Când pierzi pe cineva drag...

Probabil cunoaşteţi sentimentul. Mulţi dintre voi aţi pierdut pe cineva drag. Atunci când vine brusc, durerea se amplifică la cote nebănuite, nimic nu mai are sens, te transformi într-o stană de piatră, cuvintele nu îşi mai găsesc rostul, nu pot descrie ceea ce simţi. Golul rămas nu mai poate fi umplut cu nimic, mereu îl vei găsi în tine. Dacă e vorba de o iubită, senzaţia poate fi redată aşa: 

"Se ia o iubită. Se injectează ca heroina. Se trăiește până la extaz, apoi până la demență, apoi până la sevraj. Apoi te legi de calorifer, te dai cu capul de parchet și îți sinucizi amintirile, una câte una. Când termini și nu mai e nimic, ți-ai omorât iubita, și pe tine odată cu ea. Iei cadavrul, îl ridici în picioare, îl faci să umble și să zâmbească. Apoi faci cunoștință cu tine. Ești un om nou, gol, o foaie albă de hârtie. După care iei un pix, scrii frenetic și trimiți o scrisoare către cel care ai fi putut fi. Afirmându-ți inexistența. La sfârșit, vezi că ai făcut un cerc dublu pe o bandă Moebius. Ești în același punct, plus o ucidere. O iubești, deși ea a dispărut cu mult înainte de ultimul sărut."  O astfel de pierdere face cât o moarte. Sau mai multe. Nu cu aceleaşi cuvinte dar esenţialul rămâne acelaşi când pierzi pe cineva drag. O altfel de iubire. Şi o altfel de moarte.

Atunci când se întâmplă brusc. Dar ce faci când ştii că unei persoane atât de dragi ţie i se apropie sfârşitul. Când recunoşti semnele. Când realizezi că nenorocitul de timp, ignorat în permanenţă, devine acum extrem de important. Când ştii ca prin plecarea ei/lui, definitivă de data asta, nimic nu va înlocui trările, sentimentele, emoţiile asimilate alături de el/ea.

Ce vei face omule? Vei încerca să petreci cât mai mult timp alături de acea persoană, îţi vei umple sufletul cu amintiri, vei clădi o structură care îţi va permite să mergi înainte? Sau te vei resemna? Vei plânge de pe acum, cu lacrimi tăcute, clipele care ar fi putut fi? 

Moartea face parte din viaţă. Aşa că voi crea o legendă. Voi purta un nume pe buze de oricâte ori voi avea ocazia. Voi termina ce am început să facem împreună. Şi dacă voi avea putere, voi scrie. Nu voi îngropa pe nimeni. Pentru că eu am devenit altul prin momentele petrecute împreună. EU, cel nou, te am în structura genetică şi pe tine. Te voi duce mai departe.

Rima strică poezia

Înainte vreme, nu puteam scrie poezii fără să rimeze. Deşi pe atunci stăteam mai bine cu "ortografia limbii române" precum şi multă "română" şi ştiam că există şi alt tip de poezie, mă blocam în încercarea ca "tine" să bată cu "mine" etc. Ei bine, m-am deblocat şi înainte ca cineva să poată spune stop joc, am scris următoarele. Bucurie, cum zice un preot de la noi.

Cheia ,comuna Râmeţ, 30.12.2009

Eu sunt

Eu sunt imaginea ta

Reflectată în oglindă.

Sunt surâsul tău,

Multiplicat.

Sunt lacrima ta

Transformată-n şuvoaie,

Sunt plânsetul tău

Rece.

Aş putea să simt

Chiar tristeţea ta,

Dar prefer să-ţi adun

Suferinţa.

Printre toate mişcările, emoţiile tale

Pe care le preiau.

Am învăţat un singur lucru.

Fără tine, eu

Nu exist!

Dor?

Nu îmi place cuvântul Dor

Şi m-ai ales urăsc sentimentul.

Şi prin urmare,

Nu îmi permit să mă leg

De oameni, locuri, întâmplări.

Şi ca să fiu consecvent,

Urăsc şi aceste versuri.

Adio.

Legătură

Pe  lângă efectul relaxant

Zăpada

Are şi calitatea de a astupa gropile.

Fapt pentru care e foarte apreciată.

Şi de asemenea urâtă de unii

Care fără să o înţeleagă,

O diluează cu sare.

Eu, însă, apreciez mult mai mult

Înaintaşii ei.

Fulgii cei albi şi mari.

Care au menirea,

Să acopere

Distanţa dintre noi.

Inevitabil (varianta netrasă de păr) -pentru Zoli

Am început oficial

Să ucid.

La început prietenii tăi.

Apoi, pe ai mei.

Am continuat cu amintirile tale.

Le-am aruncat evident şi pe ale mele.

Şi de ce să visezi?

Mă ai pe mine şi universul meu magic.

Şi de ce să mai speri?

Speranţa e interzisă la mine-n cartier.

Şi pentru că accepţi toate nebuniile mele

Am să te ucid, inevitabil, şi pe tine.