Roza
În episodul acesta vom vorbi despre Roza Lukacs, nepoata primului armean stabilit la Zlatna. Postarea are la bază mărturiile membrilor familiei, singurul lucru pe care l-am putut verifica fiind acordarea unei decorații de către împăratul Franz Joseph precum și o relatare a lui Axente Sever privind salvarea familiei Lukacs Lukacs.
Nu cred că ați auzit de ea prea mulți. Rozalia (Roza) s-a născut în anul 1829 la Zlatna, a fost botezată în parohia romano-catolică locală, a fost fiica lui Lukacs Lukacs (șef poștal al curții regale) și al d-nei Katalin Begidsán. Fiind șef al poștei regale, Lukacs a avut relații apropiate cu Avram Iancu.
Roza Lukacs
De asemenea Lukacs, tatăl Rozei, era proprietar de mine de aur și avea mai multe cuptoare de topit. Duceau la Zlatna o viață socială bogată și distinsă. “Al șaptelea dintre cei nouă copii ai săi a fost Róza, care avea atunci deja 19 ani și care a cucerit pe toată lumea cu inteligența, bunătatea și frumusețea sa.” (n.a.textul ce e scris între ghilimele aparține în totalitate-cu mici modificările legate de traducerea din maghiară - celui care a redat mărturiile familiei, domnul Bela Gyamati)
„Conducătorul transilvănenilor, Avram Iancu (Ábrahám Janku), în vârstă de 24 de ani, s-a îndrăgostit până peste cap de bunica mea (n.r Roza), care era atunci în plină floare a frumuseții, care, dintr-o politică de prevedere, s-a prefăcut că încheie o înțelegere și a acceptat oferta lui Iancu (n.a. care însemna căsătoria). Cu acest pretins consimțământ, bunica mea a ajutat întreaga familie Lukács să ajungă într-o poziție privilegiată, deoarece casa străbunicului meu era scutită de perchezițiile și raidurile domiciliare care deveniseră atât de frecvente pe atunci. Vai de valahul care a îndrăznit să treacă pragul acestei case fără ordinul lui Iancu! Tânăra Róza Lukács a folosit acest avantaj pentru a primi și a ascunde în casa ei magnați transilvăneni și domni privilegiați care fugeau din cale evenimentelor”.
Am înțeles din textul complet că a fost o promisiune de căsătorie, dar Roza a tot amânat să stabilească data nunții până nu a mai fost nevoie.
Rețeaua poștală din secolul al XIXI-lea a început să devină un instrument important al administrației de stat imperiale, astfel încât sistemul anterior de arendă a fost abolit, rețeaua poștală imperială a fost rapid construită și o serie de privilegii au fost acordate oficiului poștal. Bunicul Rozei a urmărit cel mai mult să intre în rețeaua poștală imperială care se construia la mijlocul secolului al XVIII-lea pentru a obține un post de șef de poștă pentru el și succesorii săi.
„ Clădirile și stațiile poștale, șoproanele și depozitele [de trăsuri] pentru depozitarea articolelor și echipamentelor poștale, a bunurilor și echipamentelor poștale, precum și drumurile poștale, sunt înzestrate cu cele mai largi privilegii și brevete și trebuie considerate la fel de sacre și inviolabile ca... palatul prințului domnitor. Ca mărturie a acestui fapt, stema prințului domnitor va fi atârnată pe clădirile oficiului poștal și ale stației poștale , iar funcționarii poștali vor purta fluierul, șnururile și îmbrăcămintea poștală de aceleași culori ca și funcționarii curții prințului domnitor în timpul orelor lor de serviciu... Personalul poștal, pentru a-și putea îndeplini cu conștiinciozitate îndatoririle zi și noapte, va fi scutit de orice fel de confiscări, taxe vamale, de drumuri și poduri, impozite, tutelă, pază, fortificații și garnizoană militară (în toate țările în care este dotat serviciul public poștal) ... Clădirile oficiilor poștale nu trebuie să fie retrase de la drum. Șefii poștali au prioritate incontestabilă în orice moment în achiziționarea de cai, furaje și alte necesități poștale... ” (Foto 1- Ștampila oificului poștal din Zlatna/Zalathna)
Foto 1
Șeful poștei era responsabil de funcționarea unui oficiu poștal în fiecare oraș: sarcina sa principală era expedierea rapidă a corespondenței oficiale, pentru care trebuia să aibă întotdeauna pregătit un număr suficient de cai odihniți . Curând a devenit evident că exista o mare cerere pentru transportul publicului călător, drept urmare era nevoie de un tâmplar și un vizitiu pentru trăsuri, un potcovar pentru cai, cazare, mâncare și băutură pentru pasageri și adesea chiar schimb valutar (nu numai din cauza traficului extern, ci și pentru că la acea vreme circulau nenumărate monede legale în Transilvania și nu era ușor să returnezi restul cuvenit unui pasager care plătea cu sume mari de bani). Existau ample posibilități de a efectua diverse servicii suplimentare și, astfel, de a câștiga un venit decent Fiii și fiicele șefilor de poștă care au crescut la oficiul poștal aveau șanse mari să preia funcția tatălui lor la maturitate, având deja la dispoziție atât experiența, cât și capitalul necesar. Aceasta ar fi putut fi cauza faptului că, după Lukács, fiul său, János, a preluat oficiul poștal din Zlatna, iar apoi, după moartea lui János, văduva sa.
Ce era foarte important, serviciul poștal nu era incompatibil cu alte activități (n.a nici cu mineritul)
Despre Roza nu se știu prea multe despre primii 19 de ani din viața ei. Se poate presupune că, pe lângă maghiară și română, a învățat și germana, deoarece tatăl ei, în calitate de șef al poștei imperiale, era conștient de importanța cunoașterii limbii germane în serviciul imperial.
Ar fi interesant de știut și dacă l-a cunoscut pe Avram Iancu în copilărie – care, sub numele de Ábrahám Jankó, a urmat liceul în Zlatna începând cu anul 1837 (Foto 2 extras 1840/1841) și era cu doar cinci ani mai mare decât Róza.
“Când vestea revoluției din 1848 a ajuns în Transilvania, inițial s-au bucurat atât maghiari, cât și români, datorită eliberării iobagilor – doar moșierii erau îngrijorați de modul în care aceasta se va desfășura. Până în toamna anului '48, luptele armate ajunseseră și în Transilvania, iar situația din Zlatna devenise tensionată. Armata imperială era concentrată la Zlatna, venită de la Alba Iulia, așa că locuitorii din Zlatna au decis să înființeze o gardă națională. La început, garda națională din Zlatna era formată atât din maghiari, cât și din români, dar românii au dorit curând să-și organizeze propria gardă națională, iar apoi (la ordinul comandantului suprem imperial al Transilvaniei) au cerut dezarmarea Gărzii Naționale Maghiare.”
Evenimentele care au dus la tragedia din 23-24 octombrie 1848 au fost descrise de mulți oameni și în multe locuri, dar este suficient să spunem că până în seara zilei de 23, cea mai mare parte a orașului Zlatna fusese jefuită și arsă din temelii, iar o treime din populație fugise spre Alba Iulia (în principal maghiari și germani). O parte dintre ei s-au întors. A urmat apoi masacrul de la Presaca Ampoilui, un eveniment regretabil. (n.a. am mai scris despre asta, puteți căuta)
Din fericire pentru familia Lukács Lukács, poșta din Zlatna se afla sub protecția stemei imperiale. Nu a fost cazul casei lui Simion Lukacs, care a fost devastată. (Foto 3 locația casei lui Simion Lukacs, Valea Morilor). Din această cauză, casa Lukács era scutită de percheziții domiciliare. Era de la sine înțeles că forțele armate ale românilor aveau să cruțe poșta „bunului împărat”, ba chiar să o aleagă drept sediu al conducătorilor și să instaleze o pază în fața ei. Când au vizitat Zlatna, conducătorii români Petru Dobra, Axente Sever și Avram Iancu au stat cu toții acolo, dar nu (doar) datorită frumuseții fiicei șefului poștei, ci datorită stemei imperiale plasate oficial pe poșta imperială și a autorității proiectate asupra lor de culorile negru și galben.
Foto 3
“În primăvara anului '49, războiul a izbucnit din nou în Transilvania! Din iarna anului 1848 până în vara anului '49, orașul Zlatna s-a aflat alternativ sub puterea actorilor luptelor din Transilvania, care, dacă nu altceva, impuneau întotdeauna aprovizionarea trupele lor și „decontarea cheltuielilor” de la populația nefericită rămasă. Mai mult, armatele de ocupație pedepseau orașul de fiecare dată pentru ajutorul forțat pe care îl acordase invadatorilor anteriori și, ca semn al puterii lor, îi executau de obicei pe unii dintre cei care serviseră inamicul. Naționaliștii maghiari, trupele imperiale și revoluționarii români au ocupat alternativ Zlatna pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, apoi au trecut mai departe în funcție de situația războiului.”
„În iulie 1849,după retragerea naționaliștilor maghiari, românii din Bucium (n.a Axente Sever spune clar Buciumanii) au apărut în Zlatna, dar de data aceasta au luat cu asalt casa lui Lukács Lukács, un cunoscut și bogat schimbător de valut armean. Acum stema imperială nu mai conta! „Au jefuit casa de tot și apoi au dat foc, proprietarul împreună cu soția sa, o fiică și o cumnată, au fost scoși afară pentru a fi împușcați, dar au fost salvați de prefectul Axente Sever.”
(Foto 4 -Mărturia lui Axente Sever)
Foto 4
Zlatna, care înflorise înainte de zilele sângeroase, a fost distrusă. Multe dintre clădirile rezidențiale ale orașului au fost distruse, iar activele trezoreriei au suferit pagube nemaiauzite. Bisericile erau încă descoperite în 1850, iar reconstrucția minelor care asigurau mijloacele de trai și reconstrucția topitoriilor au început abia ani mai târziu. Aceste evenimente au dus la distrugerea completă și pentru totdeauna a bogăției familiei Lukács care locuia în Zlatna.
Ancheta imperială condusă de Johann Nahlik, desfășurată între anii 1850-1851 a stabilit că 43 de clădiri aparținând proprietății trezoreriei au fost distruse, inclusiv direcția minieră, biroul de testare a aurului și biroul de schimb aurului, topitoriile și toate cele patru biserici din Zlatna. Peste 500 de kilograme de aur pur și zeci de mii de forinți vienezi în monede de aur au dispărut din incinta direcției miniere și a biroului de schimb aurului...
“Familia Lukács, care devenise fără adăpost în Zlatna, s-a mutat pentru o vreme la Alba Iulia. În 1850, în timp ce locuia la Alba Iulia, Róza l-a întâlnit pe Józef Woyćiechowski, un tânăr, chipeș și educat funcționar imperial de origine bucovineană – născut în Cernăuți, dar de fapt de naționalitate poloneză – care fusese trimis acolo împreună cu colegii săi funcționari din Cernăuți. Singurul copil al mamei sale văduve, tânărul Józef și-a părăsit patria în decembrie 1849 pentru a-și ocupa noul post în Marele Ducat al Transilvaniei, la Alba Iulia.
Logodna a fost foarte scurtă: mirele s-a stabilit în noua sa locuință în ianuarie 1850, iar nunta a avut loc la Zlatna pe 1 iulie.” (Foto 5: Roza și Jozsef)
Foto 5
Ce e interesant e că, întrucât biserica catolică din Zlatna nu fusese încă reabilitată după incendiul din toamna anului '48, nunta a avut loc în singurul spațiu de birouri utilizabil, clădirea directoratului minei.
În anul 1852, tânărul împărat Franz Joseph I a vizitat Transilvania, unde pe 22 iulie a călătorit călare prin Câmpeni și Zlatna și a ajuns la Alba Iulia. Prin prezența sa la Alba Iulia, a onorat ceremonia de punere a pietrei de temelie a coloanei memoriale care urma să fie ridicată în onoarea colonelului imperial Lossenau, căzut în bătăliile din 1848-1849. Monumentul există și astăzi în Piața Cetății din Alba Iulia.
„Pentru a încununa ocazia, Majestatea Sa a binevoit să le acorde celor 49 de persoane pe care le-a considerat vrednice diferitele grade ale „Crucii Civile pentru Merit Franz József”, pe care o fondase în anul precedent.
La 23 iulie 1852, Róza Lukács (căsătorită Wojciechowszka) a primit faimoasa Cruce pentru Merit, care s-a păstrat până în ziua de azi, „ca recunoaștere a acțiunii curajoase și energice de care a dat dovadă în zilele dezastruoase de la Zlatna, prin care a salvat viețile mai multor oameni.” (Foto 6 și 7: Crucea de merit Franz Joseph I)
Foto 6
Foto 7
În aceeași perioadă, la Viena s-a luat în considerare decorarea lui Avram Iancu, dar acesta a refuzat-o, dezamăgit de promisiunile făcute și nerespectate. A declarat, în repetate rânduri "să se decoreze mai întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor".
Roza și Jozsef au avut 8 copii. S-au tot mutat (datorită serviciului lui Jozsef) în diverse locații de-a lungul timpului. Tatăl Rozei, Lukacs Lukacs a murit în anul 1861 și este înmormântat în cimitirul romano-catolic din Zlatna.
Róza a murit în orașul minier Bălan, Harghita ( Balánbánya), cu trei săptămâni înainte de a împlini 48 de ani, în zorii zilei de 20 februarie 1877, la doar câteva ore după moartea soacrei sale, în aceeași noapte. (Foto 8-necrolog)
Foto 8
După moartea soției sale, József Woyciechowski s-a mutat la Sibiu – împreună cu copiii săi, care încă aveau nevoie parțial de îngrijire – unde și-a trăit în cele din urmă ultimul deceniu din viață în circumstanțe relativ modeste, probabil cu ajutorul fiicelor sale.
Acest material a fost realizat cu sprijinul asociației Transilvania Autentică din Zlatna.
Sursa text: https://eokk.hu, wikipedia.
