Cumpărând cărţi de la Librăria Humanitas zilele astea , a dat inspiraţia peste mine, aşa cum puteţi citi mai jos, sper să vă placă:
"Pentru Claudiu Szabo şi nu numai...
Eu vreau
Eu vreau să fiu
Doar unul dintre Voi.
Chiar şi pe cea mai joasă treaptă,
De pe această scară.
Spuse poetul.
De aceea, eu muncesc mai mult
Şi zi de zi
Pentru a împiedica prăbuşirea
Scării.
Şi dacă nu o să reuşesc,
Şi scara o să se prăbuşească
Totuşi,
Treaptă cu treaptă
As vrea doar ca ea să fie umană
Sau să aibă această impresie
Şi să nu aibă nimic decât
Memorie.
Memoria Paşilor.
Lyrics to The Severed Garden :
Wow, I’m sick of doubt
Live in the light of certain
South
Cruel bindings.
The servants have the power
Dog-men and their mean women
Pulling poor blankets over
Our sailors
I’m sick of dour faces
Staring at me from the tv
Tower, I want roses in
My garden bower; dig?
Royal babies, rubies
Must now replace aborted
Strangers in the mud
These mutants, blood-meal
For the plant that’s plowed.
They are waiting to take us into
The severed garden
Do you know how pale and wanton thrillful
Comes death on a strange hour
Unannounced, unplanned for
Like a scaring over-friendly guest you’ve
Brought to bed
Death makes angels of us all
And gives us wings
Where we had shoulders
Smooth as raven’s
Claws
No more money, no more fancy dress
This other kingdom seems by far the best
Until it’s other jaw reveals incest
And loose obedience to a vegetable law.
I will not go
Prefer a feast of friends
To the giant family.
Puteţi asculta şi piesa lui The Doors, se numeşte Severed Garden.
Sigur mai staţi pe la televizoare, să-l ascultaţi pe omul laptop, sau pe karatistul de Badea, eventual pe pelticul Cristoiu sau alţi mari analişti politici. Desigur că aţi prefera să staţi mai aproape de oamenii politici, cu o bâtă de baseball sau ceva contondent, dar fiind în România, aşteptăm trezirea poporului. De fapt spunem înainte de alegeri "Poporul român s-a deşteptat", iar după alegeri spunem că " Nu s-a schimbat nimic". Avem impresia, mai ales noi intelectualii că politica trebuie făcută altfel, mai îndreptată către nevoile de rând, mai umană, mai cu responsabilitate. Însă, NOI, nu ştim să evaluăm nevoile. NOI avem nevoie de cultură: teatru, poezie, cântec, evenimente, avem nevoie de parcuri şi spaţii de joacă pentru copii, avem nevoie să fim băgaţi în seamă. Însă altele sunt nevoile oamenilor de rând, ocupaţi şi ei să reziste în România, devenită ţara tuturor posibilităţilor. Şi o să dau un exemplu , cutremurător de altfel, cum se câştigă alegerile într-o secţie mică din oraşul Zlatna, o secţie "minoritară", de obicei cu voturile împărţite de pacheţele venite cu o zi, două înainte de votări. După cum probabil ştiţi, după închiderea combinatului, mulţi ţigani (cuvânt corect, la auzirea căruia nu se supără) s-au reprofilat pe tăierea fierului beton , scos cu barosul din stâlpii de beton rămaşi încă în picioare, sau diverse săpături după rămăşiţele procesului tehnologic, în speţă zgură bogată în cupru. Ei bine, speculând dezastrul acestei ţări, unde numeroşi locuitori de drept, votanţi, abia trăiesc de pe o zi pe alta, nu a fost nevoie să le promită şcoli, integrare, acces la servicii de sănătate, locuri de muncă. Nu. Pacheţelul de cu o zi două înainte de votări nu le va ajunge decât pentru aceea seară. Aşa că PARTIDUL, prim reprezentantul lui cel dintâi din urbe le-a promis " CĂ-I LASĂ SĂ SAPE ÎNTRE GUNOAIELE " aruncate după ecologizarea fostei uzini. Numai noi mai visăm atât de frumos la viitorul acestei ţări, la "trecutu-i mare, mare viitor." EI, printre care şi câţiva prieteni de-ai mei, se gândesc doar ce să pună pe masă MÂINE! Am să mă duc la vot totuşi, în turul 2. Am văzut spectrul lui Iliescu, rânjind în spatele prezidenţiabilului Geoană. Criminalul ăla rânjea la noi. Mă duc, votez Băsescu şi aştept dictatura să fug din ţară. Norvegia, ţine-te bine!
Lumea e ocupată cu criza şi nu mai are timp de comentarii. Aşe că la ultimele postări am un singur comentariu de la pretenu' Traian, din solidaritate cred. Aşa că am două variante, cum ar spune prietenul Philip: ori suspend temporar blogu' ori scriu dracului ceva să intereseze lumea.
Sunt mic într-o lume măruntă
Şi paşi-mi sunt mici şi-s stingher
Aştept un destin să pătrundă
În corpul meu mic şi-efemer.
Să poarte imensa povară
Căci corpul ciudat este greu.
De lacrimi căzute-ntr-o vară
Pe crucea numelui meu.
Mă simt ca şi o clepsidră. Nu ştiu de ce mi se întâmplă asta, şi nu ştiu ce să fac sau cum să procedez.
După fiecare moment din viaţa mea, mă refer la cele importante, pentru care am muncit mult, m-am zbătut şi m-am luptat, apare cineva din negura timpului, cineva fără faţă şi fără identitate care întoarce clepsidra. Care mă face să reiau totul de la început, fără amintiri decât cea a trecerii tăcute a nisipului, a timpului în general. Toată lupta, toată pregătirea, victoria sau înfrângerea, momentele plăcute sau cele mai puţin plăcute se estompează, şi rămîn în urmă doar culori comune, maro, ale trecutului. În loc ca viaţa mea să fie o sumă de lucruri trecute făcute pentru ceva, o proiecţie trepatată a unui scop cât mai nobil transpus în fapte, ea devine o goană după o viitoare "faptă", o nouă încercare de umplere a goului. Mă simt ca Sisif, cu bolovanul lui cu tot. Aşa că m-am hotărât. Ori mă las de bolovan, că nu e de mine, ori găsesc pe ăla care o făcut jocul şi îi spun să modifice meniul.Una din două.
Ce e prietenia şi cum se întreţine? Cea mai cunoscută sintagmă, populară printre prietenii de pahar de prin crâşmele unde obişnuiam să-mi petrec ore bune din viaţa mea era că: prietenia se câştigă las un pahar şi se întreţine cu un butoi". Lichidul din interiorul recipientelor poate să difere. Dar nu asta e important, ci mesajul. Bineînţeles nu se vrea o definiţie, ci doar o interpretare a realităţii. Cine şi-a numărat vreodată prietenii? Adică să-ţi pui întrebarea: câţi prieteni am avut eu până acum? sau câţi prieteni am eu în prezent? Fără a divaga cu "prieteni adevăraţi" sau " prietenă adevărată"! Adică, cică, trebuie să faci compromisuri de un fel sau altul. Cu cât eşti mai comod, închis în tine, cu atât mai mult butoiul devine canistră, apoi sticlă de 2l şi în final pipetă. Există bineînţeles şi genul de prietenii găsite prin filme, băieţelul şi fetiţa care se cunosc de mici şi care cresc împreună, şi care se cunosc la perfecţie, fac lucruri împreună etc. Filmul se termină de obicei cam prin momentul în care băieţelul devine băiat şi fetiţa devine fată sau femeie şi strică toată prietenia cu o partidă sexuală, reuşită de altfel. Dhe el ştie ce-i place ei, şi ea ştie cum...Nu mai continui. Clar atracţia sexuală este duşmanul prrieteniei! Ca idee, tre să-ţi găseşti prieteni bărbaţi sau femei urâte! Glumeam dar dacă vrei să nu fii "înşelat" în prietenie, trebuie să urmezi codul nescris al alegerilor. Ce bine e să vorbeşti tâmpenii!!! Îmi lipsea. Pentru mine prietenia e ca o cursă de maraton, cu obstacole, probă neinclusă în nici o disciplină olimpică. E maraton, pentru că nu se termină decât la finalul finalului, şi de ce e cu obstacole lesne de înţeles. Premiile sunt multiple. Câteodată te depăşesc unii, alegi: alergi să-i ajungi sau îi laşi înainte. Câteodată, depăşeşti tu pe alţii: mergi înainte sau îi laşi să te ajungă. Sau simulezi. Simulezi că vrei să-i ajungi, simulezi că vrei să-i laşi să te ajungă etc. Ideea de bază e că oricum trebuie să ai cu cine să alergi, că restul deciziilor le iei pe parcurs. Dacă nu participi, nu ai cum să iei aceste decizii. Implicare, compromis sunt câteva lucruri care dau dimensiunea prieteniei. Diversele constrângeri? Clar. Fac compromisiuri, câteodată sunt constrâns şi de multe ori constrâng, mă implic, şi de ce nu, simulez de multe ori. Dar am prieteni, nu mulţi, da cei mai buni. Pentru că mi i-am ALES eu.
Am plecat de la Refugiul din Dâmbău după ciuperci. Tema zilei: ciuciuleţi vineţi, de toamnă, îndelung apreciaţi de cunoscători, care se pot servi pane, în tocană, muraţi şi în alte modalităţi, pe care din păcate nu le cunosc. Şef de expediţie Florea lu' Ana de la Citeră, şeful lor şi Liciu Ioachim , fost bouar, mai cunoscut ca şi Timuţ. Să vă explic de ce e Florea e şeful lor. Omu' ăsta colindă pădurile de când se ştie. Şi nu orice păduri, ci mai ales cele din Dâmbău, Părăginoasa etc. Şi credeţi-mă pe cuvânt, ştie la fiecare căzătură de fag, dacă face ciuperci, şi dacă da în ce perioadă. Mergi cu el prin pădure şi vorbeşte în barba pe care nu o are: "în stânga e o căzătură, după paltinu' ăla strâmb, da nu face numa ciuciuleţi de ăia de vară. Da la 50 de metrii în faţă, după vârfurile alea e o picătură care face ciuciuleţi de ăştia vineţi, da numa prin Noiembrie". Sau altă poveste: " plec cu tata către Mogoş, prin 5 ianuarie. Frig de-l trăznea. Zăpadă mare. Când ne întoarcem, găsim aproape de un sac de ciuciuleţi, pe un fag, îngheţaţi. De-abia i-am dat jos cu săcurea. Ajungem acasă şi aveam ceva "domni" la masă. Face mama pulpe, grătare şi tocană de ciuperci, şi ce crezi? Domnii nici nu s-au atins de carne. Cine avea ciuperci pe vremea aia!!!" Şi tot aşa. Nu dăm bine de primul fag , cunoştinţă veche de a lui Florea, când pac, pac ciupercile. Scoatem cuţitele, tăiem trufandalele, şi fiecare umple câte o plasă, plus eu un rucsac mai micuţ. Începea să devină o problemă capacitatea de stocare şi de transport. Şi tot aşa din fag în fag, parcurgem kilometrii în timp ce greutatea din spate creşte. În pădure cum intri de către Poduri spre Părăginoasa, ghebe. Da nu aşa, să vii după ele cu camionul. Mai umplu o plasă, apoi o pelerină, împrumutată de la Florea, şi aşa căptuşit, mai parcurgem alţi mulţi kilometrii dhe să-şi facă şi restul plinul. Ajungem înapoi la refugiu, trimitem "marfa" către casă cu maşina. S-au strâns un sac de rafie de ghebe şi aproape un sac de ciuciuleţi vineţi. Pentru cei care nu ştiu, ghebele se folosesc cu succes deosebit în zacuscă şi se pot şi mura, mie îmi plac cel mai mult murate în gogoşari.Mmmmmmm salivez pe tastatură.... Da nu ne-a fost de ajuns. Ne întoarcem, de data asta în zona Năpişti, Lazuri, Rafa, Poiana cu alune, unde Florea ne târâie cu o viteză direct proporţională cu viteza cu care se strica vremea. Captura e mult mai mică de data asta. Ne întoarcem la lăsarea serii, prin furtună şi ploaie, uzi şi friguroşi, dar mulţumiţi. Şi ce e culmea, nu neapărat de ciupercile găsite. Ceilalţi plecaseră de mult. Închidem refugiul şi coborâm pe scurtătura scurtăturii către Ana de la Citeră, mama lui Florea. Ajungem exact la lăsarea serii, şi suntem trataţi cu pancove, ţuică de prună şi vorbe bune. Plecăm apoi către Zlatna, pe o cărare necunoscută mie, prin apropierea hornului, găsim apoi vitele lui Liciu şi le mânăm agale prin grădini până acasă la proprietar. Ajung şi eu acasă pe la 9 seara şi ceva, ud şi frânt, mă schimb, şi îmi iau o bere pe care o savurez la televizor. A fost o zi frumoasă. În hol tronau 1 sac de ghebe , plus câţiva ciuciuleţi rămaşi după împărţeala fârtaţilor. Aşa de vreo 2 tocane. Da noi să fim sănătoşi că boala vine oricum. Nu-i aşa Puiu? Greu la Vâlcea?
...şi mă doare oblu-n cot. Şi îi urez să se îndrepte către locul liniştitor din poza de mai jos. Cu tot cu restul instituţiilor statului care au făcut "om" din mine.
De când am terminat înregistrările la album, adecă cele 14 piese, ne tot spargem creierii să găsim un nume pentru formaţie. Nici cu numele albumului nu a fost uşor, trecând de la Cuvinte Clare, prin Cuvinte Crude şi ajungând la Cântece Crude. Ce să vă povestesc că de două săptămâni îmi tot bat capul. De fapt numele l-am găsit de la început Post Scriptum, cu P de la Padre şi S de la Sebi, dar apoi gugălind netul am dat peste o formaţie din Timişoara anilor 80, care se chema aşa şi care avea tupeul să sune chiar bine. Next level: PaSe Folk, PaSe Band, Primele sunete, nu vă mai plictisesc cu următoarele 20, apoi era cât pe ce să finalizăm în "Omul munte", pentru care aveam şi o piesă , pe albumul nr.2. Dar cum nu am avut aprobare de la Carmen (prietena lui Padre) nu am rămas la numele acesta. Şi după încă o sforţare, am ajuns la "Plus Noi", denumire aprobată de Carmen, Radu impresaru, Sebi, cu două teorii: 1. plus noi, adică toaaaată muzica folk de până acum, la care ne adăugăm noi, adică plus noi; şi 2. dacă Sebi şi cu Padre ne dă afară pe mine şi pe Victor, adică noi, tot mai rămâne......Plus. Deci urmăriţi, în curând, lansarea:....................plus noi/cântece crude!!!!
" Faurii pământului s-au retras de mult în adâncuri, au închis coșurile de lavă ale vulcanilor și au ațipit în așteptarea unei noi geneze când forțele lor vor fi chemate, din nou, să schimbe lumea. Eoni nenumărați s-au scurs de-atunci și multe lucruri s-au perindat prin lumea schimbătoare de sub lumina soarelui, până când, acum câteva clipe, Geniile naturii începură să murmure neliniștite.
Dinspre sud, către ținuturile lor, roiau în valuri niște ființe noi, neobișnuite, pe cât de firave la înfățișare pe atât de tenace și de curioase. Urcau în lungul văilor printre copacii seculari, iar în spatele lor lumea se schimba, pădurile cădeau sub loviturile securilor și vâlvătaia focului furat din tainețele Faurilor, foc pe care aceste ființe îl contolau așa cum nimeni nu mai făcuse până atunci și le dădea putere de neimaginat asupra lumii. În scurt timp s-au înmulțit, au ridicat așezări, au dat nume ținuturilor și Lumea părea să-i accepte așa cum de-a lungul timpului îngăduise și altor făpturi să-i stăpânească întinderilor.
Doar Geniile naturii priveau neâncrezătoare la ciudatele ființe pe care îi numiseră Oameni, le urmăreau faptele și o teamă adâncă le pătrunse în suflet atunci când, scormonind pământul, aceștia începură să se joace cu resturile de la masa Faurilor acele bucățele strălucitoare de metal care împodobeau paleta de culori a materiei.
În scurtă vreme, aducând jertfe titanului focului, oamenii începură să topească acele firave firmituri în flăcările cuptoarelor, așa cum doar Faurii mai făcuseră, dar spre deosebire de aceștia care iubeau în aceeași măsură toate elementele pâmăntului, ființele acestea ciudate considerau bucățele strălucitoare mai valoroase decât propriul lor suflet. Atunci lumea s-a cutremurat din nou, Geniile au gemut a neputință, iar deasupra oamenilor s-au ridicat Stăpânii din rândul celor care iubeau mai aprig și mai pătimaș metalul auriu.
Povestea continuă după milenii undeva prin Munții Metalului, cum îi numiseră oamenii. Stăpânii de atunci și-au trimis specialiștii care au trasat pe hartă, aici va fi mina de unde vom scoate metalul, aici uzina de prelucrare, de aici vom aduce apă, aici vom pune sterilul, iar aici va fi iazul de decantare, dar vai, în avântul lor au uitat că acolo unde vor fi amplasate colosalele obiective trăiesc oameni care și-au durat case, și-au îngropat strămoșii și au ridicat biserici.
Planurile au continuat, localnicii au fost strămutați, despăgubiți, iar peste păduri, peste micile ogoare, case și acareturi a început să se formeze un lac sinistru și letal din mâluri acide, bogate în metale grele, peste care se târăsc pâraie de ape murdărite de coșmaruri ivite din retortele alchimiștilor. An după an s-a extins, iar în spatele lui un munte dispărea în timp ce utilajele scobeau pământul, terasă după terasă, formând un uriaș crater atât de adânc încât, fără știrea nimănui, o forță primordială din vremea Faurilor a fost trezită la viață.Atât de puternică era această forță încât la vederea ei Vâlvele, păzitoarele comorilor, au pierit mistuite de propriile văpăi, amintirea lor rămânând doar în memoria bătrânilor. Aceștia povestesc uneori cum bogățiile adâncurilor pământului nu erau oferite oamenilor oricum, ci după toanele capricioaselor Vâlve, cu zgârcenie sau dărnicie după cum le era vrerea, iar acum fără ele, oricine, zic ei, poate pune mâna pe comorile nepăzite și asta nu prea este-n firea lucrurilor.
În locul poveștilor despre focurile comorilor și oameni norocoși favorizați de Vâlve un alt zvon avea să se răspândească dinspre muntele de metal către văile mănoase de la poale.
Acolo de unde oamenii au fost strămutați, casele lor înecate sub lacul de noroi și chiar numele locului aproape uitat, ceva începuse să strige după ajutor, să amintească lumii de suferința tăcută a Geniilor naturii și nu era o ființă miraculoasă, ci o creație a oamenilor dedicată sufletului și speranței. Deasupra satului aceștia construiseră o biserică închinată Mântuitorului cu temelii puternice și clopotniță înaltă durate din piatra muntelui legată cu mortar și pereți din bârne cioplite cu toporul din cei mai drepți și falnici copaci. Apoi au chemat zugravii, pe cei mai vestiți din partea locului, care acoperiră pereții cu minunate picturi unde scenele cu faptele Mântuitorului, ale Apostolilor și Sființilor erau redate în culorii vii tocmite din hume colorate și alte minerale, în manieră simplă și naivă așa cum învățaseră din străbuni și din cărțile bisericești.
În jurul bisericii localnicii își îngropară morții așezându-le la căpătâi frumoase cruci din lemn, care să le pomenească peste ani numele și trecerea prin această lume.
Timp de aproape două secole biserica a privit la viața cătunului, s-a bucurat cu fiecare botez și nuntă, s-a întristat la înmormântări și a împărțit lumină și călăuzire cu fiecare slujbă. Apoi oamenii au trebuit să plece, alungați de Stăpâni și de noroiul lacului imaginat de specialiști, iar o liniște stranie a cuprins biserica, întreruptă doar de hârâitul mașinilor ce mușcau din muntele de alături.
Noroiul a cuprins treptat întregul sat, apoi a început să urce, încet și implacabil spre biserică, a pătruns în cimitir acoperind mormintele și crucile, iar odată cu topirea ultimelor zăpezi a pătruns în biserică. Centimetru cu centimetru a cucerit podelele, stranele, apoi Ușile Împărătești și oameniilor părea să nu le pese. Toamna, când noroiul a ajuns la ferestre, cineva a auzit strigătul mut al bisericii, s-a înduioșat la vederea frumoaselor picturi și a hotărât să le salveze.
Au fost trimiși mineri pricepuți care au înfipt stâlpi pe care au așezat podețe pestenoroiul înșelător apoi, odată cuprima brumă din an, au chemat un tehnician să încerce desfacerea lor de pe pereți. Acesta, la rândul lui, pentru a nu lucra singur în acea tăcere fioroasă de pe malul întinderii de nămol și-a luat un ajutor, un voluntar, pe cel mai puternic dintre prieteni, să-i fie ucenic, tovarăș și companion în lungile ore de migală.
Zile întregi au muncit în întunericul bisericii, la lumina lanternelor. Își încălzeau mâinile înghețate la căldura unui foc de vreascuri din apropierea ultimelor cruci ale cimitirului. Frigeau slănină și mâncau în liniște printre morminte privind miracolul luminilor de toamnă care înnobilau morbidul lac. Gerul dimineații acoperea acea întindere cu miliarde de cristale înghețate care se topeau încet, iar undele se colorau în roșiatic, apoi în galben pentru ca în clipa următoare să reflecte albastrul cerului. Nu vorbeau prea mult, tăcerea din jur, biserica și crucile mormintelor ce se ridicau din lac le impunea respect și poate teamă.
Dar truda lor era zadarnică, umiditatea pătrunsese adânc în pereți,picturile deveniseră fragile, mucegaiul și ciupercile mușcaseră puternic din fâșiile de pânză pe care aceasta fusese așternută, iar figul nu lăsa soluțiile speciale să-și încheie misiunea.
Curând s-a așternut și prima zăpadă, iar tehnicianul și prietenul său și-au adunat uneltele și au plecat promițându-și să revină la primăvară, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Noroiul a crescut continuu, chipul Pantocratorului de pe tavanul jos al naosul bisericii a fost acoperit primul, apoi mocirla a năvălit prin ferestre blocând și ultimele căi de acces.
Biserica a rămas demnă în picioare, fără nici o crăpătură în pereți, scufundându-se treptat, peste frumoasele culori ale picturilor s-a așternut un întuneric deplin și toată lumea a început să vorbească de cât de minunate erau, iar numele de Geamăna a pătruns în lumea legendelor.
După ani, când noroiul aproape ajunsese la streașini, tehnicianul s-a întors pentru câteva clipe pe malul lacului rememorând trăirile din toamna aceea și pentru a aprinde o lumânare în memoria prietenului și tovarășului de atunci, a cărui inimă a încetat prea de timpuriu să mai bată."
Cine nu îşi mai aminteşte cum ne sărbătoarea zilele de naştere când eram mici! Cu colegii de la şcoală, de la bloc, cadouri şi neapărat tort. Bine, în prezent cadourile au picat din start din cauza lui Philip care comentează de fiecare dată când aude cuvintele: ce să-i luăm la x sau la y de ziua lui. Cu plăcere îmi aduc aminte cum îmi şiroia sângele pe faţă la o zi de-a mea de naştere, când jucând baba-oarba, am sărit să-i prind pe ceilalţi copii, care în imaginaţia mea erau pe pat. Şi nu erau, aşă că ruginita cheie de la bibliotecă mi-a lăsat amintire peste timp 12 copci. Ce vremuri! E , când am mai crescut aveam pretenţii de un loc de chefuit, de exemplu "La Căsuţă" demolată în prezent, renumită pentru vinul fiert şi înregistrările folk. Tot la o zi de naştere de-a mea l-am cunoscut şi pe finuţul Victor, ocupat să-mi spargă cheful. Seara mârâiam unul la altul şi dimineaţa, cu casetofonul legat de o grindă, înregistram "E în gară un tren care pleacă...." Ce vremuri! Apoi, la facultă, cu muzică rock, blues , cu pateuri şi saleuri, cu rom şi vodcă, cu fete frumoase şi prieteni veniţi din Zlatna sau aiurea dormind pe mese, câteodată chiar pe platourile cu pateu. Ce vremuri! Apoi, în fiecare an câte o zi de naştere sărbătorită în natură, în Feneşasa, Plai sau aiurea. Aici trebuie să remarc porcii la rotisor, berea şi atmosfera. Ce vremuri dom'ne! E fraţilor,în prezent nu se mai face aşa. Suntem în secolul vitezei (sau l-am depăşit??), cuvântul stres e pe buzele tuturor, ar trebui să ne clonăm să putem să ne facem toate sarcinile, când criza ne face mai maturi bla, bla, bla. Ei bine, în România, pe timp de criză se face altfel: ocupat fiind cu viaţa sub dominaţie Bociană, se merge la o crâşmă, nu chiar oarecare, şi se lasă cont acolo. Cont separat pentru prieteni, naşi, fini etc. Să beie gura lor de ziua mea, până vorbeşte singuri. Aţi sesizat nuanţa!Ce bine era când eram copii!!!!
Am participat la câteva concursuri de turism montan de la înfiinţarea asociaţiei Trascău Corp şi chiar şi înainte. Cei care au fost la astfel de concursuri, ştiu că există o probă culturală unde ar trebui să facem o scenetă, să cântăm câteva cântece, să recităm o poezie, şi desigur proba inventată de noi, mişto de organizatori. Astăzi nu vă vorbesc de mişto, ci de o poezie, poezie care era recitată la concursurile la care participam de Ghiţoi, Dumnezeu să-l ierte. Ştia şi să o zică, plus că era scrisă parcă de un unchi de-al lui.
Poezia se numeşte "Durere", dar e mai cunoscută ca şi " Poezia cu conserva".
Sper să vă placă!
“Durere
Mă doare o lume cu capul în nori Mă doare briceagul încrustat pe copac Mă doare conserva ce zace în flori Mă doare şi fructul oprit, nu mai tac.
Mă doare copilului al vieţi-nceput Şi păsări mă dor cu zboru-ntrerupt, Şi plumbul din sânge mă doare şi ţipă La aerul pur trădat într-o clipă.
Mă doare Ampoiul cea fost cristalin, Şi cerul deasupra ce nu-i mai senin Mă dor monumente şi cruci de eroi Mă doare carnea şi clipa din noi.
Mă dor şi bătrînii cu mers legănat Cu anii în urmă şi părul în soare, Nu râdeţi, e păcat! Pe toate le simt şi mă doare."
Am recuperat poezia cu sprijinul lui "Beni-Amin" şi "Petrea" Krizbai.
În sfârşit am prins şi eu câteva zile de concediu. Destinaţia: Parâng. Aşe că mă iau cu nevasta şi a luăm studenţeşte, cu ocazia din C.U. , adică Centrul Universului pentru necunoscători. Nu ajungem prea departe, unde în cinstea unui eveniment major din viaţa finului matusalemic, poposim pe terasă la Lazăr, sub porţile cetăţii. Cinstit eveniment, care era să ne facă să pierdem trenul. Dar tot l-am prins cu ajutorul unui taxiu, să-i dea Dumnezeu sănătate. Până la Petroşani, via Simeria, ne coastă scump, vorba cântecului. Glumeam, la personal, două bucăţi, 25 lei. La Simeria mai consumăm câte ceva, la Petroşani la fel, aşa că eram destul de bine dispuşi la ocazia către aşa zisa staţiune. Zic aşa zisa, pentru că acolo e de mers cam iarna, când zăpada acoperă gunoaiele, gropile şi construcţiile de tot felul, aruncate alandala în lipsa unui oarecare plan de dezvoltare. Am urcat cu ocazia până la Hotel Motel Rusu, cu o familie compusă din tată şi fiică (cu poveşti despre păianjeni!!!, pe care fetiţa i-a uciiiiiiiiiissss ), hotel care arăta foarte bine pe exterior, că în interior nu am intrat. Un colectiv de bike-ri se pregăteau pentru proba de a doua zi de downhill etc bla bla bla. Bike-ri biciclişti, căci pe lângă ei erau şi bike-ri motociclişti, sau la ăştia la zice ride-ri? Noţiunile astea îmi sunt cam indiferente. În schimb nu mi-a fost indiferent când urcând pe jos panta între Hotel Rusu şi staţiunea Parâng, adică între apx. 1100 m şi 1500 m, respectivii îşi menajau slăninile, urcând motorizaţi pe lângă noi, afumându-ne corespunzător. Plus bârâiala specifică. Le-am urat cuvinte calde, intrări şi ieşiri din anumite găuri, şi astfel, pe noapte am ajuns la Vila Parâng, parcă aşa îi spunea, să mă ierte proprietarii dacă greşesc. Neintenţionând să dormim în această locaţie, am fost speriaţi cu Ursu de un anumit domn, la întrebarea dacă e un loc amenajat pentru pus cortul! Dacă ne spunea însă de unul Petardă, ne cazam urgent. Să revin. Am comandat o bere, am mâncat din traistă pe terasă, am văzut priveliştea cu Valea Jiului luminată, în stânga Lupeni-Uricani şi în centru Petroşaniul. Superb, aproape ca la Dâmbău. Puteţi să v-o imaginaţi, că de făcut poze nu am făcut. Apoi ne-am uitat la o repriză din meciul Barcelona-Şahtior, la plasma din sala de mese, mare cam ca două terenuri sintetice de tenis. Sala, nu plasma. La pauză am găsit un loc de pus cortul, care părea liniştit. Am adormit, apoi am fost treziţi pe rând de rideri, un câine răguşit care se credea Louis Armstrong şi în sfârşit de Petardă, un cunoscut al locului, care împreună cu câţiva prieteni, aruncau cu sticle către, credem noi, un stâlp de la telescaun. După cam 1 ceas de distracţie, din greşeală, Petardă execută cu sânge rece şi propria maşină, la care îi aplică ulterior şi câteva picioare, moment în care distracţia de termină. Se face dimineaţă. Porneşte şi telescaunul, unde apar câţiva Salvamontişti, apoi după câteva minute surpriză: bike-rii, urcau şi ei cu telescaunul flancaţi de accesorii, respectiv bibiclete. Acuma ştiu că sunteţi surprinşi, da ei erau specialişti la downhill, nu la uphill. Adică la înjosu' nu la însusu'. Plecăm pe banda roşie, traseul de creastă, la indicaţiile hărţii din posesie, adică Poiana Nedeii- Vf. Cârja-Vf. Parângul Mare 3-4 ore. La plecare, anunţăm Salvamontul că plecăm către Lacul Cîlcescu, Salvamontişti care a părut destul de surpinşi de gestul nostru. Pe traseu, cam 150 de oameni, pantofari, grupuri de copii, sumoişti, având cam toţi aceaşi direcţie, însă aveau alt obiectiv. Cam toţi cei care se mai puteau ţine în picioare după 1 oră 2 atacau Vf. Parângul Mare , dhe 2519 metrii. Unde am ajuns şi noi după 5 ore de mers. Cam intrigat de timpul parcurs, am răsfoit şi timpul din mai vechea Munţii Noştrii, unde la acelaşi traseu se specifica: 5- 5 ore juma. Am consumat o bere ,sub vârf din cauza vântului, apoi din cauza orei, aproximativ 16.00, neştiind cât vom face până la Lacul Câlcescu, coborâm în şa, şi apoi în căldarea Roşiile, nu mai departe de Lacul Mândra 2158 m altitudine unde am pus cortul, facem o zamă etc. De remarcat numeroase marcaje care există, de exemplu punctul roşu care coboară în căldarea Roşiile, şi care nu sunt trecute pe hartă, plus câteva marcaje şterse, care apar pe hartă, dar şterse. Superb. Dacă nu aţi priceput nimic, nu-i bai: nici eu. A doua zi, ceaţă. Degeaba tot aşteptăm să se ridice, aşa că pe la 11 şi ceva strângem şi pedalăm în continuare prin ceaţă, după modelul nu sta degeaba că degeaba stai.Urcăm sus în creastă, apoi trecem pe lângă cele trei vârfuri identificate cu o zi înainte. Vreau să spun că cei 4 oameni de la lac de la Mândra, plus încă alţi trei care veneau de către Coasta lui Rus au fost ultimii care i-am mai văzut în Parâng, toată populaţia dispărând cu desăvârşire. După 3 ore de la plecare, pe o vreme ceţoasă şi la un moment dat ploioasă, cu accente spre fulgere şi tunete, coborâm la Lacul Zănoaga Mare unde punem cortul! Şi aici rămânem până a doua zi, adică Luni, când decidem să coborâm, în mare parte din cauza vremii. Plecăm pe un marcaj şters, o fostă bandă roşie care cred că se vroia magistrala Carpaţilor pe vremuri, şi ajungem la lac la Câlcescu, unde avem parte de cel mai frumos peisaj din Parâng. Până ajungem lângă el ;unde găsim urmele cunoscutului "porcus turisticus", deşi eram undeva la 1950 metrii. Coborâm vertiginos apoi printre jnepeni, pe o linişte mormântală, un traseu destul de nasol, mai ales dacă îţi apare un urs în faţă. Aşa că am lăsat-o pe nevastă prima. Coborâm circa 3 ore, ne spălăm în Lotru, apoi dăm în drumul către Rânca unde se lucra de zor. Apoi ieşim lângă Obârşia Lotrului, unde din nou se lucra de zor. Am stat circa 1 ceas şi ceva la ocazie către Petroşani, unde în sfârşit ne-au luat 2 ciupercari discutând despre.....fotbal. Unirea -Poli 3 la 3. Apropo, preţul la hribi e 16 lei/kg, calitatea I, să nu vă fraierească. 13 lei e calitatea a II-a. Am trecut pe lângă Groapa Seacă, apoi ajungem la Petroşani, unde având în vedere ora târzie de plecare a trenului, stăm la ocazie, nu inainte de a bea o bere şi de a mânca ceva. Prindem după o grămadă de timp o ocazie până în Călan . Apropo, ocaziile înspre Petroşani, sau dinspre Petroşani, costă 10 lei/furajer indiferent de distanţă. Acuzat că stric piaţa de către nevastă mea, ajungem cu altă ocazie la Sebeş, apoi cu un cinstit Livio Dario la Alba, unde poposim la.....la......la........ da a-ţi gicit, la Lazăr pe terasă unde în cinstea unui eveniment major din viaţa finului matusalemic, ne beţivim pentru a doua oară, de data asta în număr mai mare decât prima dată. Concediul a mai durat 2-3 zile, petrecute la Săruni, dar din plictiseală, nu vi le mai relatez. Pa ,pa!
Mi-am propus să scriu un mini-scenariu pentru viitorul film din seria Celebrity House, de data asta să presupunem că ar fii Celebrity Countries. Imaginaţi-vă: protagonistul din Survivor sau orice alt film, serial etc. bazat pe supravieţuire în condiţii grele, este legat la ochi şi urcat într-un avion sau elicopter, şi paraşutat în necunoscut. Ajuns la nivelul pământului, se dezleagă la ochi, aruncă două priviri către "aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu" sau Allah, etc, şi îi reproşează regizorului, aruncât câte un cuvânt urât printre dinţi: De ce m-ai aruncat în România? . La care acesta îl întreabă mirat: De unde ştii? Personajul principal îi răspunde: După Gunoaie!!!! Îmi amintesc sloganul de la Negrileasa, aruncăm GUNOAIE suntem GUNOAIE! Printre subiectele curente, gen cum să colectăm selectiv sau cum să curăţăm România, am ales să devin fanul documentarului: Viaţa Post-Omenire! Hasta la vista. România ză land of choises, să arunci sau să nu arunci, asta e întrebarea!?!
Se zice că: " Iubirea e o formă de nebunie temporară". M-am uitat aseară la un film în care Rambo, aka Sylvester Stalone era o formă de bodyguard amorezat si siropos de mi-a venit greaţă. In loc să joace şi el într-un film serios, telenovelă pentru bărbaţi cum îi zice nevastă-mea, în care la fiecare minut să fie 247 împuşcături şi 424 morţi, s-o băgat omul nostru la diverse, explorându-şi partea feminină. Avea şi o freză colosală. Oricum mi-am amintit "in the morning" următoarele: Rambo plus o gagică brunetă cu cracii lungi, ceva despre o răzbunare, unu Angelo al cărui nume revenea obsesiv, ceva de nişte italieni şi la sfârşit ceva de un teatru. Întrebarea e se merită să te uiţi la un astfel de film? Bineînţeles, dacă eşti bărbat. Răspunsul e următorul: dacă mai dai şi pe fotbalul Siena-AC Milan care rula pe un program de sport şi dacă mai rămîi şi cu o replică cum e cea de la începutul postării, strecurată din greşeală în film, parcă tot mai bine decât la bere? Oare?No ce părere aveţi de freză? Mai faină ca a lui Seagal?
Am iubit de când mă ştiu Cerul verii, străveziu, Despletitele răchite, Curcubeiele pe stânci Ori pădurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe bărăgane Să văd fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trăsnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înălţimilor, Semeţia pinilor Plini de scama norilor.
Am iubit iubirea pură, Floare roşie pe gură Şi în inimă arsură, În priviri zăpezi candide Şi-n piept voci necontenite.
M-a înfiorat ades Tot ce gândurile ţes: Pe al filelor polei Dansuri repezi, legănate, De pe arcuri înstrunate, Săgetarea de idei...
Sunt trist.......sunt trist ca o piatră aruncată într-un lac de acumulare, sunt trist ca un brad într-o pădure de fag, sunt trist ca un tânăr în România. Sunt trist ca o moară de vânt fără vânt, ca o vâltoare fără apă, ca o moară fără grâu, sunt trist ca un tânăr fără ţară. Sunt trist că nu pot renunţa la toate ca să încerc să schimb universul, sunt trist că nu am curajul să spun tot timpul oamenilor în faţă tot timpul ceea ce gândesc, sunt trist pentru că sunt nevoit să fac politică. Sunt trist ca un nebun ce cântă din fluier, ca un orb care se uită la televizor, sunt trist ca un surd la concertul de Crăciun de la Viena. Sunt trist când oamenii mă mint în faţă, sunt trist când mă mint eu pe mine, şi mai trist când vă mint pe voi. Poate că mâine o să treacă. Până atunci....sunt trist.
Am fost la Sărata Monteoru, staţiune turistică de interes local de prin judeţul Buzău. Am fost pe vedere. Adică să negociem condiţiile de capitulare a lui soră-mea, faţă de viitorul cumnat. Bun cumnat. Pe lângă faptul că am condus 900 de km dus-întors, m-au frământat următoarele: 1) Staţiunea e în România; adică în ciuda unor iniţiative particulare, onorabile, staţiunea pe ansamblu arată ca dracu, neîngrijită, gropi, gunoaie etc. Cică ăştia din Sărata M nu votează pe tov. primar al comunei, care nu face nimic pentru Sărata. Dovada 2 ca staţiunea e în România. 2) Toată lumea, care duminică a însemnat undeva la 2 mii de oameni, se buluceşte la o baltă, bogată în iodo-cloruri-bromuri şi alte chestii care au ca efect răscolirea romantismului, pardon reumatismului. Adică apă sărată, care înlesneşte lenevia generală, în sensul că nimeni nu trebuie să se streseze cu înotatul etc. Balta asta, materializată într-un ştrand, care arată aproape la fel de bine ca în primii ani după al doilea război mondial, este propietate particulară a primului băutor de vodcă din România, care având în vedere că e singura baltă din zonă, nu investeşte nimic. Coordonate:în week-end încasări de minim 360 de milioane. Apa din baltă o singură umplere/sezon. Se poate bea bere şi mânca mici. Este nisip, pentru cei care vor să facă pe struţul cu extremităţile corpului. Şi ca să nu mă întind aplic clasicele bile albe şi negre. La albe: am dat-o pe soră-mea, am jucat tenis, inclusiv cu nevasta, mi-am răscolit reumatismul (sper să fie la bile albe), am petrecut ceva timp cu a mei, am cunoscut pe viitori cuscri, am mâncat ciolan la Miercurea Sibiului. La bile negre: am înotat sincron cu 1500-2000 de oameni, am remarcat gunoaiele şi dezastrul general, am transpirat din greu la 40-42 grade la soare. Aşe că oameni buni, dacă ajungeţi la Sărata Monteoru, vedeţi că e o pensiune, Luminiţa îi zice. Pe lângă camerele generoase, linişte şi pace, este şi teren de practicat sporturi. Nu ca ăla din Zlatna, teren serios. Dacă nu vă place să nu mai beau Stalinskaia niciodată.
Toată lumea ne/mă acuză că facem mişto. Chiar unul dus la cote nemaiîntâlnite. Deşi această situaţie mă/ne onorează, trebui să fac o clarificare la ce reprezintă miştoul, şi mai ales, pentru a pricepe şi doamna ministru de la sport,care e diferenţa între "a face mişto" şi " caterincă". Conform DexOnline, caterinca e caracterizata ca "vorbe neserioase prin care interlocutorul este ironizat fără să-şi dea seama". Eu as completa că se foloseşte mai mult în "sud" şi că ea înseamă exact ironizarea amintită mai sus, fără un substrat real sau o bază temeinică. E bine, în contradicţie şi prin asemănare aş defini propoziţia "a face mişto" sau de " a lua pe cineva la mişto" prin ironizarea interlocutorului, cu speranţa că acesta chiar o să-şi dea seama. Cu cât "miştoul e mai fin,permanent şi mai repetitiv, cu atât el e mai apreciat, bineînţeles nu de interlocutor. Diferenţa esenţială însă e substratul pentru că doamnelor şi domnilor, acesta ar trebui să fie efectul miştoului.Adică, miştoul nu ironizează gratuit interlocutorul (de multe ori şi de dorit a fi interpelat în public), ci urmăreşte identificarea micilor "greşeli" pe care le facem în viaţa de zi cu zi, greşeli care se răsfrâng asupra bunului mers al societăţii în general, şi al "sectei" noastre în particular.Prin "facerea de mişto" urmăresc/urmărim îndreptarea păcătosului, conştientizarea problemei sau a "penalităţii " comise, şi întoarcerea lui cu coada între picioare la cele corecte. Aşa deci şi prin urmare, miştoul e un fel de sanitar al acţiunilor stupide ale prietenilor noştrii,un rău necesar şi un mod de viaţă.Nu suntem obiectivi, e drept. Nu e aşa că această postare e Mişto?
Când încerc să mă gândesc ce a însemnat el pentru mine, nu îmi vine în minte decât asemuirea cu un Brad, cu verticalitatea lui.
Puţini au fost cei care au încercat vreodată să schimbe ceea ce îşi propusese, ceea ce visa, şi mai puţini au fost cei care au reuşit. S-a înălţat, drept, mândru, chiar dacă nu a fost uşor şi chiar dacă vremurile au fost potrivnice câteodată.
Toţi ştim că spunea exact ceea ce gândea, indiferent în ce împrejurare, sau cu cine era. A luptat mult să iasă din condiţia în care îl aduseseră vremurile.
A fost student, licenţiat şi OM. A murit aşa cum a trăit, luptând. Pentru că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.
Călătorie uşoară!
Având în vedere cererea din ultima perioadă , organizez excursii astfel:
Locaţie: Cluj şi împrejurimi (Mall, Iulius Mall, Cora, Profi, Carefoour, cămin zero observator, şi Cheile Turenilor, Cheile Turzii, Făget, Cojocna, Fânaţele Clujului).
Număr de persoane: maxim 2
Condiţii de participare: 1. fără pretenţii pentru dormit peste noapte 2. cu disponibilitate mică de mers pe jos 3. confidenţialitate totală asupra destinaţiei
Preţ: gratis pentru varianta "în" Cluj, pentru "în împrejurimi" fiecare plăteşte cu jumătate din ce se alege în excursie.
Condiţii de excludere: nu se acceptă turişti care a) recomandă excursia şi prietenilor, şi b) consumă alcool.
Pentru relaţii şi rezervări contactaţi-mă la email: cebarbatamfostodata@stergecuminepejos.eu si nu numai.
A venit şi timpul pensionării pentru tata. O grămadă de ani în slujba învăţământului românesc, o grămadă de elevi, făcuţi "oameni", care mai înainte vreme, obişnuiau să-mi mulţumească mie cu frazele: "na bea la apă, asta-i pentru corigenţa la matematică" sau " ia picioarele astea în cur şi du-le lui taicătu'". Şi am impresia că şi performanţele mele cu fetele în liceu, de fapt contra performanţele, au ceva legătură cu relaţia mea de rudenie. Dar cum nu pot demonstra, mă întorc la subiectul principal. Venit în Zlatna, acum mai bine de 40 de ani dacă nu greşesc, stă prima dată într-o casă pe Valea Morilor. După ce reuşeşte să lase aproape o clasă din două repetentă în primul an, este salvat de furia sătenilor de un fin de-al nostru, îmbrăcat în ţinută militară. Pe parcursul carierei este renumit pentru severitatea sa, dar şi pentru corectitudine. A fost şi Director al liceului, înainte de '89, apoi un fel de sfetnic al viitorilor conducători ai instituţiei de învăţământ. Am fost şi eu elevul lui, de altfel ultima notă din liceu a fost un 2 la matematică, cică din cauza refuzului de a spune o teoremă. Teoremă pe care de altfel, nu am ştiut-o nici la admiterea la facultate, picând cu brio. Mai sunt multe de spus, despre cum a contat el în educaţia mea, dar cum asta e un amărât de blog,şi unele detalii sunt cam intime, ma limitez la un detaliu, care repară o greşeală din punctul meu de vedere istorică. Pentru cei care nu ştiu tatăl meu a fost şi consilier local, din partea PD, fiind "responsabil" cu cunoşterea legii, obicei care îl are şi azi. Odată cu apariţia "viniturilor" în partid, a fost înlăturat de pe poziţii eligibile la alegeri, însă el a rămas acelaşi susţinător înfocat al partidului. Ei bine, domnul Tibi N., a postat pe site-ul zlatna.ning.com , caricaturile ce urmează, care înfăţişează personalităţile oraşului. Dacă pe a părintelui Viorel nu o promovez, continui cu cea a d-lui primar, apoi cu cea a d-lui consilier Demenic si apoi cu cea a tatălui meu:În sfârşit, reparaţia istorică a venit! Era timpul să recunoscă şi alţii o personalitate care a făcut din nultitudinea de elevi, OAMENI!
Sunt puţine momente când un fiu poate să mulţumească tatălui lui! Trebuia ,poate să zic şi la microfon, la ultimul CAREU, sau în alte momente. Dar şi acesta e unul dintre ele: MULŢUMESC! Din partea fiului, domnului profesor, cu dragoste!
Episodul de azi , BAC-ul. Da Bacalaureatul de care cu toţii ne amintim cu drag sau nu! Eu de exemplu îmi amintesc cu drag. Îmi amintesc în special pentru 2 lucruri: masa PE CARE am sărbătorit după, la localul El Bimbo sau aşa ceva, şi pentru că rezultatele , alea de trecere, au fost afişate în pauza meciului România-Argentina de la campionatul mondial din '94. Am şi luat BAC-ul şi am şi bătut pe argentineni! Fain. Bine, după aia am picat cu brio la facultate, dar ce mai contează! Bun, să trecem la prezent! În prezent, din toţi cei care dau bacalaureatul, am să pomenesc două personaje, fantastice, pe care am să le denumesc: Ctivor si Dusan, scuzaţi anagramele. Ctivor, baiat bun de felul lui, din cauza framantarilor sociale trecute, a pierdut trenul 1,2 şi 3. Dar după cum îl ştiu eu bătăios, care nu se lasă doborât de obstacole, o să prindă trenul 4 sau dacă nu măcar trenul 5 de pe peronul Toamnă. Noroc că acuma este susţinut! Trecem la mult mai interesantul domn Dusan, prospăt absolvent de liceu, care este la primul examen important din viaţa lui, acum ia viaţa în piept bla bla bla.... Tipul ăsta nu a citit o carte în viaţa lui, mă şi întreb cum mama naibii o trecut el prin şcoală! Acuma, el nu că ar fi prea penal, dar măcar 1-2 ani de puşcărie pentru reeducare cu cartea în mână ar trebui. Şi dobitocul, acuma în ajun, în loc să citească ceva rezumate macar, să ştie şi el unde o rezolva Ion pe Ana, sau cum îl chema pe câinele ciobanului din Baltagul, sau cine o fost Eminescu ăsta şi de ce boli o suferit, ghiciţi ce face? O drojdeşte în fiecare zi la o crâşmă locală, şi nici măcar aşa la nivel de 2-3 beri, ci până se muţeşte! Aşa îmi trebuie dacă am prieteni. Vreau şi eu un sfat: să-l pleznesc sau nu?
Având în vedere lipsa acută de orice activitate culturală în comuna Zlatna, interesul mocanilor denumiţi zlătneni către fotbal mi se pare perfect explicabil. Cu o îndelungă tradiţie în ale fotbalului, echipa zlătneană, susţinută inclusiv de pe ştatul de plată de către harnicii muncitori ai fostului combinat Ampelum, binevoi să decedeze. Din ce cauză? Păi, din cauză de datorii. Echipa, care la un moment dat susţinea inclusiv măreaţa nou promovată Unirea AI, acumulă oareşce datorii, vreo 8 sute şi ceva de milioane, care după calculul penalităţilor şi dobânzilor, ajung pe la 4 miliarde. Şi cum nu am găsit pe nimeni să le plătească, schimbară-m macazul şi îngroparăm MINAURUL. Astfel s-a născut Clubul Sportiv Zlatna, a cărui membru fondator sunt şi eu printre alte nume celebre. Astfel, nou înfiinţatul C.S. Zlatna a reuşit trecerea barajului şi accederea în Liga a III-a, după un aşteptat şi prognozat scor: 10 la 9. Aşe că: HAI MINAUUUUURRRRRRRR! TRĂIASCĂ C.S. Zlatna!!
Dacă pentru unii dragostea e ori sporadică, ori prea intensă, ori lipseşte cu desăvârşire, pentru unii dragostea e un fel Star Trek. Adică, când te apucă unda tractoare, tu , deşi ai comenzile, tot ce trebuie, monitoare, butonaşe, nu mai poţi reacţiona şi te îndrepţi inexorabil spre o locaţie deja aleasă de altcineva! Atunci ideile tale nu mai sunt ale tale, pentru că desigur tu nu mai ai dreptul să ai idei! Şi dacă doreşti să mergi la baie, ar trebui să ceri voie, nu de alta dar poate că un simplu urinat nu e în planurile EI! EA, nici frumoasă nici urâtă (ăsta e plagiat pur, recunoscut), care te-a aşteptat la cotitură, şi care chiar dacă nu realizezi, aştepta exact tipul tău de bărbat, care să se îndrăgostească ca un bou! Pe care să-l manipuleze cum vrea ea, să-l stoarcă de sentimente, şi pe care la un moment dat să-l abandoneze într-un colţ al uitării! Fuck, ce urăsc femeile! Şi mai ales pe MINE!Că bou am fost, şi acuma am un pretin care îmi calcă pe urme! Nevastă dacă citeşti nu e vorba de tine. Şi scuză-mă! Iartă-mă dacă am greşit! Despre ce vorbeam ?!!!
Ce sa va povestesc, am idei tampite si nu am cui sa le impartasesc! Probabil din cauza umflaturii din cap care stresata fiind de apartenenta ei la Plaiurile Mioritice, creeaza imagini care de care mai nebunatice! Plus ca daca mi-am facut cont de hifaif, neaparat trebuia sa incerc si cu un blog, ca nu cere bani si nici nu trebuie sa-l adap de 2 ori pe zi! Ase ca , scriu tampenii si astept sa ma dea careva in judecata! Sau nu!
