07 Februarie 2022
Un telefon care suna fără nici un răspuns. În alt loc, în zăpadă, claxoane și apoi un zgomot
puternic. Alt telefon care suna a pericol. Trei oameni care au pornit prin ger
cu speranță. Speranța îți dă toată energia necesară. Alte telefoane, de data
asta, în caz de....E ciudat câte lucruri îți pot trece prin minte, în câteva
secunde. Mâini care zdrobesc lutul, zâmbete lângă ceaunul aburind, ochi umezi
de bucuria momentului.
Apoi haos. Sar
schije de sticlă pe lângă tine, rup fâșii din piele, inima ți bubuie în piep și
strângi săcurea încât pare că palmele se înfig în lemnul de arcăț. Speranța
înseamnă acum clipe de adrenalină, alergare în cautarea unui semn care să arate
că nu e nimic definitiv, ireversibil. Sunt reci genunchii de la atâta zăpadă,
genunchi care acum s-au înfipt în plapuma albă, a neputință, a acceptare, a
revoltă. Plouă cu lacrimi peste urme de cauciucuri, bucăți de sticlă, mâini
acoperite de sânge.
Am scăpat demult
săcurea din mâini. Nu mai sunt acolo, nu mai simt frigul, oamenii, zgomotele.
Genunchii sunt acum împlântați în iarbă, afară e cald și vântul adie ușor.
Peste vale se aude un fluierat. Conform consemnului, e chemarea la masă. Îmi
adun sculele după care venisem, o mistrie, un cancioc, un “melc” pentru
amestecat materialul și pornesc
ușor, pe curbă de nivel, cu câinii
după mine. Ieri am terminat de montat panourile și mâine ar trebui să montăm
televizorul. E musai să ne uităm la Survivor și mai musai e să ținem cu
Faimoșii, că așa îi plăcea la Florea. Paharul de țuică de pere îl dădea gazda,
că mno trebuie să plătești cu ceva oamenii care te ajută și care nu vor bani. Dar
astăzi mai avem de tencuit, pământ, nisip, paie, apă, și mer’em cu gata. Da numa’ după ce gustăm din
tocană, că asta avem la meniu și ne sacrificăm cu drag. Ajung în curte și nici
nu apuc să ajung la ceaun că simt mirosul care mă învăluie și realizez că
astăzi nu am mâncat mai nimic. Omul nostru era acolo, învârtea lingura de lemn
și zâmbea. Nu poți să uiți zâmbetul unui Om bun. Zice cântecul că “ la omu’ care ți drag, treabă n-am da’ cale-mi fac” și așa și îi. Un deț de țuică. Umplem farfuriile.
Și planuri. Trebuie curățată soba. Io am de arat. Oare când se fac ciupercile?
Marș de acolo Covrig, nu băga botul în ceaun că primești și tu. Împrumut
cositoarea, cum nu o împrumut, că doar suntem vecini. Mergem până la Săruni după
ce montăm televizorul? Dăm o fugă și până-n “cizmă”, la locul ăla ce mi l-o arătat Flore. Te muți aici? Păi is
ca și mutat, că amu îs la pensie.
Mă strigă cineva.
Mă dor genunchii și îi desprind cu greu din zăpada înghețată. Mă întorc și văd
în privirea lor aceeași neputință, aceeași durere, aceeași tristețe. A plecat
un Om bun. Au plecat visuri, planuri, râsete, glume, colinzi, strângeri de
mâini aspre.
În Decembrie, grupul
de “ficiori” s-a oprit acolo,
lângă crucea lui, preț de o colindă. Dincolo, peste vale, doi oameni cu ochi
umeziți de dor au privit nemișcați cu mult timp după ce colinda s-a oprit și
tinerii au plecat. Unii oameni nu ar trebui să moară niciodată.
Drum lin Costel.
Ești mereu aproape.
