ai mers tu să le pui apă? Ai dreptate, n-am mers nici eu, dacă cumva te-ai atacat, dar eu nici nu-mi fac iluzia că tot ce creşte din pământ şi nu e revendicat de nimeni mi se cuvine.

Şi pe urmă mai vin şi “motocicliştii”, “ateviştii”, “ofrodiştii” şi mulţi alţii. Ca în fiecare an, noi, ecologiştii, suntem de vină că blocăm drumul, că nu-i lăsăm să „dea ture” peste narcise. Un minim de documentare ar fi suficient să-şi dea seama că bulbul de narcisă, odată călcat, se sparge în pământ şi adio narcise. Dar nu, e mai important să-ţi impresionezi audienţa decât un rahat de bulb pe care l-ai zdrobit.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi încercat vreodată să vă susţineţi un punct de vedere. Să ai un ideal lângă care să stai şi să-l susţii neţinând cont cât de tare eşti atacat din toate părţile. Şi să faci asta într-un mod paşnic. V-aţi gândit vreodată la noi, ăia care stăm acolo în mijlocul drumului şi suntem scuipaţi sufleteşte de aproape toţi cei care trec pe drum? V-aţi gândit vreodată oare cum ar fi să stai tu la marginea drumului şi să-ţi susţii punctul de vedere, trecând prin furcile alea caudine de dimineaţa până seara? Cât ai rezista înainte de a sări să prinzi pe careva de gât?

 Pentru cei care fac parte din categoriile enumerate mai sus şi s-au atacat, vă recomand sa daţi o simplă căutare pe google, în engleză dacă vă descurcaţi, după următoarele cuvinte: “national park fines”. Nici măcar nu trebuie să daţi mai departe click pe linkurile afişate. Trebuie doar să căutaţi în pagina după semnul “$” şi să vedeţi ce sume apar acolo drept amenzi.

Dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, vreau să ştiţi că la fel ca mine sunt mulţi. Şi mult mai tineri, care mai au încă răbdarea şi entuziasmul pe care le aveam acum 20 de ani, când am luat-o pe drumul ăsta. Dar anul acesta la Negrileasa, mi s-a dovedit că rasa umană, din punctul meu de vedere, nu mai are nicio speranţă. De mic am încercat să mă implic activ în protecţia naturii. Weekendul acesta am luat decizia de a renunţa. Nu la clubul din care fac parte sau la prietenii ecologişti ori la ieşirile în natură. Nu. Am renunţat la a încerca să mai schimb ceva în ţara asta şi în mentalităţile oamenilor. Îmi ajunge. Dacă peste 5, 10 sau 20 de ani o să-şi deschidă careva ochii şi o să vadă că ne-am dus dracului, că am distrus planeta asta, singura pe care o avem, măcar eu o să mor împăcat că am încercat să fac ceva.

Hai să ne imaginăm un scenariu: plecând de la o simplă dispariţie a unei specii de narcise dintr-o poiană atât de frumoasă odată, pe urmă dispariţia unei musculiţe banale dependentă de narcisa aia, pe urmă a unui liliac. Toate duc la o destabilizare şi o distrugere inevitabilă a ecosistemului în vârful căruia ne credem noi. (Dacă n-a înţeles careva fraza de mai sus, înseamnă că murim).

Poate o duc puţin cam departe acum, dar nu vi se pare o ipocrizie să trimitem sonde în spaţiu să încercăm să colonizăm alte planete, când noi nu suntem în stare să avem grijă de planeta asta? Nu ne e ruşine să afirmăm, ca fiinţe umane, că suntem în căutare de inteligenţă extraterestă, când de multe ori nu există nici măcar inteligenţă terestră, la cum ne comportăm cu casa asta a noastră comună? Păi şi să zicem că ne întâlnim până la urmă cu omuleţii ăia mici şi verzi. Ce le arătăm când vor să facă turul planetei? Poze cu ce aveam odata?

E ultimul an în care mai merg la Negrileasa să mă lupt cu morile de vând. Poate colegii mai tineri o să mai meargă şi la anul şi o să încerce să convingă în continuare lumea că e bine să protejăm natura. Din partea mea, dragii mei degustători de mici cu bere, dragii mei exploatatori de narcise, dragii mei motociclişti şi alţi iubitori de „sporturi montane” din aceeaşi categorie, vă doresc distracţie plăcută la anu’ şi să dea Dumnezeu să faceţi cât mai mult prăpăd pe acolo. Poate peste vreo doi ani n-o să mai fie nicio narcisă şi vă puteţi plimba liniştiţi printre pungi şi peturi. Dar la cât de inventiv e românul, poate şi după ce n-o să mai fie narcise se mai inventează vreo sărbătoare gen „Sărbătoarea Gunoaielor”, în care scopul să fie colectarea câtor mai multe peturi sau doze de aluminiu.

Şi, ca să închei ciclic, daca cumva n-aţi înţeles încă despre ce am scris mai sus, vă rog să vă întoarceţi la titlu, pentru că, pentru mine, muntele e viaţa mea.

Un fost voluntar ecologic."

 Sursa foto aici.

Gol în cuvinte, gol în orice sens

Am rămas gol de sensuri. Toate cuvintele cu care m-ai construit s-au prăbuşit brusc, când ai dislocat din temelia mea cărămida de început, întru refolosirea ei pentru a-ţi construi o altă lume, departe de mine, departe de noi.
Mă voi refugia curând în tăcere. Ştiu că acolo eşti doar Tu. Şi astfel te voi invada deodată cu nevorbe, împotriva ta, răzbunând trădarea din cuvinte, urlete, şoapte.

............................................................................................................

Dragostea este asemenea credinței: degeaba rostești formulele sacramentale dacă nu-ți așezi făptura și facerile în spatele lor.
Unii poeți, puțini, sunt adevărați teologi ai iubirii. Cuvintele au fost trecute din accident în orizont de așteptare. Mediat și liturgic, citim. Extatic, ne înălțăm. Dar să nu uităm: sunt povești despre mântuire, nu mântuirea însăși.
Credința și iubirea ne sunt date ca încercări de sine, atunci când alegem să ne căutăm sensul în entități exterioare. Și pentru a ne câștiga sensul, trebuie să aducem acel exterior în sinea flămândă de înțeles.
De cele mai multe ori, cuvintele ne ajută să țesem punți. Dar nu vor fi de ajuns. Nu vor fi însă nici de prisos. Poți păși doar dăruindu-te. Bucată cu bucată, faptic, te muți în entitatea exterioară, în Dumnezeu sau în iubită, până când te reconstruiești în jurul sensului ales. Atunci Dumnezeu devine al tău, iubita e parte din tine. Cuvintele pot și trebuie să numească trăirea. Nu îi pot lua locul, dar o vor ține coagulată într-un întreg, peste timp.
Fiecare cuplu are propriile lui formule sacramentale, prin care numește iubirea și o invocă. Acestea nu pot fi folosite în afara cuplului, căci vor fi desacralizate. Și atunci toată facerea sinelui întru celălalt se va risipi în grăunțe de întâmplări alergând fără scop într-o clepsidră răsturnată ciclic, măsurând doar o nesfârșită risipă.
Trebuie să ne salvăm cuvintele. Fără ele nu vom mai fi decât o vitrină second-hand de întâmplări cotidiene.

@ Epistole catre o suta de iubite.

Sursa foto aici.

Majoratul la Români

Dacă ești prost de mic, când ești mare numa' te joci. Asta e o vorbă din popor. Nu vreau să jignesc pe nimeni, să se știe de la început. Cei care vor avea răbdare să citească până la sfârșit, vor realiza asta.
 Mai rău e atunci când ne prostim colectiv. De fapt asta , fără să exagerez, e o trăsătură dominantă a poporului român. Ne place să ne prostim, să apelăm la tradițiile altora în loc de ale noastre sau să exagerăm, denaturăm evenimente care ar trebui să însemne altceva. De ce? Pentru că așa fac toți. E la modă. Pentru că sunt oaie, merg cu turma. Dacă nu gândești, nu te rănești, capul plecat sabia nu-l taie etc și bla, bla, bla.

Ce înseamnă majorat? Conform dexonline.ro înseamnă vârsta la care o persoană devine majoră sau, conform aceluiași site, e definiție mai corectă este: Vârsta la care o persoană beneficiază de toate drepturile civile și politice, devenind totodată responsabilă de acțiunile sale în fața legii. În România, ambele parți ale definiției nu miros a bine. Aflăm deci că avem drepturi civile și politice (dreptul de a fi impozitat, taxat, tratat ca un gunoi, exploatat etc), nu se pomenește nici de obligații, care de obicei depășesc cu mult drepturile. Apoi aflăm că suntem responsabili de acțiunile noastre în fața legii. Nu era mai bine copil?

Fac aici o paranteză. Până tânărul nu merge la o facultate sau se angajează, nu prea înțelege ce e cu responsabilitatea, fiind legat ombilical de părinți. Apoi apare o anumită detașare, care va crește odată cu timpul. Între 18 și 21 de ani (la unii mai repede, la alții mai târziu), începi să vezi adevărata față a lumii. Minciunile, ipocrizia, prieteniile de fațadă, începi să apară greutățile, preluate până în acel moment de părinți. Acum descoperi o altă formă a lumii în care trăiești, una care te face să-ție fie dor de copilărie. De inocență. 

Să trecem acum la majoratul în forma cunoscută de majoritatea tinerilor.

Majoratul, astăzi, e o formă de nuntă, fără mire sau mireasă, după caz. Muzică, băutură, tort, invitați (la unele majorate numărul invitaților a depășit 150 de persoane) și evident, cinste. Cinstea e minim 50 lei, în funcție de relația ta cu majorul. Toalete, frizuri, fițe, distracție. (P.S. Acum am aflat că la fete cinstea începe de la 40 de lei- cică ele beau mai puțin????).  Na, ca să vă lămuriți, intrați pe site-ul www.catdau.ro, selectați la Eveniment Majorat și vedeți ce iese. Era să uit, altă asemănare cu nunta e sistemul: ai venit la mine, mă duc la el. Adică o anumită obligație. Evident că merge și inversul: nu a venit la mine, nu mă duc la el/ea.

Din banii strânși din cinste, neimpozabili, părinții spun: " lasă să aibă și copilul banii lui", și evident ei vor fi cheltuiți, în funcție de sumă pe mașini, ATV-uri, tablete, telefoane performante etc. Nu am auzit pe nimeni (nu zic că nu e posibil), să pună banii la bancă, pentru o dezoltare viitoare a tânărului, gen facultate, cursuri de calificare, perfecționare etc.

După părerea mea, majoratul, astăzi, e un fel de împrumut fără dobândă. Împrumutul nu e făcut de tânăr, ci de părinți. Ei organizează, ei încasează, ei plătesc  pentru fiecare majorat la care tânărul participă. Și ce rezultă din asta? 1. Tânărul se trezește cu un purcoi de bani, pentru care nu a muncit, ci doar a împlinit o anume vârstă. La majorat nu vin doar prietenii apropiați, așa cum e normal, ci colegi, cunoștiințe etc. Evident că, matematic, cu cât vin mai mulți, cu atât suma încasată din cinste crește. 2. Dacă ai avut 50 de invitați, de exemplu, trebuie să mergi la 30 de majorate (presupunând că doar 30 din 50 sunt la vârsta majoratului). Asta înseamnă 30 de week-enduri în care ai program. Nu tu odihnă, nu tu excursii, ieșiri în natură, participare la evenimente culturale (mă umflă râsul) etc.

Nu e nici o scofală să faci 18 ani. Nu ești mai bun sau mai rău. Ești ceea ce ești. Dacă faci majoratul cu 5 prieteni buni sau cu 150 de invitați, tot va răsări soarele dimineața, tot va ploua toamna și tot așa vor fi gropi pe drumul Alba-Zlatna. Probabil, o să îți iei carnetul de conducere. Ești pregătit pentru asta? Vei știi să fi responsabil, să nu calci oameni pe trecerea de pietoni? Vei știi că nu trebuie să atragi atenția, să fi personajul central al lumii șoferilor, ci să conduci preventiv, să ai grijă, pentru că acum RĂSPUNZI în fața legii și orice greșeală costă.

E  o responsabilitate a părinților care își cresc copiii. Cu ce îi recompensează, cum îi responsabilizează. Avem copii deștepți și foarte deștepți. A căror principală preocupare e în prezent la ce majorat se merge în week-end, cu ce telefon "bazat" să apară în fața prietenilor (cu care comunică tot virtual, chiar și atunci când stai la aceeași masă), ca mașină trăznet ar putea să-ți deschidă calea spre cuceriri amoroase, la ce facultate să mă înscriu (indiferent dacă mă reprezintă sau nu), nu corespunzător înclinației mele, ci pentru că "este de viitor, o să iasă bani după aia".

Suntem bătaia de joc a vremurilor în care trăim. A televiziunilor, a falselor modele, a falselor valori. Și în loc să ridicăm capul, ne aliniem standardelor, uităm cine suntem și mai ales, uităm că "nu ai nevoie de multe lucruri, ca să fi fericit", că fiecare e cineva și fiecare are ceva sublim în el, indiferent de telefonul și mașina personală, acoperișul sub care trăiește, condiția socială etc.

O să pierd cu postarea asta. Dar să câștig ca om. Pentru că am o părere și mi-o exprim.

 Poza preluata de aici.