şi am pipăit cu mâinile cerul
aşa cum ţi-am mângâiat, odată,
sufletul.
Am tresărit apoi,
mi-am coborât capul şi m-am uitat,
dacă nu cumva, în pieptul meu,
îşi făcuseră cuib,
rândunelele.
E greu să realizez că
nu voi putea fi niciodată cuib.
Poate, măcar, o rampă de lansare către...
Către?
Atât ajunge.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Scrie aici. De bine, de rău, numa' scrie...