La ciuperci

Am plecat de la Refugiul din Dâmbău după ciuperci. Tema zilei: ciuciuleţi vineţi, de toamnă, îndelung apreciaţi de cunoscători, care se pot servi pane, în tocană, muraţi şi în alte modalităţi, pe care din păcate nu le cunosc. Şef de expediţie Florea lu' Ana de la Citeră, şeful lor şi Liciu Ioachim , fost bouar, mai cunoscut ca şi Timuţ. Să vă explic de ce e Florea e şeful lor. Omu' ăsta colindă pădurile de când se ştie. Şi nu orice păduri, ci mai ales cele din Dâmbău, Părăginoasa etc. Şi credeţi-mă pe cuvânt, ştie la fiecare căzătură de fag, dacă face ciuperci, şi dacă da în ce perioadă. Mergi cu el prin pădure şi vorbeşte în barba pe care nu o are: "în stânga e o căzătură, după paltinu' ăla strâmb, da nu face numa ciuciuleţi de ăia de vară. Da la 50 de metrii în faţă, după vârfurile alea e o picătură care face ciuciuleţi de ăştia vineţi, da numa prin Noiembrie". Sau altă poveste: " plec cu tata către Mogoş, prin 5 ianuarie. Frig de-l trăznea. Zăpadă mare. Când ne întoarcem, găsim aproape de un sac de ciuciuleţi, pe un fag, îngheţaţi. De-abia i-am dat jos cu săcurea. Ajungem acasă şi aveam ceva "domni" la masă. Face mama pulpe, grătare şi tocană de ciuperci, şi ce crezi? Domnii nici nu s-au atins de carne. Cine avea ciuperci pe vremea aia!!!" Şi tot aşa. Nu dăm bine de primul fag , cunoştinţă veche de a lui Florea, când pac, pac ciupercile. Scoatem cuţitele, tăiem trufandalele, şi fiecare umple câte o plasă, plus eu un rucsac mai micuţ. Începea să devină o problemă capacitatea de stocare şi de transport. Şi tot aşa din fag în fag, parcurgem kilometrii în timp ce greutatea din spate creşte. În pădure cum intri de către Poduri spre Părăginoasa, ghebe. Da nu aşa, să vii după ele cu camionul. Mai umplu o plasă, apoi o pelerină, împrumutată de la Florea, şi aşa căptuşit, mai parcurgem alţi mulţi kilometrii dhe să-şi facă şi restul plinul. Ajungem înapoi la refugiu, trimitem "marfa" către casă cu maşina. S-au strâns un sac de rafie de ghebe şi aproape un sac de ciuciuleţi vineţi. Pentru cei care nu ştiu, ghebele se folosesc cu succes deosebit în zacuscă şi se pot şi mura, mie îmi plac cel mai mult murate în gogoşari.Mmmmmmm salivez pe tastatură.... Da nu ne-a fost de ajuns. Ne întoarcem, de data asta în zona Năpişti, Lazuri, Rafa, Poiana cu alune, unde Florea ne târâie cu o viteză direct proporţională cu viteza cu care se strica vremea. Captura e mult mai mică de data asta. Ne întoarcem la lăsarea serii, prin furtună şi ploaie, uzi şi friguroşi, dar mulţumiţi. Şi ce e culmea, nu neapărat de ciupercile găsite. Ceilalţi plecaseră de mult. Închidem refugiul şi coborâm pe scurtătura scurtăturii către Ana de la Citeră, mama lui Florea. Ajungem exact la lăsarea serii, şi suntem trataţi cu pancove, ţuică de prună şi vorbe bune. Plecăm apoi către Zlatna, pe o cărare necunoscută mie, prin apropierea hornului, găsim apoi vitele lui Liciu şi le mânăm agale prin grădini până acasă la proprietar. Ajung şi eu acasă pe la 9 seara şi ceva, ud şi frânt, mă schimb, şi îmi iau o bere pe care o savurez la televizor. A fost o zi frumoasă. În hol tronau 1 sac de ghebe , plus câţiva ciuciuleţi rămaşi după împărţeala fârtaţilor. Aşa de vreo 2 tocane. Da noi să fim sănătoşi că boala vine oricum. Nu-i aşa Puiu? Greu la Vâlcea?

A căzut Guvernul

...şi mă doare oblu-n cot.
Şi îi urez să se îndrepte către locul liniştitor din poza de mai jos.
Cu tot cu restul instituţiilor statului care au făcut "om" din mine.

+noi

De când am terminat înregistrările la album, adecă cele 14 piese, ne tot spargem creierii să găsim un nume pentru formaţie. Nici cu numele albumului nu a fost uşor, trecând de la Cuvinte Clare, prin Cuvinte Crude şi ajungând la Cântece Crude. Ce să vă povestesc că de două săptămâni îmi tot bat capul. De fapt numele l-am găsit de la început Post Scriptum, cu P de la Padre şi S de la Sebi, dar apoi gugălind netul am dat peste o formaţie din Timişoara anilor 80, care se chema aşa şi care avea tupeul să sune chiar bine. Next level: PaSe Folk, PaSe Band, Primele sunete, nu vă mai plictisesc cu următoarele 20, apoi era cât pe ce să finalizăm în "Omul munte", pentru care aveam şi o piesă , pe albumul nr.2. Dar cum nu am avut aprobare de la Carmen (prietena lui Padre) nu am rămas la numele acesta. Şi după încă o sforţare, am ajuns la "Plus Noi", denumire aprobată de Carmen, Radu impresaru, Sebi, cu două teorii: 1. plus noi, adică toaaaată muzica folk de până acum, la care ne adăugăm noi, adică plus noi; şi 2. dacă Sebi şi cu Padre ne dă afară pe mine şi pe Victor, adică noi, tot mai rămâne......Plus. Deci urmăriţi, în curând, lansarea:....................plus noi/cântece crude!!!!

Legenda Bisericii Scufundate,by Dan Anghel

"În memoria lui Ghiţoi".

" Faurii pământului s-au retras de mult în adâncuri, au închis coșurile de lavă ale vulcanilor și au ațipit în așteptarea unei noi geneze când forțele lor vor fi chemate, din nou, să schimbe lumea. Eoni nenumărați s-au scurs de-atunci și multe lucruri s-au perindat prin lumea schimbătoare de sub lumina soarelui, până când, acum câteva clipe, Geniile naturii începură să murmure neliniștite.

Dinspre sud, către ținuturile lor, roiau în valuri niște ființe noi, neobișnuite, pe cât de firave la înfățișare pe atât de tenace și de curioase. Urcau în lungul văilor printre copacii seculari, iar în spatele lor lumea se schimba, pădurile cădeau sub loviturile securilor și vâlvătaia focului furat din tainețele Faurilor, foc pe care aceste ființe îl contolau așa cum nimeni nu mai făcuse până atunci și le dădea putere de neimaginat asupra lumii. În scurt timp s-au înmulțit, au ridicat așezări, au dat nume ținuturilor și Lumea părea să-i accepte așa cum de-a lungul timpului îngăduise și altor făpturi să-i stăpânească întinderilor.

Doar Geniile naturii priveau neâncrezătoare la ciudatele ființe pe care îi numiseră Oameni, le urmăreau faptele și o teamă adâncă le pătrunse în suflet atunci când, scormonind pământul, aceștia începură să se joace cu resturile de la masa Faurilor acele bucățele strălucitoare de metal care împodobeau paleta de culori a materiei.

În scurtă vreme, aducând jertfe titanului focului, oamenii începură să topească acele firave firmituri în flăcările cuptoarelor, așa cum doar Faurii mai făcuseră, dar spre deosebire de aceștia care iubeau în aceeași măsură toate elementele pâmăntului, ființele acestea ciudate considerau bucățele strălucitoare mai valoroase decât propriul lor suflet. Atunci lumea s-a cutremurat din nou, Geniile au gemut a neputință, iar deasupra oamenilor s-au ridicat Stăpânii din rândul celor care iubeau mai aprig și mai pătimaș metalul auriu.

Povestea continuă după milenii undeva prin Munții Metalului, cum îi numiseră oamenii. Stăpânii de atunci și-au trimis specialiștii care au trasat pe hartă, aici va fi mina de unde vom scoate metalul, aici uzina de prelucrare, de aici vom aduce apă, aici vom pune sterilul, iar aici va fi iazul de decantare, dar vai, în avântul lor au uitat că acolo unde vor fi amplasate colosalele obiective trăiesc oameni care și-au durat case, și-au îngropat strămoșii și au ridicat biserici.

Planurile au continuat, localnicii au fost strămutați, despăgubiți, iar peste păduri, peste micile ogoare, case și acareturi a început să se formeze un lac sinistru și letal din mâluri acide, bogate în metale grele, peste care se târăsc pâraie de ape murdărite de coșmaruri ivite din retortele alchimiștilor. An după an s-a extins, iar în spatele lui un munte dispărea în timp ce utilajele scobeau pământul, terasă după terasă, formând un uriaș crater atât de adânc încât, fără știrea nimănui, o forță primordială din vremea Faurilor a fost trezită la viață. Atât de puternică era această forță încât la vederea ei Vâlvele, păzitoarele comorilor, au pierit mistuite de propriile văpăi, amintirea lor rămânând doar în memoria bătrânilor. Aceștia povestesc uneori cum bogățiile adâncurilor pământului nu erau oferite oamenilor oricum, ci după toanele capricioaselor Vâlve, cu zgârcenie sau dărnicie după cum le era vrerea, iar acum fără ele, oricine, zic ei, poate pune mâna pe comorile nepăzite și asta nu prea este-n firea lucrurilor.

În locul poveștilor despre focurile comorilor și oameni norocoși favorizați de Vâlve un alt zvon avea să se răspândească dinspre muntele de metal către văile mănoase de la poale.

Acolo de unde oamenii au fost strămutați, casele lor înecate sub lacul de noroi și chiar numele locului aproape uitat, ceva începuse să strige după ajutor, să amintească lumii de suferința tăcută a Geniilor naturii și nu era o ființă miraculoasă, ci o creație a oamenilor dedicată sufletului și speranței. Deasupra satului aceștia construiseră o biserică închinată Mântuitorului cu temelii puternice și clopotniță înaltă durate din piatra muntelui legată cu mortar și pereți din bârne cioplite cu toporul din cei mai drepți și falnici copaci. Apoi au chemat zugravii, pe cei mai vestiți din partea locului, care acoperiră pereții cu minunate picturi unde scenele cu faptele Mântuitorului, ale Apostolilor și Sființilor erau redate în culorii vii tocmite din hume colorate și alte minerale, în manieră simplă și naivă așa cum învățaseră din străbuni și din cărțile bisericești.

În jurul bisericii localnicii își îngropară morții așezându-le la căpătâi frumoase cruci din lemn, care să le pomenească peste ani numele și trecerea prin această lume.

Timp de aproape două secole biserica a privit la viața cătunului, s-a bucurat cu fiecare botez și nuntă, s-a întristat la înmormântări și a împărțit lumină și călăuzire cu fiecare slujbă. Apoi oamenii au trebuit să plece, alungați de Stăpâni și de noroiul lacului imaginat de specialiști, iar o liniște stranie a cuprins biserica, întreruptă doar de hârâitul mașinilor ce mușcau din muntele de alături.

Noroiul a cuprins treptat întregul sat, apoi a început să urce, încet și implacabil spre biserică, a pătruns în cimitir acoperind mormintele și crucile, iar odată cu topirea ultimelor zăpezi a pătruns în biserică. Centimetru cu centimetru a cucerit podelele, stranele, apoi Ușile Împărătești și oameniilor părea să nu le pese. Toamna, când noroiul a ajuns la ferestre, cineva a auzit strigătul mut al bisericii, s-a înduioșat la vederea frumoaselor picturi și a hotărât să le salveze.

Au fost trimiși mineri pricepuți care au înfipt stâlpi pe care au așezat podețe peste noroiul înșelător apoi, odată cu prima brumă din an, au chemat un tehnician să încerce desfacerea lor de pe pereți. Acesta, la rândul lui, pentru a nu lucra singur în acea tăcere fioroasă de pe malul întinderii de nămol și-a luat un ajutor, un voluntar, pe cel mai puternic dintre prieteni, să-i fie ucenic, tovarăș și companion în lungile ore de migală.

Zile întregi au muncit în întunericul bisericii, la lumina lanternelor. Își încălzeau mâinile înghețate la căldura unui foc de vreascuri din apropierea ultimelor cruci ale cimitirului. Frigeau slănină și mâncau în liniște printre morminte privind miracolul luminilor de toamnă care înnobilau morbidul lac. Gerul dimineații acoperea acea întindere cu miliarde de cristale înghețate care se topeau încet, iar undele se colorau în roșiatic, apoi în galben pentru ca în clipa următoare să reflecte albastrul cerului. Nu vorbeau prea mult, tăcerea din jur, biserica și crucile mormintelor ce se ridicau din lac le impunea respect și poate teamă.

Dar truda lor era zadarnică, umiditatea pătrunsese adânc în pereți, picturile deveniseră fragile, mucegaiul și ciupercile mușcaseră puternic din fâșiile de pânză pe care aceasta fusese așternută, iar figul nu lăsa soluțiile speciale să-și încheie misiunea.

Curând s-a așternut și prima zăpadă, iar tehnicianul și prietenul său și-au adunat uneltele și au plecat promițându-și să revină la primăvară, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Noroiul a crescut continuu, chipul Pantocratorului de pe tavanul jos al naosul bisericii a fost acoperit primul, apoi mocirla a năvălit prin ferestre blocând și ultimele căi de acces.

Biserica a rămas demnă în picioare, fără nici o crăpătură în pereți, scufundându-se treptat, peste frumoasele culori ale picturilor s-a așternut un întuneric deplin și toată lumea a început să vorbească de cât de minunate erau, iar numele de Geamăna a pătruns în lumea legendelor.

După ani, când noroiul aproape ajunsese la streașini, tehnicianul s-a întors pentru câteva clipe pe malul lacului rememorând trăirile din toamna aceea și pentru a aprinde o lumânare în memoria prietenului și tovarășului de atunci, a cărui inimă a încetat prea de timpuriu să mai bată."