Temeri

Întreaga noastră viaţă e presărată de temeri. Ne e frica de decizii, de responsabilităţi, ne e frică când tună şi fulgeră, ne e frică de ceea ce putem deveni, de cei care suntem, ne e teamă de singurătate, de adolescenţă, ne e teamă să îmbătrânim, ne e teamă să spunem NU sau DA atunci când e cazul. Ne e teamă că nu suntem la fel, ne e teamă de imperfecţiuni, uneori de visuri, ne e frică de moarte şi automat ne e frică de viaţă. Ne e frică să trăim intens, ne e frică să plângem şi automat ne e frică să râdem cu gura până la urechi, ne e teamă să nu fim răniţi, ne e teamă să ne dezgolim, ne e teamă să ne îmbrăcăm în cunoaştere. Ne e teamă de poezie, de cântec, de durere, de facere, de plăcere, de gânduri întortocheate. Ne e teamă să iubim, pentru că a iubi înseamnă printre altele vulnerabilitate. Ne e teamă de sentimente, de emoţii, de telefonul acela care lasă un gol în noi, ne e teamă de azi şi ne e teamă de mâine.

Şi mie îmi e teamă. Dar tocmai teama aceasta mă face uman, mă face să întreb, fără a fi nevoit să-mi formulez răspunsuri, teama asta mă face să merg mai departe. Voi trece peste teamă, purtând-o mereu în suflet, ca un etalon al umanităţii şi al încercărilor peste care trebuie să trec. 

"Îmi este teamă de frunzele moarte, de pajiştile de rouă pline...."

Fugitive Pieces

Ce ne fac să credem corpurile noastre ?  Că nu suntem noi înşine până ce nu conţinem două suflete. Acum nu mă mai tem să culeg întuneric, deoarece, după noapte, fericirea e cea care mă trezeşte. În final, există loc pentru toţi cei pe care i-am iubit vreodată. 

Când ea se apropie, tremur ca acul unei busole, simţind pentru întâia dată un viitor. Cuvintele mele, viaţa mea, în sfârşit nedespărţite, după secole în care au stat ascunse în pielea mea. Iată femeia ce încet îmi va dezbrăca spiritul, aducându-mi trupul întru credinţă. Pot descrie cum îi sunt încheieturile sau cum îi creşte părul pe ceafă. Dar, mai ales, ştiu ce îşi aduce aminte, îi cunosc amintirile. Mă rog ca, în curând, soţia mea să simtă nouă viaţă într-însa. Mă rog şi-mi apăs capul pe coapsa ei şi suflu o poveste. 

Dacă te vom concepe, gândeşte-te la noi uneori, la mama ta şi la mine, când plouă! Şi, într-o zi, când aproape c-ai uitat,  mă rog să ne dai voie să ne întoarcem. Mă rog ca, într-o zi, într-o cameră luminată doar de neaua nopţii, vei afla cât de sublimă e iubirea părinţilor tăi, unul pentru celălalt. Fiul meu, fiica mea…

Dacă te vom concepe, să ştii că odată m-am rătăcit într-o pădure. Am fost atât de speriat, sângele-mi bătea în piept şi am ştiut că inimii i se va termina repede puterea. 

M-am salvat fără să gândesc. Am strâns cele două silabe mai apropiate mie şi mi-am înlocuit bătaia inimii cu numele tău. 

Acum înţeleg că trebuie să dau ce am nevoie mai mult.

 Sursa foto aici

Câteodată

Câteodată trebuie să o iei de la început. Să te analizezi, să vezi unde ai ajuns şi cine ai devenit. Să-ţi accepţi şi înţelegi greşelile, să-ţi analizezi visurile şi nevoile. Nu trebuie să ştergi totul şi să o iei de la zero. Niciodată nu vei pleca de la zero. 

Dar e evident că odată cu trecerea timpului eşti un altul. Dacă totul a mers cât de cât bine, eşti un "altul" mai bun. Trecutul îţi va sta în faţă ca o oglindă, iar dacă contopeşti asta cu cel care ai devenit, te va ajuta să îţi trăieşti prezentul frumos şi de ce nu, să visezi pentru un viitor aşa cum îţi doreşti.

Cel mai greu în viaţă e să spui NU. Foarte greu e şi să vezi că pleci în viaţă alături de câţiva oameni şi să vezi că te-ai îndepărtat, că drumurile voastre nu mai sunt aceleaşi. Nu trebuie să judeci pe nimeni. Fiecare alege, fiecare ia propriile decizii. Dar tu, muritorule, cel care ai doar o viaţă lucidă pe umeri, trebuie să-ţi înţelegi proprii paşi. Gata cu nostalgiile, păstrează amintirile vii ca pe nişte copii care îţi zâmbesc de acolo, de departe, şi mergi pe propria-ţi cale. 

Îmi doresc un nou început. Sunt mulţumim de ceea ce sunt, am suferit pentru propriile greşeli, m-am iertat şi am iertat şi pe alţii. 

De mâine, ba nu, de astăzi, sunt un alt om. Sper să vă placă. Dacă nu, nu. Viaţa nu e un concurs de popularitate. Cel puţin nu viaţa mea. 

Am să fac ceea ce îmi place, cu cine îmi place, am să iubesc şi am să sufăr în continuare. Încă mai sunt munţi de urcat, acorduri de descoperit şi prieteni lângă un foc de tabără. Cine nu e cu mine....înseamnă că e în altă parte.

Iubitei de fildeş

În orice relație există un sfârșit al inocenței. E momentul în care iubiții devin parteneri, încetează să creadă că totul e posibil și se adaptează situației concrete. Aparent e maturitate. În fapt e moarte. Nu există un dat imuabil al Celuilalt în spațiul existențial al iubirii. Ai realitatea pe care ești dispus să o accepți. Trăiești povestea pentru care lupți. Acceptarea pragmatică a unui prezent, oricare ar fi acesta, fericit sau tragic, înseamnă fosilizare.

Asemeni unui Pygmalion flămând de pereche, ți-am dat chip și formă, neînchipuit de frumoasă, într-o furtună a ființei ce stătea să vină. Te modelam, zi de zi. Faptul că tu spuneai că nu ești așa cum te închipui eu, nu era decât rezistența materiei sub mâinile sculptorului. Mi-am folosit iubirea pentru a te șlefui până la perfecțiune. Și atunci, acolo, într-un viitor posibil, ai prins viață și m-ai iubit și tu, mai mult decât știam că e cu putință. Străfulgerări din această întâlnire paralelă licăreau și în lumea noastră. Uneori pentru o oră, alteori pentru câteva zile, fildeșul era carne și tăcerea răsuflare. De fiecare dată am sperat că n-o să te mai întorci aici, în lumea în care materia se luptă cu spiritul și iubirea e accidentată, fragmentată. Știi, vroiam să schimbăm universul cu unul în care dragostea noastră e asemeni primului principiu al termodinamicii. Orice faptă se transformă în iubire și invers.
Într-un târziu, te-ai legat de catarg precum Ulisse și ai proclamat că în chemarea mea stă doar amăgirea unui cântec de sirenă. Cu disperare, te-am văzut redevenind statuie. Ființa îți tremură să se spargă, în tensiunea dintre ceea ce crezi tu că e drept și ceea ce sufletul tău știe că e viu. M-am gândit să mă-ndur de mine și de tine, și să uit că și tu mi te dărui, în lumea în care suntem întregi. Te-aș putea iubi și așa, rece și imuabilă, reflectând mat orice lumină, asemenea unui simbol pietrificat, despărțit pentru totdeauna de legenda pe care o întruchipează. Dar nu te pot transforma într-un fetiș, adorat în numele unei fantezii înțepenite în imaginar.
Nu vine nici o Afrodită să ne salveze. Nu se întâmplă nici un miracol, dacă nu ai unul în buzunar. Nu există salvare, există doar speranță.

Nemuritor și cald, încă te învălui inocent, știind că de fiecare dată când clipești un zeu adoarme și o lume se deschide.

(Iubitei de fildeș)
* Epistole către o sută de iubite *