Când pierzi pe cineva drag...

Probabil cunoaşteţi sentimentul. Mulţi dintre voi aţi pierdut pe cineva drag. Atunci când vine brusc, durerea se amplifică la cote nebănuite, nimic nu mai are sens, te transformi într-o stană de piatră, cuvintele nu îşi mai găsesc rostul, nu pot descrie ceea ce simţi. Golul rămas nu mai poate fi umplut cu nimic, mereu îl vei găsi în tine. Dacă e vorba de o iubită, senzaţia poate fi redată aşa: 

"Se ia o iubită. Se injectează ca heroina. Se trăiește până la extaz, apoi până la demență, apoi până la sevraj. Apoi te legi de calorifer, te dai cu capul de parchet și îți sinucizi amintirile, una câte una. Când termini și nu mai e nimic, ți-ai omorât iubita, și pe tine odată cu ea. Iei cadavrul, îl ridici în picioare, îl faci să umble și să zâmbească. Apoi faci cunoștință cu tine. Ești un om nou, gol, o foaie albă de hârtie. După care iei un pix, scrii frenetic și trimiți o scrisoare către cel care ai fi putut fi. Afirmându-ți inexistența. La sfârșit, vezi că ai făcut un cerc dublu pe o bandă Moebius. Ești în același punct, plus o ucidere. O iubești, deși ea a dispărut cu mult înainte de ultimul sărut."  O astfel de pierdere face cât o moarte. Sau mai multe. Nu cu aceleaşi cuvinte dar esenţialul rămâne acelaşi când pierzi pe cineva drag. O altfel de iubire. Şi o altfel de moarte.

Atunci când se întâmplă brusc. Dar ce faci când ştii că unei persoane atât de dragi ţie i se apropie sfârşitul. Când recunoşti semnele. Când realizezi că nenorocitul de timp, ignorat în permanenţă, devine acum extrem de important. Când ştii ca prin plecarea ei/lui, definitivă de data asta, nimic nu va înlocui trările, sentimentele, emoţiile asimilate alături de el/ea.

Ce vei face omule? Vei încerca să petreci cât mai mult timp alături de acea persoană, îţi vei umple sufletul cu amintiri, vei clădi o structură care îţi va permite să mergi înainte? Sau te vei resemna? Vei plânge de pe acum, cu lacrimi tăcute, clipele care ar fi putut fi? 

Moartea face parte din viaţă. Aşa că voi crea o legendă. Voi purta un nume pe buze de oricâte ori voi avea ocazia. Voi termina ce am început să facem împreună. Şi dacă voi avea putere, voi scrie. Nu voi îngropa pe nimeni. Pentru că eu am devenit altul prin momentele petrecute împreună. EU, cel nou, te am în structura genetică şi pe tine. Te voi duce mai departe.

Durerea asfaltată a oraşului blestemat

Am mers în vamă. Cu treabă. Până stau să lucru ceva. De măturat nu mă lasă. La şters praful nu mă pricep. La gagici nu mă dau. Aşa că hai să scriu o poezie:

Oraş blestemat

Motto: În oraş nu există viaţă.


Fug, fug,  las totul în urmă
Alerg în munţi, oraş blestemat!
M-ascund printre frunze şi vânt
Şi iar mă-ntorc în oraşul damnat.

În oraş nu există viaţă,
Doar urme de sensuri pustii.
Eşti şi tu, printre semnele şterse
Şi acum chiar degeaba mai vii.

Sunt betoane şi-asfalt şi durere
Şi minciuni ce plac tuturor
Se cimentează emoţii în vene
Şi-am pătat sensul cuvântului dor.

Trec maşini în prostie, prea multe
Gâtul se uscă de praful tomnatic
Iar luminile sunt practic o umbră
Şi moartea are-un surâs enigmatic.

Cobor din munţi iar la tine
Mă plimb pe străzile tale şi doare
Că mă întorc de fiecare dată
În timp ce sufletul meu moare.

Mâine am să rămân acolo sus
Am să adorm sub primul copac
Şi-am să visez păduri şi chiar ape
Şi-acum poţi să vii şi tu mai aproape.

Bhă, ce mă apucă, hai să o înscriu pe un site de poezii. Site, care prin vocea administratorilor mi-o resping.
Şi cum orgoliul meu cere, nu mă las şi o modific. Uite aşa:

 Durerea din asfalt

În oraş, remarc, nu există viaţă,
Doar urme de sensuri pustii.
Eşti şi tu printre semnele şterse
Dar acum degeaba mai vii.

Sunt betoane şi-asfalt şi durere
Şi minciuni ce plac tuturor
Se cimentează emoţii în vene
Şi-am pătat sensul cuvântului dor.

Trec maşini în prostie, prea multe
Gâtul se uscă de praful tomnatic
Iar luminile umbresc rătăcirea
Morţii cu un surâs enigmatic.

Rup lacrimi din zbor şi de-aiurea
Şi cârcei mă strâng de picioare
O pungă albastră e zburată de vânt
Şi-o ţigancă cerşeşte o floare.

Rămâi cu bine oraş blestemat
Am să plec  peste munţi, peste ape
Uită de mine. Doar un lucru mai vreau,
Te rog, las-o pe ea mai aproape.

De data asta a fost aprobată. Acum, am rămas cu o dilemă. Care să-mi placă mai mult? Parcă a doua versiune! Sau parcă prima! Sau sunt două lucruri diferite, cu strofe comune? Orice picior în fund e un pas înainte! Asta dacă vă place versiunea 2.

Poezia cu conserva

Am participat la câteva concursuri de turism montan de la înfiinţarea asociaţiei Trascău Corp şi chiar şi înainte. Cei care au fost la astfel de concursuri, ştiu că există o probă culturală unde ar trebui să facem o scenetă, să cântăm câteva cântece, să recităm o poezie, şi desigur proba inventată de noi, mişto de organizatori. Astăzi nu vă vorbesc de mişto, ci de o poezie, poezie care era recitată la concursurile la care participam de Ghiţoi, Dumnezeu să-l ierte. Ştia şi să o zică, plus că era scrisă parcă de un unchi de-al lui.

Poezia se numeşte "Durere", dar e mai cunoscută ca şi " Poezia cu conserva".

Sper să vă placă!

“Durere

Mă doare o lume cu capul în nori
Mă doare briceagul încrustat pe copac
Mă doare conserva ce zace în flori
Mă doare şi fructul oprit, nu mai tac.

Mă doare copilului al vieţi-nceput
Şi păsări mă dor cu zboru-ntrerupt,
Şi plumbul din sânge mă doare şi ţipă
La aerul pur trădat într-o clipă.

Mă doare Ampoiul cea fost cristalin,
Şi cerul deasupra ce nu-i mai senin
Mă dor monumente şi cruci de eroi
Mă doare carnea şi clipa din noi.

Mă dor şi bătrînii cu mers legănat
Cu anii în urmă şi părul în soare,
Nu râdeţi, e păcat!
Pe toate le simt şi mă doare."


Am recuperat poezia cu sprijinul lui "Beni-Amin" şi "Petrea" Krizbai.