Un film ce nu trebuie ratat

Povestea începe într-un bar, unde prietenul meu Achim povestea de zor la un alt amic despre acest film. E vorba de Titanic II. Cică e atât de fain filmul, cum unu' face un nou vapor, ca şi precedentul Titanic, pe care l-aţi văzut în filmul cu acelaşi nume, multiplu onorat la Festivitatea de decernare a premiilor Oscar. Pretenaşul meu zicea că l-au găsit pe Leonardo de Caprio într-un aisberg şi respectivul povesteşte despre toate aventurile de pe Titanic, din punctul lui de vedere. Asta nu are nici un bai, bai-ul a apărut atunci când prietena mea, impresionată de primul film, aude discuţia şi mă convinge (obligă) să downloadez respectivul film.

Toate bune şi frumoase, ne aranjăm comod în pat în faţa laptop-ului şi îi dăm bice. Începe filmul, apare superbul vapor Titanic, mult mai upgradat ca şi primul (dhe , trecuseră 100 de ani). Din prima, am observat că efectele speciale erau atât de slabe, încât cele din Războiul Stelelor, filmat prin '70 (dacă îmi aduc bine aminte), fiind nu numai cu mult superioare, dar nici măcar nu încape comparaţie. Vaporul era desenat cam stângaci, când se desprind iceberg-urile din calota glaciară, trucajele sunt atât de slabe încât îţi vine să muţi pe Acasă TV la Abisul Pasiunii, măcar acolo fetele arată OK. La un moment dat, când vaporul e lovit de un alt iceberg nesuferit, inginerul şef o ia la goană să oprească turbinele, iar în spatele lui, prin geamuri se observă, în toată splendoarea lor, luminile unui oraş, probabil cel de lângă vaporul unde se filmau scenele. Apare şi o poveste de dragoste în doi peri, el bogătaşul, ea un fel de asistentă SMURD, tăticul era şeful Pazei de Coastă, care se tot bagă în relaţia dintre cei doi. Pe scurt, ca să nu îmi crească glicemia, vaporul o ia în freză la fel, gagica scapă şi tipul moare. Bărcile o caftesc, în ciuda formei lor sofisticate, dhe, iceberg-urile erau însoţite de 1-2 tsunami, că e la modă. Leonardo di Caprio refuză să apară, chiar şi în forma îmbătrânită.

De ce spun că filmul ăsta e de neratat? Pentru că, după ce îl vezi, dacă rezişti bineînţeles, orice film din lumea asta: Conan, Lanţul Slăbiciunilor, American Ninja etc. par capodopere. Vizionare plăcută curajoşilor. A, să nu uit. Mulţumesc Sandu!

Sursa foto aici.

Ani de liceu-amintiri şi tradiţie

Am terminat acum 18 ani liceul din Zlatna, devenit între timp, Liceul "Corneliu Medrea". Am plâns când am terminat, din motive pe care nu le-aş fi putut enumera. Acum, peste timp, ştiu că mi-a plăcut mult perioada aceea, o perioadă fără griji, cu iubiri fugare şi efemere, în care m-am ales cu prieteni pentru întreaga viaţă. Cel puţin aşa îmi place să cred. Mi-au plăcut mult provocările de la Istoria Artelor, Română şi Filosofie, am rămas prieten cu mulţi dintre profesori. În vremea aceea, banchetul nu însemna numai motiv de chef, ci era un spectacol adevărat, cu scenete, cântece, epigrame despre profesori. Noi am plusat şi cu un concurs de Miss şi Mister între profesori, care a avut o deosebită trecere. Spectacolul s-a terminat la 7 dimineaţa, în acordurile chitării lui Victor, pe terasa din faţa cantinei. Nu de mult am găsit "panglica" pe care o purtam în piept în ultimele zile de şcoală, semnată de toţi colegii mei. Colegul meu Bălşan mi-a scris: "Mulţumesc  pentru clipele frumoase petrecute împreună." Cine ştie la ce s-a gândit. Pe atunci, făceam fluturaşi, atât pentru colegi, cât şi pentru alte persoane care însemnau ceva pentru noi şi un tablou, cu toţi colegii şi profesorii, bineînţeles  nu lipseau diriginţii şi directorii.

Acum, tabloul nu mai e la modă. Se fac albume, unde fiecare îşi trece gîndurile. Pozele sunt din ce în ce mai extravagante. Poate e mai simplu aşa. Un singur lucru diferă şi după părerea mea, un lucru foarte important. Tablourile cu generaţiile ce au trecut prin şcoală sunt agăţate peste tot prin liceu. De fiecare dată când respectiva generaţie se pregăteşte de întâlnirea de 10 ani, 20 ani sau chiar 30 de ani, tabloul respectiv e dat jos de pe perete şi montat într-un magazin central, unde poate fi văzut de tot oraşul. În zilele premergătoare întâlnirii, parcă e pelerinaj la tabloul acesta, mulţi exclamă: "Eu îl ştiu pe băiatul asta. Ce tânăr era." sau "Ui la fata lu' cutare, hăi de când e măritată, are şi copii" sau " Domn' profesor a murit săracul, era băiat bun . Pe mulţi i-a făcut domni.".

Nimic nu se compară cu momentul acesta. Stau de multe ori şi privesc de departe persoanele care admiră tabloul, le surprind diversele atitudini, unii privesc cu nostalgie, alţii cu mirare, la alţii nu desluşesc nimic dincolo de atenţia acordată "exponatului". Peste doi ani, dacă nu se întâmplă nimic, tabloul meu va trona în vitrina unui magazin şi o să mă surprind uitându-mă la copilul acela de 18 ani, fără griji şi cu pletele în vânt, cu speranţe mari şi vise şi mai mari. Şi o să mi se facă dor de anii de liceu şi de liceul în sine, de care nu m-am îndepărat niciodată.

Din păcate, această tradiţie va muri la un moment dat. Şi îmi pare rău de pe acum.