Oamenii buni nu ar trebui să moară!

 

07 Februarie 2022

 

Un telefon care suna fără nici un răspuns. În alt loc, în zăpadă, claxoane și apoi un zgomot puternic. Alt telefon care suna a pericol. Trei oameni care au pornit prin ger cu speranță. Speranța îți dă toată energia necesară. Alte telefoane, de data asta, în caz de....E ciudat câte lucruri îți pot trece prin minte, în câteva secunde. Mâini care zdrobesc lutul, zâmbete lângă ceaunul aburind, ochi umezi de bucuria momentului.

Apoi haos. Sar schije de sticlă pe lângă tine, rup fâșii din piele, inima ți bubuie în piep și strângi săcurea încât pare că palmele se înfig în lemnul de arcăț. Speranța înseamnă acum clipe de adrenalină, alergare în cautarea unui semn care să arate că nu e nimic definitiv, ireversibil. Sunt reci genunchii de la atâta zăpadă, genunchi care acum s-au înfipt în plapuma albă, a neputință, a acceptare, a revoltă. Plouă cu lacrimi peste urme de cauciucuri, bucăți de sticlă, mâini acoperite de sânge.

Am scăpat demult săcurea din mâini. Nu mai sunt acolo, nu mai simt frigul, oamenii, zgomotele. Genunchii sunt acum împlântați în iarbă, afară e cald și vântul adie ușor. Peste vale se aude un fluierat. Conform consemnului, e chemarea la masă. Îmi adun sculele după care venisem, o mistrie, un cancioc, un “melc” pentru amestecat materialul și pornesc ușor, pe curbă de nivel, cu câinii după mine. Ieri am terminat de montat panourile și mâine ar trebui să montăm televizorul. E musai să ne uităm la Survivor și mai musai e să ținem cu Faimoșii, că așa îi plăcea la Florea. Paharul de țuică de pere îl dădea gazda, că mno trebuie să plătești cu ceva oamenii care te ajută și care nu vor bani. Dar astăzi mai avem de tencuit, pământ, nisip, paie, apă, și mer’em cu gata. Da numa’ după ce gustăm din tocană, că asta avem la meniu și ne sacrificăm cu drag. Ajung în curte și nici nu apuc să ajung la ceaun că simt mirosul care mă învăluie și realizez că astăzi nu am mâncat mai nimic. Omul nostru era acolo, învârtea lingura de lemn și zâmbea. Nu poți să uiți zâmbetul unui Om bun. Zice cântecul că  “ la omu’ care ți drag, treabă n-am da’ cale-mi fac” și așa și îi. Un deț de țuică. Umplem farfuriile. Și planuri. Trebuie curățată soba. Io am de arat. Oare când se fac ciupercile? Marș de acolo Covrig, nu băga botul în ceaun că primești și tu. Împrumut cositoarea, cum nu o împrumut, că doar suntem vecini. Mergem până la Săruni după ce montăm televizorul? Dăm o fugă și până-n “cizmă”, la locul ăla ce mi l-o arătat Flore. Te muți aici? Păi is ca și mutat, că amu îs la pensie.

Mă strigă cineva. Mă dor genunchii și îi desprind cu greu din zăpada înghețată. Mă întorc și văd în privirea lor aceeași neputință, aceeași durere, aceeași tristețe. A plecat un Om bun. Au plecat visuri, planuri, râsete, glume, colinzi, strângeri de mâini aspre.

În Decembrie, grupul de “ficiori” s-a oprit acolo, lângă crucea lui, preț de o colindă. Dincolo, peste vale, doi oameni cu ochi umeziți de dor au privit nemișcați cu mult timp după ce colinda s-a oprit și tinerii au plecat. Unii oameni nu ar trebui să moară niciodată.

Drum lin Costel. Ești mereu aproape.