"Idei puse în cuvinte", gata de lansare

Nu ştiu cum am ajuns aici. De mic scriam poezii, iar în liceu devenise principala "armă" a unui copil timid şi nesigur pe puterile lui. Nu credeam că o să ducă undeva, aşa că nu le-am păstrat. Sper ca măcar "ele" să o fi făcut. 

Povestea cărţii seamănă foarte mult cu povestea "Plus Noi". O poveste cu prieteni. Eu şi cu Padre ne ştiam de o grămadă de ani, simţeam că între noi există ceva, dar nu ştiam fiecare ce poate, ce are în el. La concursurile montane la care ne întâlneam, vocea caldă a lui Padre nu se prea auzea, iar eu eram atât de preocupat să câştigăm, încât nu prea conta altceva. Apoi am descoperit că omul are o grămadă de cântece proprii, cu versuri proprii şi am început să mă întreb ce este în el, ascuns sub faţada de om de munte, de căţărător, de gură spartă. Aşa i-am găsit poeziile. Pentru mine, lumea s-a schimbat de atunci. Doamne, cât aş fi vrut să le fi scris eu. Am descoperit că nu rima este cea mai importantă într-o poezie, apoi discutând amândoi, am realizat că, de fapt, ceea ce scriem sunt doar "idei puse în cuvinte". 

Am început să păstrez ceea ce scriam. Am devenit mai ordonat, mai inspirat. Am început să iubesc, aşa cum nu o făcusem niciodată. Am începu să scriu poezii replici la poeziile lui Padre şi rămâneam mereu surprins când acesta era foarte încântat.

Facebook-ul e şi el bun la ceva. Am descoperit că multora le plac "ideile" mele. Unii spuneau că fără mine, nu ar mai citi poezie. Padre, devenit între timp poetul meu preferat, spunea că nu ar putea să scrie niciodată despre iubire aşa cum am scris eu. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu. Ştiu că scriindu-le, că simţind aşa, am devenit mai bun, mai uman, mai atent, mai sensibil. Din păcate, în viaţă, e inevitabil să răneşti oameni, chiar dacă nu asta îţi e intenţia. Unele decizii se dovedesc ulterior greşite, dar viaţa merge înainte.

Aşa cum mi-am dorit neapărat să apară un album Plus Noi, pentru că versurile, muzica, totul merită cunoscut de public, aşa mi-am dorit foarte mult ca Padre să fie publicat, ca oamenii să citească "ideile" lui. Eu mă consider doar o completare a acestei cărţi, iar versurile scrise de mine sunt o dovadă vie a faptului că nu am visat. 

           Aş vrea să închei spunându-vă că "Va mai urma", dar sincer, nu ştiu. Nu pot decât să sper că ideile noastre, transpuse în cuvinte, vă vor plăcea, că ne veţi înţelege dincolo de imaginea deja formată despre noi, că ne veţi iubi şi ierta în acelaşi timp.

Vă aşteptăm Sâmbătă, la ora 11.00 la ArtCaffe Downtown din Alba Iulia sau, dacă nu ajungeţi, vă aşteptăm în aceeaşi zi, la Aiud, la Centrul Cultural Liviu Rebreanu, la ora 17.30.

În faţa dumneavoastră, plecat până la pământ, mă închin!

 Sursa foto aici.

Se zice că...

Se zice că: " Iubirea e o formă de nebunie temporară". M-am uitat aseară la un film în care Rambo, aka Sylvester Stalone era o formă de bodyguard amorezat si siropos de mi-a venit greaţă. In loc să joace şi el într-un film serios, telenovelă pentru bărbaţi cum îi zice nevastă-mea, în care la fiecare minut să fie 247 împuşcături şi 424 morţi, s-o băgat omul nostru la diverse, explorându-şi partea feminină. Avea şi o freză colosală. Oricum mi-am amintit "in the morning" următoarele: Rambo plus o gagică brunetă cu cracii lungi, ceva despre o răzbunare, unu Angelo al cărui nume revenea obsesiv, ceva de nişte italieni şi la sfârşit ceva de un teatru. Întrebarea e se merită să te uiţi la un astfel de film? Bineînţeles, dacă eşti bărbat. Răspunsul e următorul: dacă mai dai şi pe fotbalul Siena-AC Milan care rula pe un program de sport şi dacă mai rămîi şi cu o replică cum e cea de la începutul postării, strecurată din greşeală în film, parcă tot mai bine decât la bere? Oare?No ce părere aveţi de freză? Mai faină ca a lui Seagal?