+noi

De când am terminat înregistrările la album, adecă cele 14 piese, ne tot spargem creierii să găsim un nume pentru formaţie. Nici cu numele albumului nu a fost uşor, trecând de la Cuvinte Clare, prin Cuvinte Crude şi ajungând la Cântece Crude. Ce să vă povestesc că de două săptămâni îmi tot bat capul. De fapt numele l-am găsit de la început Post Scriptum, cu P de la Padre şi S de la Sebi, dar apoi gugălind netul am dat peste o formaţie din Timişoara anilor 80, care se chema aşa şi care avea tupeul să sune chiar bine. Next level: PaSe Folk, PaSe Band, Primele sunete, nu vă mai plictisesc cu următoarele 20, apoi era cât pe ce să finalizăm în "Omul munte", pentru care aveam şi o piesă , pe albumul nr.2. Dar cum nu am avut aprobare de la Carmen (prietena lui Padre) nu am rămas la numele acesta. Şi după încă o sforţare, am ajuns la "Plus Noi", denumire aprobată de Carmen, Radu impresaru, Sebi, cu două teorii: 1. plus noi, adică toaaaată muzica folk de până acum, la care ne adăugăm noi, adică plus noi; şi 2. dacă Sebi şi cu Padre ne dă afară pe mine şi pe Victor, adică noi, tot mai rămâne......Plus. Deci urmăriţi, în curând, lansarea:....................plus noi/cântece crude!!!!

Legenda Bisericii Scufundate,by Dan Anghel

"În memoria lui Ghiţoi".

" Faurii pământului s-au retras de mult în adâncuri, au închis coșurile de lavă ale vulcanilor și au ațipit în așteptarea unei noi geneze când forțele lor vor fi chemate, din nou, să schimbe lumea. Eoni nenumărați s-au scurs de-atunci și multe lucruri s-au perindat prin lumea schimbătoare de sub lumina soarelui, până când, acum câteva clipe, Geniile naturii începură să murmure neliniștite.

Dinspre sud, către ținuturile lor, roiau în valuri niște ființe noi, neobișnuite, pe cât de firave la înfățișare pe atât de tenace și de curioase. Urcau în lungul văilor printre copacii seculari, iar în spatele lor lumea se schimba, pădurile cădeau sub loviturile securilor și vâlvătaia focului furat din tainețele Faurilor, foc pe care aceste ființe îl contolau așa cum nimeni nu mai făcuse până atunci și le dădea putere de neimaginat asupra lumii. În scurt timp s-au înmulțit, au ridicat așezări, au dat nume ținuturilor și Lumea părea să-i accepte așa cum de-a lungul timpului îngăduise și altor făpturi să-i stăpânească întinderilor.

Doar Geniile naturii priveau neâncrezătoare la ciudatele ființe pe care îi numiseră Oameni, le urmăreau faptele și o teamă adâncă le pătrunse în suflet atunci când, scormonind pământul, aceștia începură să se joace cu resturile de la masa Faurilor acele bucățele strălucitoare de metal care împodobeau paleta de culori a materiei.

În scurtă vreme, aducând jertfe titanului focului, oamenii începură să topească acele firave firmituri în flăcările cuptoarelor, așa cum doar Faurii mai făcuseră, dar spre deosebire de aceștia care iubeau în aceeași măsură toate elementele pâmăntului, ființele acestea ciudate considerau bucățele strălucitoare mai valoroase decât propriul lor suflet. Atunci lumea s-a cutremurat din nou, Geniile au gemut a neputință, iar deasupra oamenilor s-au ridicat Stăpânii din rândul celor care iubeau mai aprig și mai pătimaș metalul auriu.

Povestea continuă după milenii undeva prin Munții Metalului, cum îi numiseră oamenii. Stăpânii de atunci și-au trimis specialiștii care au trasat pe hartă, aici va fi mina de unde vom scoate metalul, aici uzina de prelucrare, de aici vom aduce apă, aici vom pune sterilul, iar aici va fi iazul de decantare, dar vai, în avântul lor au uitat că acolo unde vor fi amplasate colosalele obiective trăiesc oameni care și-au durat case, și-au îngropat strămoșii și au ridicat biserici.

Planurile au continuat, localnicii au fost strămutați, despăgubiți, iar peste păduri, peste micile ogoare, case și acareturi a început să se formeze un lac sinistru și letal din mâluri acide, bogate în metale grele, peste care se târăsc pâraie de ape murdărite de coșmaruri ivite din retortele alchimiștilor. An după an s-a extins, iar în spatele lui un munte dispărea în timp ce utilajele scobeau pământul, terasă după terasă, formând un uriaș crater atât de adânc încât, fără știrea nimănui, o forță primordială din vremea Faurilor a fost trezită la viață. Atât de puternică era această forță încât la vederea ei Vâlvele, păzitoarele comorilor, au pierit mistuite de propriile văpăi, amintirea lor rămânând doar în memoria bătrânilor. Aceștia povestesc uneori cum bogățiile adâncurilor pământului nu erau oferite oamenilor oricum, ci după toanele capricioaselor Vâlve, cu zgârcenie sau dărnicie după cum le era vrerea, iar acum fără ele, oricine, zic ei, poate pune mâna pe comorile nepăzite și asta nu prea este-n firea lucrurilor.

În locul poveștilor despre focurile comorilor și oameni norocoși favorizați de Vâlve un alt zvon avea să se răspândească dinspre muntele de metal către văile mănoase de la poale.

Acolo de unde oamenii au fost strămutați, casele lor înecate sub lacul de noroi și chiar numele locului aproape uitat, ceva începuse să strige după ajutor, să amintească lumii de suferința tăcută a Geniilor naturii și nu era o ființă miraculoasă, ci o creație a oamenilor dedicată sufletului și speranței. Deasupra satului aceștia construiseră o biserică închinată Mântuitorului cu temelii puternice și clopotniță înaltă durate din piatra muntelui legată cu mortar și pereți din bârne cioplite cu toporul din cei mai drepți și falnici copaci. Apoi au chemat zugravii, pe cei mai vestiți din partea locului, care acoperiră pereții cu minunate picturi unde scenele cu faptele Mântuitorului, ale Apostolilor și Sființilor erau redate în culorii vii tocmite din hume colorate și alte minerale, în manieră simplă și naivă așa cum învățaseră din străbuni și din cărțile bisericești.

În jurul bisericii localnicii își îngropară morții așezându-le la căpătâi frumoase cruci din lemn, care să le pomenească peste ani numele și trecerea prin această lume.

Timp de aproape două secole biserica a privit la viața cătunului, s-a bucurat cu fiecare botez și nuntă, s-a întristat la înmormântări și a împărțit lumină și călăuzire cu fiecare slujbă. Apoi oamenii au trebuit să plece, alungați de Stăpâni și de noroiul lacului imaginat de specialiști, iar o liniște stranie a cuprins biserica, întreruptă doar de hârâitul mașinilor ce mușcau din muntele de alături.

Noroiul a cuprins treptat întregul sat, apoi a început să urce, încet și implacabil spre biserică, a pătruns în cimitir acoperind mormintele și crucile, iar odată cu topirea ultimelor zăpezi a pătruns în biserică. Centimetru cu centimetru a cucerit podelele, stranele, apoi Ușile Împărătești și oameniilor părea să nu le pese. Toamna, când noroiul a ajuns la ferestre, cineva a auzit strigătul mut al bisericii, s-a înduioșat la vederea frumoaselor picturi și a hotărât să le salveze.

Au fost trimiși mineri pricepuți care au înfipt stâlpi pe care au așezat podețe peste noroiul înșelător apoi, odată cu prima brumă din an, au chemat un tehnician să încerce desfacerea lor de pe pereți. Acesta, la rândul lui, pentru a nu lucra singur în acea tăcere fioroasă de pe malul întinderii de nămol și-a luat un ajutor, un voluntar, pe cel mai puternic dintre prieteni, să-i fie ucenic, tovarăș și companion în lungile ore de migală.

Zile întregi au muncit în întunericul bisericii, la lumina lanternelor. Își încălzeau mâinile înghețate la căldura unui foc de vreascuri din apropierea ultimelor cruci ale cimitirului. Frigeau slănină și mâncau în liniște printre morminte privind miracolul luminilor de toamnă care înnobilau morbidul lac. Gerul dimineații acoperea acea întindere cu miliarde de cristale înghețate care se topeau încet, iar undele se colorau în roșiatic, apoi în galben pentru ca în clipa următoare să reflecte albastrul cerului. Nu vorbeau prea mult, tăcerea din jur, biserica și crucile mormintelor ce se ridicau din lac le impunea respect și poate teamă.

Dar truda lor era zadarnică, umiditatea pătrunsese adânc în pereți, picturile deveniseră fragile, mucegaiul și ciupercile mușcaseră puternic din fâșiile de pânză pe care aceasta fusese așternută, iar figul nu lăsa soluțiile speciale să-și încheie misiunea.

Curând s-a așternut și prima zăpadă, iar tehnicianul și prietenul său și-au adunat uneltele și au plecat promițându-și să revină la primăvară, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Noroiul a crescut continuu, chipul Pantocratorului de pe tavanul jos al naosul bisericii a fost acoperit primul, apoi mocirla a năvălit prin ferestre blocând și ultimele căi de acces.

Biserica a rămas demnă în picioare, fără nici o crăpătură în pereți, scufundându-se treptat, peste frumoasele culori ale picturilor s-a așternut un întuneric deplin și toată lumea a început să vorbească de cât de minunate erau, iar numele de Geamăna a pătruns în lumea legendelor.

După ani, când noroiul aproape ajunsese la streașini, tehnicianul s-a întors pentru câteva clipe pe malul lacului rememorând trăirile din toamna aceea și pentru a aprinde o lumânare în memoria prietenului și tovarășului de atunci, a cărui inimă a încetat prea de timpuriu să mai bată."

Astăzi este ziua mea

Cine nu îşi mai aminteşte cum ne sărbătoarea zilele de naştere când eram mici! Cu colegii de la şcoală, de la bloc, cadouri şi neapărat tort. Bine, în prezent cadourile au picat din start din cauza lui Philip care comentează de fiecare dată când aude cuvintele: ce să-i luăm la x sau la y de ziua lui. Cu plăcere îmi aduc aminte cum îmi şiroia sângele pe faţă la o zi de-a mea de naştere, când jucând baba-oarba, am sărit să-i prind pe ceilalţi copii, care în imaginaţia mea erau pe pat. Şi nu erau, aşă că ruginita cheie de la bibliotecă mi-a lăsat amintire peste timp 12 copci. Ce vremuri! E , când am mai crescut aveam pretenţii de un loc de chefuit, de exemplu "La Căsuţă" demolată în prezent, renumită pentru vinul fiert şi înregistrările folk. Tot la o zi de naştere de-a mea l-am cunoscut şi pe finuţul Victor, ocupat să-mi spargă cheful. Seara mârâiam unul la altul şi dimineaţa, cu casetofonul legat de o grindă, înregistram "E în gară un tren care pleacă...." Ce vremuri! Apoi, la facultă, cu muzică rock, blues , cu pateuri şi saleuri, cu rom şi vodcă, cu fete frumoase şi prieteni veniţi din Zlatna sau aiurea dormind pe mese, câteodată chiar pe platourile cu pateu. Ce vremuri! Apoi, în fiecare an câte o zi de naştere sărbătorită în natură, în Feneşasa, Plai sau aiurea. Aici trebuie să remarc porcii la rotisor, berea şi atmosfera. Ce vremuri dom'ne! E fraţilor,în prezent nu se mai face aşa. Suntem în secolul vitezei (sau l-am depăşit??), cuvântul stres e pe buzele tuturor, ar trebui să ne clonăm să putem să ne facem toate sarcinile, când criza ne face mai maturi bla, bla, bla. Ei bine, în România, pe timp de criză se face altfel: ocupat fiind cu viaţa sub dominaţie Bociană, se merge la o crâşmă, nu chiar oarecare, şi se lasă cont acolo. Cont separat pentru prieteni, naşi, fini etc. Să beie gura lor de ziua mea, până vorbeşte singuri. Aţi sesizat nuanţa!Ce bine era când eram copii!!!!

Apropo, La Mulţi Ani Fred!

Poezia cu conserva

Am participat la câteva concursuri de turism montan de la înfiinţarea asociaţiei Trascău Corp şi chiar şi înainte. Cei care au fost la astfel de concursuri, ştiu că există o probă culturală unde ar trebui să facem o scenetă, să cântăm câteva cântece, să recităm o poezie, şi desigur proba inventată de noi, mişto de organizatori. Astăzi nu vă vorbesc de mişto, ci de o poezie, poezie care era recitată la concursurile la care participam de Ghiţoi, Dumnezeu să-l ierte. Ştia şi să o zică, plus că era scrisă parcă de un unchi de-al lui.

Poezia se numeşte "Durere", dar e mai cunoscută ca şi " Poezia cu conserva".

Sper să vă placă!

“Durere

Mă doare o lume cu capul în nori
Mă doare briceagul încrustat pe copac
Mă doare conserva ce zace în flori
Mă doare şi fructul oprit, nu mai tac.

Mă doare copilului al vieţi-nceput
Şi păsări mă dor cu zboru-ntrerupt,
Şi plumbul din sânge mă doare şi ţipă
La aerul pur trădat într-o clipă.

Mă doare Ampoiul cea fost cristalin,
Şi cerul deasupra ce nu-i mai senin
Mă dor monumente şi cruci de eroi
Mă doare carnea şi clipa din noi.

Mă dor şi bătrînii cu mers legănat
Cu anii în urmă şi părul în soare,
Nu râdeţi, e păcat!
Pe toate le simt şi mă doare."


Am recuperat poezia cu sprijinul lui "Beni-Amin" şi "Petrea" Krizbai.

Concediu 2009

În sfârşit am prins şi eu câteva zile de concediu. Destinaţia: Parâng. Aşe că mă iau cu nevasta şi a luăm studenţeşte, cu ocazia din C.U. , adică Centrul Universului pentru necunoscători. Nu ajungem prea departe, unde în cinstea unui eveniment major din viaţa finului matusalemic, poposim pe terasă la Lazăr, sub porţile cetăţii. Cinstit eveniment, care era să ne facă să pierdem trenul. Dar tot l-am prins cu ajutorul unui taxiu, să-i dea Dumnezeu sănătate. Până la Petroşani, via Simeria, ne coastă scump, vorba cântecului. Glumeam, la personal, două bucăţi, 25 lei. La Simeria mai consumăm câte ceva, la Petroşani la fel, aşa că eram destul de bine dispuşi la ocazia către aşa zisa staţiune. Zic aşa zisa, pentru că acolo e de mers cam iarna, când zăpada acoperă gunoaiele, gropile şi construcţiile de tot felul, aruncate alandala în lipsa unui oarecare plan de dezvoltare. Am urcat cu ocazia până la Hotel Motel Rusu, cu o familie compusă din tată şi fiică (cu poveşti despre păianjeni!!!, pe care fetiţa i-a uciiiiiiiiiissss ), hotel care arăta foarte bine pe exterior, că în interior nu am intrat. Un colectiv de bike-ri se pregăteau pentru proba de a doua zi de downhill etc bla bla bla. Bike-ri biciclişti, căci pe lângă ei erau şi bike-ri motociclişti, sau la ăştia la zice ride-ri? Noţiunile astea îmi sunt cam indiferente. În schimb nu mi-a fost indiferent când urcând pe jos panta între Hotel Rusu şi staţiunea Parâng, adică între apx. 1100 m şi 1500 m, respectivii îşi menajau slăninile, urcând motorizaţi pe lângă noi, afumându-ne corespunzător. Plus bârâiala specifică. Le-am urat cuvinte calde, intrări şi ieşiri din anumite găuri, şi astfel, pe noapte am ajuns la Vila Parâng, parcă aşa îi spunea, să mă ierte proprietarii dacă greşesc. Neintenţionând să dormim în această locaţie, am fost speriaţi cu Ursu de un anumit domn, la întrebarea dacă e un loc amenajat pentru pus cortul! Dacă ne spunea însă de unul Petardă, ne cazam urgent. Să revin. Am comandat o bere, am mâncat din traistă pe terasă, am văzut priveliştea cu Valea Jiului luminată, în stânga Lupeni-Uricani şi în centru Petroşaniul. Superb, aproape ca la Dâmbău. Puteţi să v-o imaginaţi, că de făcut poze nu am făcut. Apoi ne-am uitat la o repriză din meciul Barcelona-Şahtior, la plasma din sala de mese, mare cam ca două terenuri sintetice de tenis. Sala, nu plasma. La pauză am găsit un loc de pus cortul, care părea liniştit. Am adormit, apoi am fost treziţi pe rând de rideri, un câine răguşit care se credea Louis Armstrong şi în sfârşit de Petardă, un cunoscut al locului, care împreună cu câţiva prieteni, aruncau cu sticle către, credem noi, un stâlp de la telescaun. După cam 1 ceas de distracţie, din greşeală, Petardă execută cu sânge rece şi propria maşină, la care îi aplică ulterior şi câteva picioare, moment în care distracţia de termină. Se face dimineaţă. Porneşte şi telescaunul, unde apar câţiva Salvamontişti, apoi după câteva minute surpriză: bike-rii, urcau şi ei cu telescaunul flancaţi de accesorii, respectiv bibiclete. Acuma ştiu că sunteţi surprinşi, da ei erau specialişti la downhill, nu la uphill. Adică la înjosu' nu la însusu'. Plecăm pe banda roşie, traseul de creastă, la indicaţiile hărţii din posesie, adică Poiana Nedeii- Vf. Cârja-Vf. Parângul Mare 3-4 ore. La plecare, anunţăm Salvamontul că plecăm către Lacul Cîlcescu, Salvamontişti care a părut destul de surpinşi de gestul nostru. Pe traseu, cam 150 de oameni, pantofari, grupuri de copii, sumoişti, având cam toţi aceaşi direcţie, însă aveau alt obiectiv. Cam toţi cei care se mai puteau ţine în picioare după 1 oră 2 atacau Vf. Parângul Mare , dhe 2519 metrii. Unde am ajuns şi noi după 5 ore de mers. Cam intrigat de timpul parcurs, am răsfoit şi timpul din mai vechea Munţii Noştrii, unde la acelaşi traseu se specifica: 5- 5 ore juma. Am consumat o bere ,sub vârf din cauza vântului, apoi din cauza orei, aproximativ 16.00, neştiind cât vom face până la Lacul Câlcescu, coborâm în şa, şi apoi în căldarea Roşiile, nu mai departe de Lacul Mândra 2158 m altitudine unde am pus cortul, facem o zamă etc. De remarcat numeroase marcaje care există, de exemplu punctul roşu care coboară în căldarea Roşiile, şi care nu sunt trecute pe hartă, plus câteva marcaje şterse, care apar pe hartă, dar şterse. Superb. Dacă nu aţi priceput nimic, nu-i bai: nici eu. A doua zi, ceaţă. Degeaba tot aşteptăm să se ridice, aşa că pe la 11 şi ceva strângem şi pedalăm în continuare prin ceaţă, după modelul nu sta degeaba că degeaba stai.Urcăm sus în creastă, apoi trecem pe lângă cele trei vârfuri identificate cu o zi înainte. Vreau să spun că cei 4 oameni de la lac de la Mândra, plus încă alţi trei care veneau de către Coasta lui Rus au fost ultimii care i-am mai văzut în Parâng, toată populaţia dispărând cu desăvârşire. După 3 ore de la plecare, pe o vreme ceţoasă şi la un moment dat ploioasă, cu accente spre fulgere şi tunete, coborâm la Lacul Zănoaga Mare unde punem cortul! Şi aici rămânem până a doua zi, adică Luni, când decidem să coborâm, în mare parte din cauza vremii. Plecăm pe un marcaj şters, o fostă bandă roşie care cred că se vroia magistrala Carpaţilor pe vremuri, şi ajungem la lac la Câlcescu, unde avem parte de cel mai frumos peisaj din Parâng. Până ajungem lângă el ;unde găsim urmele cunoscutului "porcus turisticus", deşi eram undeva la 1950 metrii. Coborâm vertiginos apoi printre jnepeni, pe o linişte mormântală, un traseu destul de nasol, mai ales dacă îţi apare un urs în faţă. Aşa că am lăsat-o pe nevastă prima. Coborâm circa 3 ore, ne spălăm în Lotru, apoi dăm în drumul către Rânca unde se lucra de zor. Apoi ieşim lângă Obârşia Lotrului, unde din nou se lucra de zor. Am stat circa 1 ceas şi ceva la ocazie către Petroşani, unde în sfârşit ne-au luat 2 ciupercari discutând despre.....fotbal. Unirea -Poli 3 la 3. Apropo, preţul la hribi e 16 lei/kg, calitatea I, să nu vă fraierească. 13 lei e calitatea a II-a. Am trecut pe lângă Groapa Seacă, apoi ajungem la Petroşani, unde având în vedere ora târzie de plecare a trenului, stăm la ocazie, nu inainte de a bea o bere şi de a mânca ceva. Prindem după o grămadă de timp o ocazie până în Călan . Apropo, ocaziile înspre Petroşani, sau dinspre Petroşani, costă 10 lei/furajer indiferent de distanţă. Acuzat că stric piaţa de către nevastă mea, ajungem cu altă ocazie la Sebeş, apoi cu un cinstit Livio Dario la Alba, unde poposim la.....la......la........ da a-ţi gicit, la Lazăr pe terasă unde în cinstea unui eveniment major din viaţa finului matusalemic, ne beţivim pentru a doua oară, de data asta în număr mai mare decât prima dată. Concediul a mai durat 2-3 zile, petrecute la Săruni, dar din plictiseală, nu vi le mai relatez. Pa ,pa!

Scenariu

Mi-am propus să scriu un mini-scenariu pentru viitorul film din seria Celebrity House, de data asta să presupunem că ar fii Celebrity Countries. Imaginaţi-vă: protagonistul din Survivor sau orice alt film, serial etc. bazat pe supravieţuire în condiţii grele, este legat la ochi şi urcat într-un avion sau elicopter, şi paraşutat în necunoscut. Ajuns la nivelul pământului, se dezleagă la ochi, aruncă două priviri către "aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu" sau Allah, etc, şi îi reproşează regizorului, aruncât câte un cuvânt urât printre dinţi: De ce m-ai aruncat în România? . La care acesta îl întreabă mirat: De unde ştii? Personajul principal îi răspunde: După Gunoaie!!!! Îmi amintesc sloganul de la Negrileasa, aruncăm GUNOAIE suntem GUNOAIE! Printre subiectele curente, gen cum să colectăm selectiv sau cum să curăţăm România, am ales să devin fanul documentarului: Viaţa Post-Omenire! Hasta la vista. România ză land of choises, să arunci sau să nu arunci, asta e întrebarea!?!