Nu e un articol scris de mine, dar înţeleg extrem de bine. L-am primit pe email, anonim. Consider că merită citit. Enjoy.
"Orice poveste are
un erou. De data asta, eroul nu are un nume. Are doar o poveste. Româneasca. Ca
orice român, trăiesc în această ţară cu frustrările normale ale unui absolvent
de şcoli şi angajat la patron. Povestea începe prin anii ’80. Venit dintr-o
generaţie de bunici ţărani şi părinţi mutaţi la oraş pentru a oferi copilului
ceva mai bun, am inceput să ies pe munte de la vârsta de 7 ani. De atunci m-am
perindat prin diferite cluburi de ecologie, încercând să fac ceva ce ar putea
să răsplătească natura, cel puţin la fel de mult cum mă răsplăteşte ea. Numele
cluburilor nu contează, pentru că înainte de a fi etichetat ca ONG-ist, suntem
toţi prieteni şi ne dorim toţi acelaşi lucru. Protecţia naturii.
Voluntarii
ecologici sunt prost înţeleşi în România. Suntem văzuţi ca fiind cei care
adunăm gunoaie după ce pleacă din mijlocul naturii „oamenii normali” sau ăia
care se leagă cu lanţuri de copaci ca să nu-i taie „oamenii de afaceri”. Suntem
văzuţi de multe ori ca nişte fanatici. Dar nu e aşa. Eu sunt fumător şi merg cu
maşina, deci poluez. Şi din când în când, când nu găsesc câte un tomberon unde
să arunc chiştocul de ţigară, după ce îl port în mână sau în buzunar vreo
jumătate de oră, îl arunc pe jos. În vreo gură de canal. Ocazional mai ies la o
bere sau la un vin cu prietenii. Nu povestim de Capatos sau Măruţă sau te miri
ce alte emisiuni „mondene” ar mai trebui să vizionăm, să părem şi noi normali.
Mulţi dintre noi nici măcar nu avem televizoare. Nu pentru că nu ne-am permite,
ci doar că nu le găsim rostul. Panem et
circenses. De obicei povestim despre ce cărţi am mai citit, ce filme am mai
văzut, despre viaţă, istorie, univers, mintea umană, religie, politică. Nu
contează neapărat subiectul de discuţie. Scopul este important. Scopul este să
creştem ca fiinţe umane. După fiecare discuţie, nefiind important
deznodământul, am mai multă încredere că noi, oamenii, ca rasă, avem
potenţialul de a ne dezvolta infinit. Dar e o iluzie.
Weekendul acesta am
fost la “Sărbătoarea Narciselor” de la Negrileasa. Ca de fiecare dată, e cel
mai frustrant weekend din tot anul. Poate vă întrebaţi: “Cum să fie agasant un
weekend în mijlocul naturii, între narcisele ce te îmbată cu parfumul lor la
fiecare adiere de vânt?”. Frustrarea vine de la incapacitatea de a face oamenii
ăia, care vin acolo, să înţeleagă că nu-i bine ce fac. Nu că nu-i bine pentru
mine, eu sunt irelevant în povestea asta, dar nu e bine pentru dealurile alea,
pentru natură şi pentru peisaj. E mentalitatea aia că “Ce-i la mine în curte e
tot a’ meu” şi că, dacă nu-i la nimeni în curte, înseamnă că e a tuturor. Şi
atunci noi suntem aia răi, voluntarii ecologici, care nu-i lăsăm pe ei, pe
“oamenii normali”, să economisească nişte bani. Da, aşa văd eu problema. În loc
să cumperi de la o florărie din oraş un buchet de narcise, mai bine mergi până
la Negrileasa şi aduni cât poţi de multe şi cât poţi de repede, ca nu cumva să
vină altcineva şi să le culeagă înaintea ta. Că doar îs gratis. Şi cu banii
economisiţi, perfect: îţi cumperi patru mici şi bei o bere, şi ambalajele le
poţi arunca liniştit pe jos, că doar are cine să le adune după tine. Şi partea
absurdă la toată tărăşenia asta e că până îţi mânci micii şi-ţi râgâi berea,
narcisele sunt ofilite deja. Dar nu-i nici o problemă, că doar poţi să mergi să
mai culegi un sac. Păi ce, ai mers tu să le pui apă? Ai dreptate, n-am mers
nici eu, dacă cumva te-ai atacat, dar eu nici nu-mi fac iluzia că tot ce creşte
din pământ şi nu e revendicat de nimeni mi se cuvine.
Şi pe urmă mai vin
şi “motocicliştii”, “ateviştii”, “ofrodiştii” şi mulţi alţii. Ca în fiecare an,
noi, ecologiştii, suntem de vină că blocăm drumul, că nu-i lăsăm să „dea ture”
peste narcise. Un minim de documentare ar fi suficient să-şi dea seama că
bulbul de narcisă, odată călcat, se sparge în pământ şi adio narcise. Dar nu, e
mai important să-ţi impresionezi audienţa decât un rahat de bulb pe care l-ai
zdrobit.
Nu ştiu câţi dintre
voi aţi încercat vreodată să vă susţineţi un punct de vedere. Să ai un ideal
lângă care să stai şi să-l susţii neţinând cont cât de tare eşti atacat din
toate părţile. Şi să faci asta într-un mod paşnic. V-aţi gândit vreodată la
noi, ăia care stăm acolo în mijlocul drumului şi suntem scuipaţi sufleteşte de
aproape toţi cei care trec pe drum? V-aţi gândit vreodată oare cum ar fi să
stai tu la marginea drumului şi să-ţi susţii punctul de vedere, trecând prin
furcile alea caudine de dimineaţa până seara? Cât ai rezista înainte de a sări
să prinzi pe careva de gât?
Pentru cei care fac parte din categoriile
enumerate mai sus şi s-au atacat, vă recomand sa daţi o simplă căutare pe
google, în engleză dacă vă descurcaţi, după următoarele cuvinte: “national park
fines”. Nici măcar nu trebuie să daţi mai departe click pe linkurile afişate.
Trebuie doar să căutaţi în pagina după semnul “$” şi să vedeţi ce sume apar
acolo drept amenzi.
Dacă aţi avut
răbdare să citiţi până aici, vreau să ştiţi că la fel ca mine sunt mulţi. Şi
mult mai tineri, care mai au încă răbdarea şi entuziasmul pe care le aveam acum
20 de ani, când am luat-o pe drumul ăsta. Dar anul acesta la Negrileasa, mi s-a
dovedit că rasa umană, din punctul meu de vedere, nu mai are nicio speranţă. De
mic am încercat să mă implic activ în protecţia naturii. Weekendul acesta am
luat decizia de a renunţa. Nu la clubul din care fac parte sau la prietenii
ecologişti ori la ieşirile în natură. Nu. Am renunţat la a încerca să mai
schimb ceva în ţara asta şi în mentalităţile oamenilor. Îmi ajunge. Dacă peste
5, 10 sau 20 de ani o să-şi deschidă careva ochii şi o să vadă că ne-am dus
dracului, că am distrus planeta asta, singura pe care o avem, măcar eu o să mor
împăcat că am încercat să fac ceva.
Hai să ne imaginăm
un scenariu: plecând de la o simplă dispariţie a unei specii de narcise dintr-o
poiană atât de frumoasă odată, pe urmă dispariţia unei musculiţe banale
dependentă de narcisa aia, pe urmă a unui liliac. Toate duc la o destabilizare
şi o distrugere inevitabilă a ecosistemului în vârful căruia ne credem noi.
(Dacă n-a înţeles careva fraza de mai sus, înseamnă că murim).
Poate o duc puţin
cam departe acum, dar nu vi se pare o ipocrizie să trimitem sonde în spaţiu să
încercăm să colonizăm alte planete, când noi nu suntem în stare să avem grijă
de planeta asta? Nu ne e ruşine să afirmăm, ca fiinţe umane, că suntem în căutare
de inteligenţă extraterestă, când de multe ori nu există nici măcar inteligenţă
terestră, la cum ne comportăm cu casa asta a noastră comună? Păi şi să zicem că
ne întâlnim până la urmă cu omuleţii ăia mici şi verzi. Ce le arătăm când vor
să facă turul planetei? Poze cu ce aveam odata?
E ultimul an în
care mai merg la Negrileasa să mă lupt cu morile de vând. Poate colegii mai
tineri o să mai meargă şi la anul şi o să încerce să convingă în continuare
lumea că e bine să protejăm natura. Din partea mea, dragii mei degustători de
mici cu bere, dragii mei exploatatori de narcise, dragii mei motociclişti şi
alţi iubitori de „sporturi montane” din aceeaşi categorie, vă doresc distracţie
plăcută la anu’ şi să dea Dumnezeu să faceţi cât mai mult prăpăd pe acolo. Poate
peste vreo doi ani n-o să mai fie nicio narcisă şi vă puteţi plimba liniştiţi
printre pungi şi peturi. Dar la cât de inventiv e românul, poate şi după ce n-o
să mai fie narcise se mai inventează vreo sărbătoare gen „Sărbătoarea
Gunoaielor”, în care scopul să fie colectarea câtor mai multe peturi sau doze
de aluminiu.
Şi, ca să închei
ciclic, daca cumva n-aţi înţeles încă despre ce am scris mai sus, vă rog să vă
întoarceţi la titlu, pentru că, pentru mine, muntele e viaţa mea.
Un fost voluntar ecologic."
Sursa foto aici.
