Fugitive Pieces

Ce ne fac să credem corpurile noastre ?  Că nu suntem noi înşine până ce nu conţinem două suflete. Acum nu mă mai tem să culeg întuneric, deoarece, după noapte, fericirea e cea care mă trezeşte. În final, există loc pentru toţi cei pe care i-am iubit vreodată. 

Când ea se apropie, tremur ca acul unei busole, simţind pentru întâia dată un viitor. Cuvintele mele, viaţa mea, în sfârşit nedespărţite, după secole în care au stat ascunse în pielea mea. Iată femeia ce încet îmi va dezbrăca spiritul, aducându-mi trupul întru credinţă. Pot descrie cum îi sunt încheieturile sau cum îi creşte părul pe ceafă. Dar, mai ales, ştiu ce îşi aduce aminte, îi cunosc amintirile. Mă rog ca, în curând, soţia mea să simtă nouă viaţă într-însa. Mă rog şi-mi apăs capul pe coapsa ei şi suflu o poveste. 

Dacă te vom concepe, gândeşte-te la noi uneori, la mama ta şi la mine, când plouă! Şi, într-o zi, când aproape c-ai uitat,  mă rog să ne dai voie să ne întoarcem. Mă rog ca, într-o zi, într-o cameră luminată doar de neaua nopţii, vei afla cât de sublimă e iubirea părinţilor tăi, unul pentru celălalt. Fiul meu, fiica mea…

Dacă te vom concepe, să ştii că odată m-am rătăcit într-o pădure. Am fost atât de speriat, sângele-mi bătea în piept şi am ştiut că inimii i se va termina repede puterea. 

M-am salvat fără să gândesc. Am strâns cele două silabe mai apropiate mie şi mi-am înlocuit bătaia inimii cu numele tău. 

Acum înţeleg că trebuie să dau ce am nevoie mai mult.

 Sursa foto aici