Zăpada, ca un mod de viaţă!

Majoritatea doamnelor şi domnişoarelor pe care le cunosc nu prea îndrăgesc iarna. Visul lor e soarele acela care bronzează, de la negru la foarte negru. Nu suportă temperaturile scăzute. Partea rea a iernii e temperatura. Scăzută. Dar cum iarna nu e ca şi vara, şi dacă tot binevoim să locuim în frumoasa ţară România, trebuie să ne bucurăm şi de acest anotimp, ca de oricare altul. Ce părţi bune ar putea avea iarna?

Iarna se face vinarsul. Dar cred că pe ele nu le interesează prea mult. Vine bărbatul beat şi cu chef de scandal şi atât. Din nou ceva trist. Iarna sunt sărbătorile. Cele de iarnă, evident. Sfântul Nicolae, Naşterea Domnului, Sfântul Ştefan, Sfântul Ion, Boboteaza. Bine, dar puteau fi şi vara. Calendarul ortodox e plin de astfel de evenimente şi în restul anului. Iar ne-am împotmolit. Mai sun ieşirile la munte, la căldura şemineului, cu un pahar de oareşce în mână. Peisajul e altul iarna. Atmosfera e mai curată, se vede până departe, pozele sunt superbe cu copacii încărcaţi de..... Dar până la urmă, iarna nu ar fi iarnă fără zăpadă. Zăpada e cireaşa de pe tort. Zăpada care acoperă gropile din asfalt şi care ne apropie, care scurtează distanţele dintre noi.

Zăpada face diferenţa.

Zăpada umple staţiunile de schi. Românii îşi mănâncă de sub unghii şi strâng bani pentru a petrece Revelionul, Crăciunul sau week-endurile la munte. Bine, pretextul e zăpada, mâncarea din belşug şi dulcea, dulcea băutură este scopul primordial. Dar, mno, altfel petreci când afară e frig de îngheaţă apele şi tu bei un "crampam" sau un vin fiert, la căldura cabanei atât de primitoare. Şi totuşi, zăpada face diferenţa. Suntem înnebuniţi după ea. Ne jucăm cu copii în zăpadă. Ne tragem cu sania iubitele, prin centrul oraşului sau pe străzile staţiunilor. Ne încercăm puterea bolizilor prin zăpadă şi de multe ori sfârşim tractaţi şi amendaţi. Dar ce ne pasă? Albul zăpezii orbeşte, avem scuze pentru orice.

Suntem dependenţi de zăpadă. Cum să petreci un Revelion sau un Crăciun, şi să nu fie zăpadă? Să nu ningă? Brrrrrrr, cel mai urât vis. Noi vrem să ningă. "Noi nu vrem decât să muncim". 

Sunt şi români mai ciudaţi. Care apreciază zăpada altfel. Zăpada care le umple cântecele cu acorduri, zăpada ca o carte cu pagini albe şi mari încă nescrise, zăpada ca o alunecare permanentă lipsită de griji în care fiecare îşi caută liniştea. Ciudaţi rău.

Oamenii aia găsesc liniştea pe măsura parcurgerii fiecărui metru de pârtie. Fiecare hop, fiecare durere a muşchilor picioarelor înseamnă o nouă şi nepreţuită bucurie. Fiecare moment de singurătate în liniştea telescaunului sau teleschiului e apreciată. La fel cum e apreciat dansul comun al "lunecătorilor", cam de aceeaşi valoare, care împart, în acelaşi timp, superbele mişcări în S, urmăririle, tremurul comun în faţa unei noi provocări, surâsul sau sclipirea ochilor la finalul unei pârtii şi începutul unei noi urcări.

Zăpada e însemnat şi înseamnă mult pentru mine. În copilărie căram schiurile de lemn în spate către diverse destinaţii. Îmi amintesc şi acum durerea picioarelor încorsetate în bocancii greoi, fiorul legării "în trenuleţ" a săniilor, tractările în spatele diverselor maşini cu şoferi mai mult sau mai puţin pricepuţi. Îmi amintesc primii fulgi din faţa blocului, primul om de zăpadă, prima "cazemată", primele războaie inter-cartiere, primul sărut printre nămeţii de nea. Prima aventură cu clăpari în picioare pe pârtia de la Arieşeni unde am reuşit să cad până jos de 48 de ori. După ce am căzut în primii 10 metri de 5 ori, le-am numărat. Îmi amintesc şi multiplele "ture de iarnă", pe jos, cu zăpadă până-n zonele sensibile, cu dormit în fân sau în sălaşuri unde dimineaţa eram îngheţaţi în zăpada viscolită. Şi totuşi, cu multe amintiri plăcute legate de acestea, un vin fiert memorabil, o solidaritate a oamenilor cu rucsacuri în spate, cu peisaje de vis, cu miros de fân şi sudoare de sac de dormit.

Se zice că oamenii fericiţi sunt cei care se mulţumesc cu puţin.

Eu am fost fericit, la sfârşit de an, cu beţia alunecării, cu un pahar de vin fiert, cu amintiri depănate cu prieteni vechi sau noi, cu liniştea înălţimilor, cu fulgii cei mari şi albi pe care mi doresc şi care vor veni atunci când cerurile se vor îmbuna.

Vă doresc zăpadă. Sau tot ceea ce poate reprezenta ea. Depinde de voi.

Poze de Alex "Măţăgău" Vasilie.

Domeniul Schiabil Şureanu

Mi-am dorit de ceva timp să ajung la schi în Şureanu. Cu rădăcini pe Valea Sebeşului, cu zeci de excursii la Oaşa şi pe Valea Frumoasei, la pescuit, la cules de zmeură, afine sau gălbiori; cu părinţii, prietenii, iubitele etc, vara sau iarna, cu câteva ieşiri chiar pe Vf. Şureanu, Vf. lui Pătru, Poarta Raiului, Iezerul Şurianu, dar niciodată la schi. Ciudat, nu?

Noroc cu Rareş Tileagă, un om datorită căruia multe persoane au descoperit locuri deosebite din Judeţul Alba, care mi-a spus să merg acolo, că nu o să-mi pară rău. Şi aşa a fost.

Ne-am cazat la Taberele Şcolare, cu condiţii de cazarmament, mai ales că am fost peste 20 de oameni, însă curat, camere cu sobe de teracotă care îşi fac treaba, băile recent renovate, curate şi mai ales cu gazde înţelegătoare şi inimoase. Le-am mulţumit în felul nostru, cu cântece de munte şi cu tocană la ceaun. La plecare, gazda ne-a rugat să mai venim. "Când vom mai asculta cântecele astea minunate?". Vorba cântecului, "nu ai nevoie de foarte multe, ca să fii fericit". Pentru mine a fost îndeajuns.

Preţuri bune, 25 lei de pat, distanţa cam 5 km de pârtii. 

De fapt, cam asta e principala problemă în Şureanu, accesul la pârtii. Între Şugag şi lacul de la Oaşa s-au făcut nişte lucrări la drum, rămase neterminate, care te obligă să mergi încet şi să opreşti din 5 în 5 minute. Deşi drumul părea terminat. Asta înseamnă ceva timp în plus şi eventual, nervi. De la Lacul Oaşa urmează 17 km de macadam, cu zăpadă, din care cam 8 km, până la intersecţia de la coada lacului (de unde începe urcuşul către Luncile Prigoanei), se pot face fără lanţuri montate pe roţi. Restul, e absolut recomandat a se parcurge cu lanţuri. Deci, din nou ceva timp în plus şi cunoştinţe tehnice. Zeci de români descurcăreţi încearcă fără lanţuri. Aproximativ 90% învaţă ce înseamnă împinsul la maşină, datul la lopată, tractarea contra cost, emoţii inutile, eventual o scurtă bătaie cu ceilalţi conducători auto. Să revin.

După ce ajungi la pârtie, situaţia se schimbă mult în bine. Sau foarte bine. Poţi mânca, bea, la preţuri modice, tipice pentru orice fel de staţiune. Asta la lucruri normale. La lucruri foarte bune, e sistemul de tarife şi abonamente. Ai de unde alege. De la tarife pentru o singură urcare, la diverse abonamente, cu puncte în sistemul skipass (cartelă care conţine puncte şi se descarcă pe măsura urcărilor), pentru o zi sau pentru câteva ore. Aveţi la dispoziţie un telescaun şi două teleski-uri. Momentan sunt 9 pârtii, cu coduri în funcţie de zona de unde pleacă respectiva pârtie. Adică A cu un număr ataşat, pentru pârtiile ce pleacă din zona vârfului Auşel (A1, A2, A3), cu C, pentru pârtiile ce pleacă din zona Curmătura (C1, C2, C3, C4) şi cu S pentru pârtiile ce pleacă din zona vârfului Şureanu (S1, S2). Plus o grămadă de "pârtii" neamenajate, pentru amatorii de free-ride, între pârtiile descrise mai sus. Este foarte uşor să ajungi dintr-o pârtie în alta, dacă eşti mai experimentat.

Pârtiile însumează aproximativ 9 kilometri, iar eu am reuşit în cele două zile, prima zi cu pauză de masă: apx. 6 ore şi a doua zi: 4 ore fără pauză de masă, să parcurg peste 50 de kilometri. Ca şi cheltuială totală, pentru abonamente ski, 150 lei- pentru două zile, atât cât am cheltuit în Arieşeni, pentru o lungime de 15,5 kilometri. Şi zona se mai poate dezvolta. Mult.

Semnal doar pe Cosmote, la limită. Asta poate fi şi de bine, şi de rău. Depinde cum o iei. Nu cred că va dura mult şi vor apărea şi alţi operatori.

        Măreţ şi superb. Mai ales când pârtiile sunt luminate de "marele blond", când ai o privelişte superbă asupra întregului domeniu schiabil, dar şi asupra vârfurilor din imediata vecinătate, Şureanu şi Vârful lui Pătru.

Deocamdată (până ce această postare va fi citită de miile de fani ai blogului meu), lumea  nu se înghesuie, din cauza accesului greu, cazării insuficient dezvoltate precum şi lipsei de informare (a lor). Sunt sigur că situaţia se va schimba. Dar eu, împreună cu prietenii mei,  (including ski-fan Daniel Medruţ) ne-am  bucurat de asta. Din această cauză, menţionată mai sus, nu am observat nici un accident pe pârtii.

        

         M-am bucurat mult de senzaţia de libertate pe care o ţi-o oferă acest sport, acolo sus în imensitatea muntelui- în care eu ştiu cât e de greu de ajuns iarna- , cu buzele crăpate, cu ochii şiroind de lacrimi, cu picioarele în care mii de ace şi-au găsit adăpost, cu spaime depăşite de viteza alunecării, cu clipe de relaxare şi emoţii împărtăşite în liniştea telescaunului, completate apoi de sclipirea focului şi acordurile unei chitări răsunând între oameni cu acelaşi dor. Am fost mult timp singur, coborând pe pantele unde odată transpiram urcând. Dar nu acelaşi tip de singurătate pe care majoritatea oamenilor îl încearcă. Cu mine au fost mereu câţiva oameni, în carne şi oase, sau doar virtual. Şi poate, de ce nu, şi voi, cei care tolăniţi în scaunele din casele voastre, mă onoraţi citind aceste rânduri.....

Poze vor urma.

Informaţii la mine sau pe www.schisureanu.ro