We are FanFest

Ridica-ti privirea din pamant! Inca se mai poate schimba ceva in tara asta! Nimic din ce vedem la televizor nu mai e adevarat! Stirile, talkshow-rile  sunt directionate dupa bunul plac al celor care platesc pentru asta! Apar ziare care scriu orice, atata timp cat sunt platiti pentru asta!

Ridica privirea! Stinge televizorul! Asculta sangele care iti curge prin vine! 

Ridica-te! Intre 11 si 17 august, gasiti la Rosia Montana acelasi  FanFest, care a insemnat si va insemna mereu " Rezistenta prin cultura!". Aveti proiectii de filme documentare, concerte, tururi ghidate, piata taraneasca si handmade fair,  expozitii, evenimente literare, activitati pentru copii (ateliere de creație, teatru de păpuși, treasure hunt, curse cu obstacole, astronomie pentru copii, yoga pentru copii, jocuri și multe alte surprize.) etc. Pe toate  le gasiti aici !

Ridica-te! Convinge-te singur! Participa la FanFest! Doneaza pentru FanFest!

Dor de Avram Iancu

        Apar mereu articole interesante în presă privind potenţialul turistic al Munţilor Apuseni. Diverse declaraţii ale oamenilor politici şi ale diverselor personalităţi privind posibilităţile de dezvoltare ale acestei regiuni şi cât de mult suntem ajutaţi noi, moţii, de unii şi de alţii. Atât de mult se gândesc aceşti oameni la noi, încât nici nu mai putem vorbi de atâta sughiţ. "80 de ani la lumina lumânării" scrie pe o pancartă în Poiana Gălzii şi asta vorbeşte destul de bine despre cât şi cum suntem ajutaţi.

         Asta vine în contextul (fac eu cumva o legătură) sărbătoririi de curând a 190 de ani de la naşterea eroului naţional Avram Iancu. Tot mă întreb ce înseamnă Avram Iancu pentru noi? Dacă încă mai aşteptăm să se nască un erou, să ne salveze, să îndrepte lucrurile? Ca apoi, să-l putem abandona, trăda, batjocori!? Şi între timp ce facem? Şi dacă ar fi să se nască un astfel de erou, în ce mediu al creşte el? La ce şcoală ar învăţa? Cine l-ar sfătui? Ce şanse de supravieţuire ar avea, având în vedere spitalele existente în perimetrul Munţilor Apuseni. 

         Şi nu pot să nu mă întreb de ce nu facem nimic, sau aproape nimic. Avem exemplul mişcării Salvaţi Roşia Montană. Că protestele, că opoziţia pot schimba ceva. Degeaba dăm vina pe politicieni, daca noi nu facem nimic. E la fel de drept că au vina lor, dar aşteptând nu se va schimba nimic, cel puţin, în bine. Avem cele două căi de acces principale în Munţii Apuseni: Alba Iulia- Abrud şi Turda- Campeni. Amândouă praf şi pulbere. Amândouă drumuri naţionale. Cum poţi vorbi de promovarea turismului în Munţii Apuseni, fără drumuri? Cum poţi emite comunicate sforăitoare despre moţii din Ţara de Piatră, dacă nici cu nişte drumuri decente nu poţi să-i ajuţi?
De ce nu ne ridicăm, de ce nu organizăm proteste? De ce nu blocăm drumurile, de ce nu facem petiţii, de ce nu strângem semnături? Noul Avram Iancu, când şi dacă va apărea, nu va face asta pentru noi. Doar dacă îl găsim pe Avram Iancu cel adevărat, din sângele şi sufletul nostru!!!

 Sursa foto aici.

C-aşa-i în tenis... în România

Motto: "Milă că suntem români".

În anul de referinţă 2008 Simona Halep câştiga titlul la Roland Garros, competiţia destinată juniorilor. Presa era în campanie electorală sau făcea bani de pe un investitor privat, gen RMGC (îmi cer scuze pentru cuvântul investitor, a se citi "Dricul Apusenilor"). Nici un articol, nimic. Linişte şi foarte linişte. Anul de referinţă 2014. Simona Halep ajunge în finala de la Roland Garros, susţinută de numeroşi români, de data aceasta la senioare. Politica însă s-a dezvoltat din anul 2008. Nu a mai rămas nimic sfânt, nimic care să nu poată fi comentat, bălăcărit, murdărit. Televiziunile (singura legătură cu ceea ce înseamnă o televiziune e că programele sunt difuzate la televizor), controlate politic în totalitate, s-au întrecut care pe care pentru a face audienţă. Pe jenantul Antena 3, măgarul de Gâdea striga : "Simona Halep umilită de fani băsişti". Pe I-Realitatea, Rareş Bogdan aproape plângea de emoţia momentului. Sunt sigur că toate televiziunile (emitentele de unde pe televizoare) au făcut la fel, dar nu am mai avut ficat să mă uit şi la restul. Zeci de articole, mii de comentari, Gabi Szabo (ce cauţi fato acolo?) era toată udă aşteptând-o pe Simona la avion, zeci de diplome, oameni politici înghesuiţi să bage un selfie (în româneşte poze de tip YOCU- adică "yo cu" cine o fi) cu tânăra noastră vedetă etc.

În acelaşi timp, junioarele noastre câştigau Roland Garros-ul. Câte ştiri aţi auzit? Sau Florin Mergea a ajuns în semifinale, la acelaşi turneu de Mare Şlem, în proba de dublu. Au bubuit canalele de ştiri, nu ?

Săraca Simona. Ce o fi în sufletul ei.

De ce nu se ridică Năstase sau Ţiriac să întrebe politicienii ce au făcut pentru sportul românesc, începând cu juniorii evident, să întrebe apoi presa cum a atacat politicienii atunci când aceştia nu au făcut ce trebuia? Sute de mii de români talentaţi aşteaptă o şansă. Câţiva dintre ei, după ani de sacrificiu şi resurse alocate, reuşesc. 

De ce nu ne ridicăm noi, fiecare în parte? A, am uitat. Suntem români, putem suporta multe!

Sursa foto aici.

Ca să ne lămurim

A fost odată ca niciodată, un club. Şi nu orice club, ci un club de ecologie şi turism montan. Clubul mai există şi acum. S-a plecat de la ideea, pentru cei care nu îşi mai amintesc, de prietenie şi din nevoia de a face câte ceva pentru zonele intens afectate de poluare, pentru zonele declarate arii protejate şi printre altele, cu scopul de promova şi susţine turismul montan. Dar totul a început de la prietenie şi de la nevoia de a face ceva. La început nici nu ştiam exact ce e ăla un marcaj turistic. Sau ce e aia o arie protejată. Sau cum să-ţi îndeşi bagajul în rucsac. Dar am învăţat, pas cu pas, alături, şi asta am făcut-o râzând. Orice astfel de club are motoare. Oameni cu mai multă iniţiativă decât alţii, oameni care au studiat un lucru mai mult decât alţii, oameni care într-un fel sau altul şi-au sacrificat timpul, banii şi în unele cazuri, sănătatea. Nu sunt de plâns, evident, au făcut-o pentru că au crezut, pentru că le-a plăcut, au făcut-o pentru că acolo, între prieteni, s-au simţit acasă.

Problemele încep să apară atunci când motoarele obosesc. Când nu mai e nimeni să preia din obligaţia auto-asumată a motoarelor. Dacă ai fost ani la rând obişnuit să primeşti totul pe tavă, dacă din cele 3 părţi ale unei acţiuni (pregătire, desfăşurare, concluzii), ai participat doar la cea din mijloc, şi la aia numai când e lună plină, e cam greu să preiei sarcini sau măcar să înţelegi.

Fiecare om face alegeri. Şi e bine că le face. Dar uităm că acest club, care e subiectul acestei postări, a făcut din voi ceea ce sunteţi. Evident că toţi sunteţi remarcabili, inteligenţi, deosebiţi, dar asta, într-o mare sau mică măsură, se datorează şi clubului ăsta, amărât, de la marginea Universului. Să luăm ca şi exemplu, Negrileasa. Se desfăşoară anual, în cel mai apropiat week-end de data de 21 Mai. Atunci e aşa zisa sărbătoare. Dar problemele sunt mai complexe, ar trebui făcute mult mai multe lucruri şi în prezent, nici măcar nu mai suntem custozi, aria protejată fiind inclusă în situl Natura 2000 Munţii Trascău. E cineva care nu ştie când e Negrileasa? E cineva care nu ştie care sunt problemele? E cineva care nu ştie că ar trebui făcut mai mult? Atunci întreb şi eu: din 2013, luna Iunie până acum, în luna Mai, de ce nu a întrebat nimeni de Negrileasa? De ce nu a preluat cineva problema, ca o preocupare constantă? Şi ce rost mai au întrebările cu 2 săptămâni inainte?

Avem oameni de care am tras să facă o facultate. Şi nu ne onorează cu prezenţa nici măcar la 1 acţiune din cele pe care le facem pe parcursul anului. Sunt ocupaţi să... Aştept nişte becuri (se citeşte becuri) de 1 an de zile. Nu e timp. Ne omoară timpul ăsta. Hai să ne întâlnim să facem un calendar de activităţi. M-am întâlnit eu cu mine. Nici măcar amărâţii aia de 2% nu ne mai obosim să-i dăm. Am uitat (dhe de la o vârstă), sunt alte priorităţi etc.

După cum spuneam, fiecare face alegeri, pe care le respect. Poate că eu sau clubul ăsta de la marginea Universului, i-am dezamăgit atât de tare încât asta e decizia pe care au luat-o. Poate ne-au crescut aripile şi am zburat fiecare în altă parte. Poate că totul a fost o tranziţie către o stare pe care ne-o doream. 

Vă rog să nu mă mai întrebaţi. Ştiţi care sunt acţiunile, care e modul de a fi al acestui club. Dacă doriţi să vă implicaţi, apucaţi o problemă şi duceţi-o la bun sfârşit. Din partea mea tot sprijinul. Dar până atunci, fac şi facem doar la ce ne putem înhăma.

Unde e prietenia, o să mă întrebaţi. Prietenia, părerea mea, trebuie alimentată. În principal de visuri. Comune. Undeva visurile noastre s-au despărţit. Am prieteni mulţi. Nu ştiu însă, câţi dintre ei mă mai consideră pe mine prieten.