Am rămas gol de sensuri. Toate cuvintele cu care m-ai construit s-au
prăbuşit brusc, când ai dislocat din temelia mea cărămida de început,
întru refolosirea ei pentru a-ţi construi o altă lume, departe de mine,
departe de noi.
Mă voi refugia curând în tăcere. Ştiu că acolo eşti doar Tu. Şi astfel te voi invada deodată cu nevorbe, împotriva ta, răzbunând trădarea din cuvinte, urlete, şoapte.
Mă voi refugia curând în tăcere. Ştiu că acolo eşti doar Tu. Şi astfel te voi invada deodată cu nevorbe, împotriva ta, răzbunând trădarea din cuvinte, urlete, şoapte.
............................................................................................................
Dragostea este asemenea credinței: degeaba rostești formulele sacramentale dacă nu-ți așezi făptura și facerile în spatele lor.
Unii poeți, puțini, sunt adevărați teologi ai iubirii. Cuvintele au fost trecute din accident în orizont de așteptare. Mediat și liturgic, citim. Extatic, ne înălțăm. Dar să nu uităm: sunt povești despre mântuire, nu mântuirea însăși.
Credința și iubirea ne sunt date ca încercări de sine, atunci când alegem să ne căutăm sensul în entități exterioare. Și pentru a ne câștiga sensul, trebuie să aducem acel exterior în sinea flămândă de înțeles.
De cele mai multe ori, cuvintele ne ajută să țesem punți. Dar nu vor fi de ajuns. Nu vor fi însă nici de prisos. Poți păși doar dăruindu-te. Bucată cu bucată, faptic, te muți în entitatea exterioară, în Dumnezeu sau în iubită, până când te reconstruiești în jurul sensului ales. Atunci Dumnezeu devine al tău, iubita e parte din tine. Cuvintele pot și trebuie să numească trăirea. Nu îi pot lua locul, dar o vor ține coagulată într-un întreg, peste timp.
Fiecare cuplu are propriile lui formule sacramentale, prin care numește iubirea și o invocă. Acestea nu pot fi folosite în afara cuplului, căci vor fi desacralizate. Și atunci toată facerea sinelui întru celălalt se va risipi în grăunțe de întâmplări alergând fără scop într-o clepsidră răsturnată ciclic, măsurând doar o nesfârșită risipă.
Trebuie să ne salvăm cuvintele. Fără ele nu vom mai fi decât o vitrină second-hand de întâmplări cotidiene.
Unii poeți, puțini, sunt adevărați teologi ai iubirii. Cuvintele au fost trecute din accident în orizont de așteptare. Mediat și liturgic, citim. Extatic, ne înălțăm. Dar să nu uităm: sunt povești despre mântuire, nu mântuirea însăși.
Credința și iubirea ne sunt date ca încercări de sine, atunci când alegem să ne căutăm sensul în entități exterioare. Și pentru a ne câștiga sensul, trebuie să aducem acel exterior în sinea flămândă de înțeles.
De cele mai multe ori, cuvintele ne ajută să țesem punți. Dar nu vor fi de ajuns. Nu vor fi însă nici de prisos. Poți păși doar dăruindu-te. Bucată cu bucată, faptic, te muți în entitatea exterioară, în Dumnezeu sau în iubită, până când te reconstruiești în jurul sensului ales. Atunci Dumnezeu devine al tău, iubita e parte din tine. Cuvintele pot și trebuie să numească trăirea. Nu îi pot lua locul, dar o vor ține coagulată într-un întreg, peste timp.
Fiecare cuplu are propriile lui formule sacramentale, prin care numește iubirea și o invocă. Acestea nu pot fi folosite în afara cuplului, căci vor fi desacralizate. Și atunci toată facerea sinelui întru celălalt se va risipi în grăunțe de întâmplări alergând fără scop într-o clepsidră răsturnată ciclic, măsurând doar o nesfârșită risipă.
Trebuie să ne salvăm cuvintele. Fără ele nu vom mai fi decât o vitrină second-hand de întâmplări cotidiene.
Sursa foto aici.
