Lumea lui Banciu rules!

Din nou avem isterie naţională! Noi, cel mai harnic popor din lume şi desigur, din Univers, noi cei care avem cel mai sofisticat sistem de sănătate (atât de sofisticat încât nu putem pricepe ce se întâmplă), noi cei care defilăm cu telefoane de ultimă generaţie, tocmai noi să păţim una ca asta? Să pice bunătate de avion, nou nouţ (la o asemenea istorie, ce sunt 44 de ani?) cu revizia făcută în Decembrie 2013, e drept fără asigurare, tocmai la noi? Mi se pare de-a dreptul halucinant şi imposibil de înţeles în România anului 2014. Cum zicea tovarăşul ministru, are un singur regret, cum că s-a întâmplat în mandatul lui.

Cum să priceapă românul că s-au dat milioane de euro pe soft-uri de identificare a cazurilor aflate în situaţii de urgenţă care nu merg sau că există programe, de exemplu la Ministerul Apărării, care merg dar nu le-a cerut nimeni şi bineînţeles, nu s-a autosesizat nimeni. Cum să priceapă românul că deşi peste tot se spune că numărul de urgenţă 112 poate fi apelat de oriunde din ţărişoara asta, mai puţin de acolo de unde nu se poate, pentru că nu avem instalate relee şi alte asemenea chestii folositoare. Cum să pricepă românul că şi cel mai performant elicopter e zero pe timp de ceaţă sau care e deosebirea prin localizarea GPS în Bucale su în orice oraş, împânzit cu relee şi localizarea prin GPS în Munţii Apuseni, unde -vorba lui Banciu- încă se trăieşte cu lămpi de petrol, căruţe cu coviltir, străzi înfundate.... Ca să exemplific, acum 1 an şi ceva de zile, un fost deputat al moţilor a făcut o cerere la o firmă din oraşul nostru pentru câţiva litri de petrol, pentru iluminarea a 7 familii de moţi din Apuseni.

Mă uit la Lumea lui Banciu, rar de tot când vreau să mă destind dar aseară l-aş fi pupat. O să vedeţi de ce mai încolo. Ne-am isterizat deci prieteni, facem acuze, că de pe net e uşor, vom da afară şi vom trage la răspundere. Nimeni, cum zicea Banciu, nu a ţinut cont de supravieţuitori (într-un accident aviatic astea sunt rarităţi), de faptul că din 7 oameni 5 au supravieţuit , chiar după 6-7 ore, că mobilizarea a fost exemplară (aşa compensăm noi românii). Dăm cu morţii pe toate canalele, mergem la familiile îndurerate că doar nu o să-i lăsăm în pace, o fi sau nu o fi blestemul bunului Dumnezeu etc.

Cine e de vină? Şi repet, cine e de vină?

Banciu spunea şi sunt perfect de acord cu el, că Noi suntem de vină. Până aseară nu ştiam că la Târgu Mureş, unde a făcut el şcoala, a avut un profesor de fizică din Zlatna. De unde? Da, din Zlatna. Cică domnul profesor, pe vremea aceea nu găsea sare. Nu numai el. Şi, printre dinţi spunea: stăm pe munţi de sare şi noi nu avem ce pune în mâncare. Şi el se întreba cine e de vină şi tot el răspundea: Noi suntem de vină pentru că promovăm toţi cretinii!

Da stimaţi români, noi suntem de vină! Pentru că promovăm toţi cretinii! Pentru că nu ne pasă decât atunci când e prea târziu. Pentru că, până să reacţionăm se schimbă banii în America sau se sărbătoreşte Paştele Cailor sau mai bine de atât, se dă liber legal de Paştele Cailor.

Aici e emisiunea completă. Nu cred că mai e ceva de spus.

Împotriva proiectului minier de la Roşia Montană

Doi zlătneni împotriva furtului avuţiei naţionale şi împotriva proiectului Roşia Montană!

Clipa Acum

Binevoiesc de multe or să trăiesc ba în trecut, ba în viitor. Amintirile se rostogolesc peste mine, mă macină, mă fac să uit că trebuie să trăiesc astăzi, acum. Mai ales dacă ai nişte amintiri atât de frumoase încât dacă le-ai scrie pe hârtie, le-ai strica cumva, le-ai pângări. Mereu fac planuri. Mai complexe, mai simple, fac mereu planuri şi uit mereu că, de multe ori, drumul pe care îl parcurgi până la realizarea planului poate fi la fel de important ca şi realizarea planului în sine. Mă trezeam mereu, după acţiuni, că nu pot să mă bucur de cele realizate şi că reiau mereu aceeaşi goană, către alt şi nou plan, către altă acţiune, mereu cu acelaşi rezultat.

Sunt cărţi care spun că o să-ţi schimbe viaţa. Că vei găsi lucruri simple, lucruri aflate de fapt în tine, dar care pot face diferenţa între tine, cel veşnic nemulţumit şi tine, cel care refuză să supravieţuiască, cel care trăieşte. Nu cred în astfel de cărţi. Cred totuşi că există cărţi pe care le-ai fi putut scrie chiar tu. În alt context, în altă conjunctură, în alt timp sau spaţiu. Cărţi în care îţi regăseşti cuvintele sau cărţi care îţi spun că lucrurile gândite e tine sunt sau pot fi reale, că nu sunt iluzii sau frământări fără rost. O astfel de carte am găsit la Săruni. Eram obosit, trecusem de la vântul tăios şi rece de afară la căldura dată de soba de teracotă. M-a cuprins o moleşală vecină cu somnul. Dar nu am cedat. Am găsit-o pe un raft. Subţirică şi cochetă. Din toată cartea asta, pe care am s-o termin şi cândva, am să o recitesc, mi-a plăcut cel mai mult sau mai precis mi-am identificat gândurile cărora nu le putusem da o liniaritate, cu conceptul de Clipa Acum.

Vezi tu, cititorule (cum ar fi spus autorul), nu poţi trăi nici în trecut, nici în viitor. Viaţa este întotdeauna "momentul de faţă", Clipa Acum este singurul factor constant din viaţa ta. Ne amintim de trecut în Clipa Acum, iar viitorul, când va veni, se va întâmpla Acum. "Când te împrieteneşti cu momentul prezent, te simţi acasă , indiferent unde te-ai afla. Dacă nu te simţi acasă, în Clipa Acum, indiferent unde eşti, nu te vei simţi bine nicăieri." Suntem o sumă de întâmplări, amintiri, dorinţe, filme şi cărţi citite şi totuşi, indiferent de această sumă, trăim astăzi. Acum.

Ca să vă faceţi o idee, am să folosesc câteva rânduri din acest capitol, cu menţiunea că ideea generală nu va fi completă. Dacă vă place, căutaţi cartea. Am reuşit, în ultimele două zile, să mă bucur de lucrurile simple, mult mai des ca în trecut. Până şi frigul creat de vântul rece înseamnă ceva. M-am bucurat că sunt acolo, bătut de el, înroşit şi îngheţat. Eram acolo. Simţeam. Am căutat coarne de cerb cu privirea două ore la rând. Nu am fost deloc supărat că nu am găsit nimic. Căutarea, printre crengi uscate şi frunze de mult moarte, mi-a ocupat timpul, gândurile. Căutarea, ritmul paşilor, au fost mai importanţi. Eu şi cu mine. 

" Indiferent dacă speli vasele, creionezi o strategie de afaceri sau plănuieşti o călătorie, ce este mai important ? Să faci lucrul respectiv sau să obţii rezultatul pe care îl voiai, fâcându-l?  Clipa aceasta sau o clipă viitoare?

Încă mai abordezi acest moment ca şi cum ar fi un obstacol pe care vrei să-l depăşeşti?  Simţi că există o clipă în viitor la care vrei să ajungi şi care e mai importantă?

Majoritatea oamenilor trăiesc în acest fel cea mai mare parte a timpului. Din moment ce viitorul nu vine niciodată decât ca prezent, acesta este un mod de viaţă disfuncţional. El generează un constant curent subtil de nelinişte, tensiune şi nemulţumire. Şi nici nu onorează viaţa, care este Clipa Acum şi nu este niciodată altfel decât Clipa Acum."

" O practică spirituală simplă, dar radicală este să accepţi că orice ia naştere în Clipa Acum -înăuntru şi în afară. Când atenţia ta se mută în Clipa Acum, va apărea şi starea de tensiune. E ca şi cum te-ai trezi dintr-un vis, visul gândirii, visul trecutului şi prezentului. Câtă claritate, câtă simplitate. Nu mai este loc de îngrijorare. Rămâne doar clipa, aşa cum este ea."

Înainte de a încheia, vă reamintesc că aceste texte sunt scoase din context, de aceea e necesar să citiţi întreg capitolul sau întreaga carte.

"Eu nu sunt gândurile, emoţiile, percepţiile senzoriale şi experienţele mele. Eu nu sunt conţinutul vieţii mele. Eu sunt viaţa. Eu sunt spaţiul în care se întâmplă totul. Eu sunt conştiinţa. Eu sunt Clipa Acum. Eu sunt".

Sorin Poclitaru şi Adi Bezna -o combinaţie de vis

            Poezia de mai jos aparţine poetului Sorin Poclitaru şi e recitată absolut extraordinar de prietenul meu Adi Bezna, pe albumul său " Să-mi laşi pe uşa veche semn".

Tu n-ai habar…
Sorin Poclitaru

Tu n-ai habar cât de frumoasă eşti
Nici eu nu te-aş putea nicicum descrie
Mirată ca un fulg de păpădie
Purtat prin cer de aripi îngereşti.

În palme să te prind aş vrea să pot
Şi să îţi suflu aer cald pe gene
Cu buzele să te măsor, alene
Şi să te-nchid în ochii mei de tot.

Să te adorm şi-n somnul tău de prunc
Să vină spiriduşii să-ţi slujească
Sub sânul stâng, o insulă să-ţi crească
Şi un ocean în care să m-arunc.

Tu n-ai habar că te visez mereu
Chiar şi atunci când suntem împreună
Că nu mă satur să aud cum sună
Sărutul tău, langă sărutul meu.

Tu n-ai habar cât de frumoasă eşti
Iar mie vorbele îmi sunt sărace
În mine nor de fluturi se desface
Şi te iubesc ca-n vechile poveşti.

          Cât despre Adi Bezna, cumpăraţi albumul, căutaţi-l pe YouTube, pentru că merită. Dar cel mai bine şi mai bine, mergeţi la un concert de-al lui. Omul ăsta îşi dă sufletul acolo, de fapt o parte din sufletul lui rămâne acolo, cu spectatorii.

Balada tânărului inteligent

Sursa foto aici.

Eşti tânăr şi inteligent. Probabil nu o să primeşti vreodată un premiu Nobel sau Pullitzer, dar eşti clar inteligent. Mai inteligent decât media. Ceea ce crează probleme. În primul rând de comunicare, pentru că tu gândeşti altfel decât ei, ai altfel de nevoi. Şi aşa apare singurătatea, la început o singurătate care îţi convine, dar mai apoi una care te marginalizează, care te sufocă. 

Tentaţiile apar mai des la un om inteligent. Nevoia de explorare, de ieşiri din limitele impuse de societate. Nevoia de a evada din prezent, din lumea care parcă nu e făcută pentru tine. Nevoia de a găsi femeia dincolo de cea care e în faţa ta. Şi cum să nu facă asta pentru tine alcoolul? Şti desigur, că nu alcoolul este răspunsul, dar în majoritatea cazurilor, te face să uiţi întrebarea, şi asta e îndeajuns pentru tine. După două-trei beri eşti alt om, visurile tale parcă capătă alte nuanţe, alte posibilităţi de a se realiza. Accepţi mai uşor oamenii de lângă tine iar seara devine una memorabilă. Asta până dimineaţa, când toate se acutizează, toate micile probleme devin mari, totul are un gust amar. Aşa că, altă soluţie nu găseşti decât să asculţi sfatul din popor "cui pe cui se scoate" şi mergi la o bere. Doar una, de "reveneală". Parcă te simţi mai bine. Iluzia unui nou sens e din nou prezentă. Eşti plecat la baie şi pe când te întorci, încă o bere apare la masa ta, dăruită de un fost prieten, plecat departe şi care tocmai s-a întors. Nu ai cum să-l refuzi şi deja nu mai contează. Eşti în lumea ta, cea perfectă pentru că e creată pentru tine de cel mai bun prieten, şi cel mai mare duşman, propria-ţi minte. Şi seara continuă la fel, cu beri primite de la vecini, duşmani, prieteni, foste, şi cine mai ştie cine. Te îndrepţi cu greu spre casă şi o voce îţi şopteşte din ce în ce mai tare cum că această cale nu e cea mai porivită. Dar e calea ta, aleasă de un om inteligent, un om peste medie, un om respectat şi îndrăgit de....de mulţi. Dimineaţa e greu. Foarte greu. Astăzi erau programate o mulţime de activităţi, dar nu are cum să îţi stea mintea la ele. Gândeşti doar în termeni de cine sunt eu, ce rost am, ce se va alege de mine, aşa că poţi să mai amâni din activităţi, poate se vor rezolva de la sine. Aştepţi o salvare din mecanismul acesta, care nu e creat pentru tine. Şi ea vine. Prietenului tău cel mai bun ia născut soţia. Omul trebuie să bea cu cineva. Doar e cea mai mare problemă a bărbatului în această fericită situaţie. Şi mergi, ce să faci. Deja ai intrat într-un cerc care nu se va închide niciodată, te va roti până când şi cele mai simple valori moştenite sau câştigate prin muncă  se vor topi.

Eşti inteligent. Şi vei rămâne inteligent. Dar vezi, asta nu e o calitate în sine. Cel puţin nu în lumea asta prost făcută. Discuţiile tale vor fi mai mereu altfel decât a celorlalţi, dar probabil, nu va fi nimeni să te asculte, cel puţin dintre cei care contează. 

Eşti inteligent şi tânăr, încă. Probabil nu o să primeşti vreodată un premiu Nobel sau Pullitzer, dar eşti clar inteligent. Dacă ai fi însă foarte inteligent, ai realiza că salvarea nu vine din altă parte, decât din interior. Tu te vei salva pe tine. Sau vei rămâne un om inteligent, de care, la un moment dat, ne va fi dor.

Zăpada, ca un mod de viaţă!

Majoritatea doamnelor şi domnişoarelor pe care le cunosc nu prea îndrăgesc iarna. Visul lor e soarele acela care bronzează, de la negru la foarte negru. Nu suportă temperaturile scăzute. Partea rea a iernii e temperatura. Scăzută. Dar cum iarna nu e ca şi vara, şi dacă tot binevoim să locuim în frumoasa ţară România, trebuie să ne bucurăm şi de acest anotimp, ca de oricare altul. Ce părţi bune ar putea avea iarna?

Iarna se face vinarsul. Dar cred că pe ele nu le interesează prea mult. Vine bărbatul beat şi cu chef de scandal şi atât. Din nou ceva trist. Iarna sunt sărbătorile. Cele de iarnă, evident. Sfântul Nicolae, Naşterea Domnului, Sfântul Ştefan, Sfântul Ion, Boboteaza. Bine, dar puteau fi şi vara. Calendarul ortodox e plin de astfel de evenimente şi în restul anului. Iar ne-am împotmolit. Mai sun ieşirile la munte, la căldura şemineului, cu un pahar de oareşce în mână. Peisajul e altul iarna. Atmosfera e mai curată, se vede până departe, pozele sunt superbe cu copacii încărcaţi de..... Dar până la urmă, iarna nu ar fi iarnă fără zăpadă. Zăpada e cireaşa de pe tort. Zăpada care acoperă gropile din asfalt şi care ne apropie, care scurtează distanţele dintre noi.

Zăpada face diferenţa.

Zăpada umple staţiunile de schi. Românii îşi mănâncă de sub unghii şi strâng bani pentru a petrece Revelionul, Crăciunul sau week-endurile la munte. Bine, pretextul e zăpada, mâncarea din belşug şi dulcea, dulcea băutură este scopul primordial. Dar, mno, altfel petreci când afară e frig de îngheaţă apele şi tu bei un "crampam" sau un vin fiert, la căldura cabanei atât de primitoare. Şi totuşi, zăpada face diferenţa. Suntem înnebuniţi după ea. Ne jucăm cu copii în zăpadă. Ne tragem cu sania iubitele, prin centrul oraşului sau pe străzile staţiunilor. Ne încercăm puterea bolizilor prin zăpadă şi de multe ori sfârşim tractaţi şi amendaţi. Dar ce ne pasă? Albul zăpezii orbeşte, avem scuze pentru orice.

Suntem dependenţi de zăpadă. Cum să petreci un Revelion sau un Crăciun, şi să nu fie zăpadă? Să nu ningă? Brrrrrrr, cel mai urât vis. Noi vrem să ningă. "Noi nu vrem decât să muncim". 

Sunt şi români mai ciudaţi. Care apreciază zăpada altfel. Zăpada care le umple cântecele cu acorduri, zăpada ca o carte cu pagini albe şi mari încă nescrise, zăpada ca o alunecare permanentă lipsită de griji în care fiecare îşi caută liniştea. Ciudaţi rău.

Oamenii aia găsesc liniştea pe măsura parcurgerii fiecărui metru de pârtie. Fiecare hop, fiecare durere a muşchilor picioarelor înseamnă o nouă şi nepreţuită bucurie. Fiecare moment de singurătate în liniştea telescaunului sau teleschiului e apreciată. La fel cum e apreciat dansul comun al "lunecătorilor", cam de aceeaşi valoare, care împart, în acelaşi timp, superbele mişcări în S, urmăririle, tremurul comun în faţa unei noi provocări, surâsul sau sclipirea ochilor la finalul unei pârtii şi începutul unei noi urcări.

Zăpada e însemnat şi înseamnă mult pentru mine. În copilărie căram schiurile de lemn în spate către diverse destinaţii. Îmi amintesc şi acum durerea picioarelor încorsetate în bocancii greoi, fiorul legării "în trenuleţ" a săniilor, tractările în spatele diverselor maşini cu şoferi mai mult sau mai puţin pricepuţi. Îmi amintesc primii fulgi din faţa blocului, primul om de zăpadă, prima "cazemată", primele războaie inter-cartiere, primul sărut printre nămeţii de nea. Prima aventură cu clăpari în picioare pe pârtia de la Arieşeni unde am reuşit să cad până jos de 48 de ori. După ce am căzut în primii 10 metri de 5 ori, le-am numărat. Îmi amintesc şi multiplele "ture de iarnă", pe jos, cu zăpadă până-n zonele sensibile, cu dormit în fân sau în sălaşuri unde dimineaţa eram îngheţaţi în zăpada viscolită. Şi totuşi, cu multe amintiri plăcute legate de acestea, un vin fiert memorabil, o solidaritate a oamenilor cu rucsacuri în spate, cu peisaje de vis, cu miros de fân şi sudoare de sac de dormit.

Se zice că oamenii fericiţi sunt cei care se mulţumesc cu puţin.

Eu am fost fericit, la sfârşit de an, cu beţia alunecării, cu un pahar de vin fiert, cu amintiri depănate cu prieteni vechi sau noi, cu liniştea înălţimilor, cu fulgii cei mari şi albi pe care mi doresc şi care vor veni atunci când cerurile se vor îmbuna.

Vă doresc zăpadă. Sau tot ceea ce poate reprezenta ea. Depinde de voi.

Poze de Alex "Măţăgău" Vasilie.