Câteodată

Câteodată trebuie să o iei de la început. Să te analizezi, să vezi unde ai ajuns şi cine ai devenit. Să-ţi accepţi şi înţelegi greşelile, să-ţi analizezi visurile şi nevoile. Nu trebuie să ştergi totul şi să o iei de la zero. Niciodată nu vei pleca de la zero. 

Dar e evident că odată cu trecerea timpului eşti un altul. Dacă totul a mers cât de cât bine, eşti un "altul" mai bun. Trecutul îţi va sta în faţă ca o oglindă, iar dacă contopeşti asta cu cel care ai devenit, te va ajuta să îţi trăieşti prezentul frumos şi de ce nu, să visezi pentru un viitor aşa cum îţi doreşti.

Cel mai greu în viaţă e să spui NU. Foarte greu e şi să vezi că pleci în viaţă alături de câţiva oameni şi să vezi că te-ai îndepărtat, că drumurile voastre nu mai sunt aceleaşi. Nu trebuie să judeci pe nimeni. Fiecare alege, fiecare ia propriile decizii. Dar tu, muritorule, cel care ai doar o viaţă lucidă pe umeri, trebuie să-ţi înţelegi proprii paşi. Gata cu nostalgiile, păstrează amintirile vii ca pe nişte copii care îţi zâmbesc de acolo, de departe, şi mergi pe propria-ţi cale. 

Îmi doresc un nou început. Sunt mulţumim de ceea ce sunt, am suferit pentru propriile greşeli, m-am iertat şi am iertat şi pe alţii. 

De mâine, ba nu, de astăzi, sunt un alt om. Sper să vă placă. Dacă nu, nu. Viaţa nu e un concurs de popularitate. Cel puţin nu viaţa mea. 

Am să fac ceea ce îmi place, cu cine îmi place, am să iubesc şi am să sufăr în continuare. Încă mai sunt munţi de urcat, acorduri de descoperit şi prieteni lângă un foc de tabără. Cine nu e cu mine....înseamnă că e în altă parte.

Câteodată

Câteodată am impresia că alerg în gol, aşa cum des mi se întâmpla în visurile copilăriei. Pedalez în neştire, pe o bicicletă imaginară, dezvoltând activităţi extraordinare, nemaivăzute, nemaiîntâlnite, care vor schimba ireversibil lumea asta. Câteodată am impresia că oriunde m-aş afla, locul meu nu e acolo, că nu am nimic în comun cu oamenii din jurul meu care îmi povestesc diverse, de la problemele zilnice de la serviciu până la ultima carte citită. Nu am ce căuta acolo, cuvintele mele nu au loc în nebunia aceea, ceea ce spun nu are sens pentru  nimeni. Câteodată toate lucrile par şterse, uzate, prăfuite sau nelalocul lor. Câteodată mă oboseşte pur şi simplu să mă lovesc de oameni, urăsc îngrămădeala, cozile, mulţimea. Câteodată aş plăti pentru o părere altfel decât a mea, un alt punct de vedere, cu totul nou, posibil absurd, dar nou, absolut nou. Alergam, dar de fapt nu făceam nici măcar un pas. Poate asta a fost şansa mea. Alergând, m-am împiedicat. Împiedicâdu-mă, am început să observ. Un fir de iarbă, o poezie izvorâtă din mine, parcă din  nimic, o eşarfă purtată cu seninătate, un nor ce colora cerul, o umbră ce mă urmărea pe ritmurile unei melodii, un prieten care îmi spunea: "degeaba alergi, că tot de tine dai". Şi atunci am realizat că nimic nu e important, dacă nu e filtrat de mine, de propriul eu. Că nu a mă sacrifica pe mine e soluţia, ci a înţelege ce e important pentru mine. Câteodată a spune nu e mult mai important decât a accepta un lucru pe care ştii că nu îl poţi duce la capăt, pentru că nu ţi se potriveşte. Că trebuie să încerc să fiu aşa cum simt, aşa cum m-am transformat. Câteodată, mă ascund. Nu de lume, nu de neînţeles, ci pur şi simplu mă retrag în colţul, meu, cu visurile mele, cu o şapcă trasă pe ochi, cu un zâmbet în colţul gurii. Ăsta sunt eu. Nu vă ignor, nu vă supăraţi pe mine. Doar am plecat puţin. Nu prea departe.

 Merci Fred de poză.