Ani de liceu-amintiri şi tradiţie

Am terminat acum 18 ani liceul din Zlatna, devenit între timp, Liceul "Corneliu Medrea". Am plâns când am terminat, din motive pe care nu le-aş fi putut enumera. Acum, peste timp, ştiu că mi-a plăcut mult perioada aceea, o perioadă fără griji, cu iubiri fugare şi efemere, în care m-am ales cu prieteni pentru întreaga viaţă. Cel puţin aşa îmi place să cred. Mi-au plăcut mult provocările de la Istoria Artelor, Română şi Filosofie, am rămas prieten cu mulţi dintre profesori. În vremea aceea, banchetul nu însemna numai motiv de chef, ci era un spectacol adevărat, cu scenete, cântece, epigrame despre profesori. Noi am plusat şi cu un concurs de Miss şi Mister între profesori, care a avut o deosebită trecere. Spectacolul s-a terminat la 7 dimineaţa, în acordurile chitării lui Victor, pe terasa din faţa cantinei. Nu de mult am găsit "panglica" pe care o purtam în piept în ultimele zile de şcoală, semnată de toţi colegii mei. Colegul meu Bălşan mi-a scris: "Mulţumesc  pentru clipele frumoase petrecute împreună." Cine ştie la ce s-a gândit. Pe atunci, făceam fluturaşi, atât pentru colegi, cât şi pentru alte persoane care însemnau ceva pentru noi şi un tablou, cu toţi colegii şi profesorii, bineînţeles  nu lipseau diriginţii şi directorii.

Acum, tabloul nu mai e la modă. Se fac albume, unde fiecare îşi trece gîndurile. Pozele sunt din ce în ce mai extravagante. Poate e mai simplu aşa. Un singur lucru diferă şi după părerea mea, un lucru foarte important. Tablourile cu generaţiile ce au trecut prin şcoală sunt agăţate peste tot prin liceu. De fiecare dată când respectiva generaţie se pregăteşte de întâlnirea de 10 ani, 20 ani sau chiar 30 de ani, tabloul respectiv e dat jos de pe perete şi montat într-un magazin central, unde poate fi văzut de tot oraşul. În zilele premergătoare întâlnirii, parcă e pelerinaj la tabloul acesta, mulţi exclamă: "Eu îl ştiu pe băiatul asta. Ce tânăr era." sau "Ui la fata lu' cutare, hăi de când e măritată, are şi copii" sau " Domn' profesor a murit săracul, era băiat bun . Pe mulţi i-a făcut domni.".

Nimic nu se compară cu momentul acesta. Stau de multe ori şi privesc de departe persoanele care admiră tabloul, le surprind diversele atitudini, unii privesc cu nostalgie, alţii cu mirare, la alţii nu desluşesc nimic dincolo de atenţia acordată "exponatului". Peste doi ani, dacă nu se întâmplă nimic, tabloul meu va trona în vitrina unui magazin şi o să mă surprind uitându-mă la copilul acela de 18 ani, fără griji şi cu pletele în vânt, cu speranţe mari şi vise şi mai mari. Şi o să mi se facă dor de anii de liceu şi de liceul în sine, de care nu m-am îndepărat niciodată.

Din păcate, această tradiţie va muri la un moment dat. Şi îmi pare rău de pe acum.