Câteodată

Câteodată am impresia că alerg în gol, aşa cum des mi se întâmpla în visurile copilăriei. Pedalez în neştire, pe o bicicletă imaginară, dezvoltând activităţi extraordinare, nemaivăzute, nemaiîntâlnite, care vor schimba ireversibil lumea asta. Câteodată am impresia că oriunde m-aş afla, locul meu nu e acolo, că nu am nimic în comun cu oamenii din jurul meu care îmi povestesc diverse, de la problemele zilnice de la serviciu până la ultima carte citită. Nu am ce căuta acolo, cuvintele mele nu au loc în nebunia aceea, ceea ce spun nu are sens pentru  nimeni. Câteodată toate lucrile par şterse, uzate, prăfuite sau nelalocul lor. Câteodată mă oboseşte pur şi simplu să mă lovesc de oameni, urăsc îngrămădeala, cozile, mulţimea. Câteodată aş plăti pentru o părere altfel decât a mea, un alt punct de vedere, cu totul nou, posibil absurd, dar nou, absolut nou. Alergam, dar de fapt nu făceam nici măcar un pas. Poate asta a fost şansa mea. Alergând, m-am împiedicat. Împiedicâdu-mă, am început să observ. Un fir de iarbă, o poezie izvorâtă din mine, parcă din  nimic, o eşarfă purtată cu seninătate, un nor ce colora cerul, o umbră ce mă urmărea pe ritmurile unei melodii, un prieten care îmi spunea: "degeaba alergi, că tot de tine dai". Şi atunci am realizat că nimic nu e important, dacă nu e filtrat de mine, de propriul eu. Că nu a mă sacrifica pe mine e soluţia, ci a înţelege ce e important pentru mine. Câteodată a spune nu e mult mai important decât a accepta un lucru pe care ştii că nu îl poţi duce la capăt, pentru că nu ţi se potriveşte. Că trebuie să încerc să fiu aşa cum simt, aşa cum m-am transformat. Câteodată, mă ascund. Nu de lume, nu de neînţeles, ci pur şi simplu mă retrag în colţul, meu, cu visurile mele, cu o şapcă trasă pe ochi, cu un zâmbet în colţul gurii. Ăsta sunt eu. Nu vă ignor, nu vă supăraţi pe mine. Doar am plecat puţin. Nu prea departe.

 Merci Fred de poză.