O zi în crâşmă la Ana...

Da, o zi în crâşmă. Ştiu, ieeeeeepppppppppp, uraaaaaaaaaaaaa, să curgă beutura! Nu aşa bre beţivilor. Bibi, mai taci din gură! Şi tu Beri-amin! Şi mai ales tu, Sandu! Mi-am transferat biroul aici. Ce poate fi mai frumos. Câte un ceai, o poveste cu câte unul de la Valea Dosului care zbiară, un email către partenerii din Franţa, unul care povesteşte mereu de serviciu, indiferent care e ăla, un drum după o pâine feliată, o asistentă sexy care îşi face loc pe lângă mine! Ce mai, perfecţiunea întruchipată. O zi cu Facebook, Messenger, puşca şi cureaua lată, colinzi, bere fără alcool, articole din presă cu vânzare de aur fals, doruri de peste judeţ, bani ceruţi împrumut....am uitat ceva? Ie,o nuanţă, o zi de concediu fără plată. 

Pe vremuri, îmi luam câte o zi de concediu, în mijlocul săptămânii şi mergeam pe terasă la Breaza, după ce mâncam bine, undeva în jurul orei 09.00. Şi bagă bere la halbă. Ca şi parteneri, oricine avea chef de poveşti, mai puţin cei agasanţi. Îmi plăcea cel mai mult când treceau maşinile de la serviciu pe stradă. Parcă berea intra cel mai bine.

Pe când ei ieşeau de la lucru, eu eram hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, ropote de tropote şi bineînţeles, continuam cu ei, întrebându-i insistent cum a fost pe la serviciu, dacă şefii au fost de treabă (contradicţie în termeni) sau ca de obicei, nesuferiţi şi zbierând...Ajungeam târziu în noapte acasă, beat şi fericit! Cel puţin aparent! Acum stau şi la mine la masă sunt: un pensionar, un zugrav, un olandez şi asistenta de care vă vorbeam mai devreme! Oare ce să fac? Oare la ce mă duce capul? Ştiu :)).... Să vină o bere..........pfuiii să moară lumea!  (şşşşşşşş auzi, să fie fără alcool, dă te rog jos eticheta, altfel nu mai scap de ăştia).

Aş mai scrie, dar îmi e frig la mână. Reducere la căldură. Off mamă Ană!!!

Privind

Când eram mic (şi la trup curat) eram foarte complexat. Am tot scris despre asta, ba chiar şi o poezie. Aveam ba picioarele strâmbe, ba urechile mari , ba etc. Nu o să mai insist. Şi mă gândeam cu ce compensez eu toate astea, ce am eu mai altfel decât alţii, cu ce aş fi mai deosebit. Întrebări de copil, desigur. La vârsta aceea, credeam că privirea mea are ceva. Că privirea arată multe despre un om. Că aş putea să atrag atenţia, în special atenţia fetelor, doar privindu-le. Mult mai târziu am văzut un film , Amelie, în care personajul principal interpretat de Audrey Tautou, încearcă să intimideze oamenii pe stradă privindu-i. Dacă îmi aduc bine aminte şi reuşeste, dezechilibrând un om pe bicicletă. Dar şi aici, ca şi în copilăria mea, nu se ştie exact cât era realitate şi cât imaginaţie. Vă recomand cu căldură filmul. Am crescut şi pe măsură ce scăpam de micile şi absurdele mele complexe, am uitat încet, încet, de povestea aceasta cu privirea. Însă, în ultimul timp, simt din nou că privirea mea are ceva. Mi se şi spune. Dar de data asta nu vreau să mai atrag  sau să intimidez pe cineva cu ea. Simt că, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, pot să mă exprim cu ea. Că pot să comunic, fără să pierd nuanţe. Privirea exprimă exact ceea ce simt. Am aflat că pot să fac asta privind. Alţii o pot face zâmbind. Mulţumesc! .... simt, privind, zâmbind....true

Sursa foto aici.

Vin sărbătorile...

În fiecare an, înainte de 1 Decembrie, fetele de la Laborator se apucă de pus colinde la calculator. Apropo, nu le mai zice colinde. Cum, nu ştiaţi?  Le zice Hruşcinde, na. Pe mine colindele la serviciu mă enervează. Nu am nimic cu ele, dar parcă colindele nu merg asociate cu lucrul. Merg cu zăpada scârţâind sub tălpi, cu un pahar de vin fiert, cu nasuri roşii de frig, cu mirosul crengilor de brad, dar în nici un caz cu lucrul. Îmi e greu să mă concentrez, dar partea bună e că am pe cine să dau vina.

Da,o sa vină vremea colindelor, poate zapadă....erau ani, parcă a trecut o grămadă de timp, în care uitam de mine şi colindam de unul singur pe străzi, doar de bucuria de a cânta. Colinzi adunate de prin Zlatna de către un vecin şi învăţate sub supravegherea lui, colinzi grele, pentru bărbaţi, dar care, cu un mic stimulent bahic, sunau tare bine în răcoarea nopţii. Oricât de tristă ar fi o colindă, atunci în noaptea aceea, e cel mai optimist cântec. 

În fiecare an se colindă în centru, în jurul bradului de Crăciun. Într-un an am fost chemaţi să cântăm şi noi acolo şi apoi, când am ajuns, să fim întrebaţi : "Acum aţi venit?". Desigur, o neînţelegere . Dar începând cu anul imediat următor, în fiecare an care a trecut, târziu în noapte, 11, 12 , sau 1, când nu mai mişcă prin oraş decât câteva cete de colindatori turmentaţi, ne strângem acolo sub brad şi, aranjaţi în semicerc, fără public, colindăm. Colindăm pentru noi, pentru cei care nu mai sunt, pentru cei aflaţi departe şi care ar fi vrut să fie acolo, cu noi.

Vin sărbătorile, vin...

Acum un an şi ceva

 Despre suflet

(cu gândul la festivalul Ziua de Mâine, ediţia 2010)

Mi-am revăzut sufletul.

Nu mai era acelaşi.

Tras la faţă,

obosit, îngândurat,

pe scurt,

fără chef.

Cică am uitat de el,

l-am îngropat în gânduri

şi în cărnuri,

l-am tratat de sus.

Cică ce aş fi eu

fără el?

Cică expresia corectă

ar fi fost

ferice de cei săraci

cu sufletul.

M-aş împăca cu el

dar,

vezi bine,

nu toate visele

se împlinesc.

Ziua de Mâine- un fel de "Noi (cu plus) peste tot"

Cam asta ar fi descrierea. Am fost peste tot. Am cântat la Teatrul Prichindel," La Pas", în faţă la Casa de Cultură a Sindicatelor, la Art Cafee Downtown, ba chiar şi la Hotel Cetate. Am descoperit şi am fost descoperiţi. S-a scris despre noi cam peste tot. Au scris: CityNews, Plaiu Luminatu, Adevarul, Monitorul de Alba, Forever Folk,  Diana de nenumarate ori, Mihai, Oltea, Ovidiu, Maka. De bine. S-a mai scris prin Informaţia de Alba, Ziarul Unirea şi prin alte publicaţii, cărora le mulţumim.

Ce mai poţi spune după un astfel de week-end? Când încă mai simţi fiorul, cu toată oboseala din oase?

Pentru mine, cel mai frumos a fost (deşi peste tot am fost înconjuraţi de căldură) în frigul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor. Unde oamenii au răbdat 15 minute în frig zâmbind, degustând un vin Demidulce şi bucurându-se de focul pregătit de organizatori. În frunte cu preşedintele Consiliului Judeţean Alba, am revăzut zeci de chipuri  foarte fericite de ceea ce tocmai li se întâmpla. Folk la minus 3 grade. Cântece de munte şi multe, multe emoţii.

Am răguşit instant după numai 3 piese. Dar am continuat. Măcar eu nu cântam la chitară, să îmi îngheţe mâinile pe corzi.

Când am cântat Dorul nostru de Munţi, parcă lumea nici nu mai respira. Aşa am simţit şi atunci când am cântat "Evocare" pe scena de la Casa de Cultură a Sindicatelor.

Mulţumim tuturor celor care ne-au felicitat şi promitem să continuăm!

P.S. Atât de mult îmi place poza asta Ozenistică, by Diana...................

Şi dacă îţi cânt tot ce în mine se cântă......

Groapa cu Şobolani

A fost ieri la Sibiu, fosta capitală culturală europeană. Ca să vedeţi de ce. Am nimerit peste şedinţa celor de la Amicii Munţilor, care făceau proiecţii la Casa de Cultură, cu imagini din acţiunile lor, din care am remarcat echilibristica lui Marius prin Cheile Râmeţului şi o tură ProNatura şi în acelaşi timp pro-biciclete. De acolo am fost la un bar de fiţe, unde trebuia să cânte câteva melodii o prietenă de a noastră. Barul, un fel de cramă sofisticată cu nume imperial, Imperium, ne-am primit cu o canapea de 10 locuri, preţuri triple la bere (faţă de Zlatna) şi cu o atmosferă ciudată, ca să nu zi dubioasă. Apoi am aflat că de fapt era un fel de cenaclu, în memoria lui Cezar Ivănescu şi într-un fel şi în memoria lui Adrian Păunescu. S-a recitat, cireaşa de pe tort fiind o nuvelă, nici acum nu ştiu de cine a fost scrisă, "Groapa cu Şobolani", la care am avut tupeul să fiu atent, din când în când, câte 30 de secunde. Din câte am constatat, record mondial. Am trecut cu greu peste asta, însă bucuros de acest mini-fiasco. Ca să o dai în bară, trebuie în primul rând să încerci.

Apoi a cântat Kiki -Cristina Baca, câteva cântece, reuşind să-i impresioneze chiar şi pe Gică-Contra Sebi şi fratesu' Răducu. Apoi am cântat şi eu cu Sebi, eu ducând proporţiile emoţiilor la cote nebănuite, apoi totul a decurs bine. La piesele la care ştiam versurile, am încurcat acordurile şi invers. Dar cine să se prindă? Organizatorul şef, bardul Cătălin (pe care nu m-am supărat că nu ştia de Zlatna -mulţi nu ştiau de Roma şi uite că au aflat), ne-a făcut membrii de urgenţă ai cenaclului, am şi uitat să întreb cât e cotizaţia, şi ne-a invitat în fiecare Miercuri să ne dăm în spectacol. Vreau adeverinţă ca şi membru al cenaclului, insignă şi carnet de membru!

Staţi că nu se termină aici!

S-a terminat el cenaclul, dar  distracţia continuă. După poezie, nuvelă, cântece folk a urmat...jazz. Chiar drăguţ, dar din păcate trebuia să plecăm, undeva unde să stăm (bem) mai relaxaţi. Am ajuns în Go Inn, în Piaţa Mică (chiar mi-a fost dor), unde am mâncat câte o pizza, iar atunci când gazdele au fost întrebate dacă se poate cânta la chitară, au răspuns: Cum să nu, avem şi "microfon" dacă trebuie. În speranţa că am înţeles sensul exact, mulţumim frumos şi renunţăm la microfon. S-a cântat, povestit, apoi bagaju'. Mulţumesc Cristina pentru o seară specială.

O să revin cu relatări după ce Alba Iulia va fi Capitală Culturală Europeană!

DemiDulce

În sfârşit, mega formaţia din care fac parte, Plus Noi, a lansat albumul Demidulce, cu o grămadă de prieteni şi din păcate, fără sticlele de vin de aceeaşi factură, care ar fi trebuit să completeze seara asta specială. Dhe: "Vă mulţumim pentru interesul acordat societăţii noastre, dar proiectul propus de d-voastră nu se încadrează în strategia de marketing pentru anii 2011-2011". Asta e singurul răspuns primit de la cei mai importanţi 10 producători de vin din Ţara Românească. Răspuns pe care îl respect.

Seara a început cu noul meu prieten Yo-Yo (Iulian Timar), care nu a aşteptat prea mult până să facă spectacol, colaborând, zic eu fericit, cu Anda Caş, adică Căşoaia.

A urmat apoi Adi Mitescu, un cant-autor din Teiuş, pentru care am un deosebit respect. Un om modest, poate prea modest, care cântă din suflet, care simte şi căruia îi rămânem datori.

Apoi am urmat Noi. Poate prea îngheţaţi, prea conştienţi, asta înseamnă că se vede lipsa concertelor de anul ăsta. Însă melodiile, poeziile şi nu în ultimul rând, prietenul nostru Marius Popa, au încălzit inimile participanţilor.

Am mai avut o vedetă. Una micuţă, care zice ca nimeni alta: "Io nu-s de tine". Un rol mărunt, o prezenţă uriaşă. Mulţumim Vio.

Una peste alta a fost un concert reuşit. O lansare reuşită. Ceva special. Ceva cu Plus. 

Mai trebuie să-i mulţumesc încă o dată pentru prezentare Cameliei Şanta, care s-a descurcat excelent şi căreia, în grabă, era cât pe ce să uităm să-i apreciem efortul! Mulţumim Cami!

Una peste alta, în 29 Octombrie , la Teatrul Prichindel din Alba Iulia, grupul folk Plus Noi a cântat pentru voi. Mulţumim tuturor, celor care au fost prezenţi, celor care ne-au susţinut de la distanţă şi celor care, deşi şi-au dorit foarte mult, nu au putut să ajungă.

Pozele îi aparţin lui Cristi Faur şi le puteţi vedea aici.

Prietenul nostru Feri Teglas a şi postat deja una dintre melodii.