Să vorbim despre acasă

        Peste câteva zile o să apară Harta Turistică a Oraşului Zlatna, realizată de mine în colaborare cu Erfatur SRL, sau invers, totuna e. Această societate este cea care a editat şi Harta Turistică a Munţilor Metaliferi, la care am colaborat şi eu, prima hartă a acestor munţi. În această hartă apare pentru prima dată Refugiul Săruni şi mă simt tare mândru.

Bineînţeles, refugiul are şi o prezentare în Harta Turistică a Oraşului Zlatna, alături de alte obiective turistice. Şi iar mă simt mândru. 

           Am realizat în week-endul ce a trecut că acolo reprezintă pentru mine ACASĂ, acolo găsesc liniştea de care am atâta nevoie, acolo am muncit mai mult decât oriunde, acolo mi-am depăşit frustrări şi temeri, acolo am strâns amintiri frumoase şi seri de cântec în jurul focului alături de prietenii mei cei mai buni. Acolo fiecare frunză contează, fiecare petec de iarbă, fiecare picătură care se zdrobeşte pe şindrilă, fiecare cuvânt aşternut în cartea cabanei, fiecare dimineaţă scăldată în razele soarelui sau acoperită de ceaţă. Fiecare pasăre care ne vizitează e magică, fiecare căprioară care trece grăbită e zeiţă, fiecare om cu care ne întâlnim e un prieten bun.

          Acolo, în majoritatea momentelor, nu am stare, de dimineaţa până seara. Ba repar gardul, ba  curăţ izvorul, ba cireşul de crengi uscate, ba dau cu grebla, ba aşez şi reaşez lemnele uscate, ba pregătesc aşchiţe pentru cei care vor urma, ba fac planuri cu ochii închişi sau deschişi, după caz. Seara mă prinde obosit, dar fericit, şi deseori apuc să citesc câteva rânduri sau să îmi aştern propriile gânduri pe hârtie. Privesc de multe ori în zare şi compătimesc lumea de acolo de jos. Aş vrea să simtă ce simt eu. Să le împărtăşesc cumva emoţiile mele. 

           E durere de fiecare dată la plecare. Nu las în urmă doar locul, cu amintirile sale cu tot. Las, de fiecare dată, o parte din mine. Pe sub frunze, prin iarbă, prin crengile cireşului de la care aştept surprize plăcute anul ăsta.

Voi unde vă simţiţi acasă?

Fost-am nuntaş

Şi nu mire, cum mă întreba cineva ... După cum desigur ştiţi, cele trei condiţii pentru ca o nuntă să decurgă în cele mai bune condiţii s-au îndeplinit. Băutură, mâncare bună şi muzică. Evident că băutura nu are nici o legătură cu pozele ce urmează. Eventual muzica.

Către dimineaţa m-am urcat pe un stâlp. Dhe, aşa e tradiţia în megalopolisul Feneş. Cum, numai nănaşii trebuiau să urce? Da cine zice?

Memoria trupului...un text de Tudor Chirilă

"Memoria trupului sau Brutareasa ucigasa."

Te ridici greu. Te scuturi de praf si te uiti in jurul tau dupa un punct de sprijin. Inca se mai rotesc toate. Si noptile in care simteai ca pana si plapuma e o presiune prea mare care apasa fizic pe inima. Te ridici al naibii de greu. Daca te-ar filma, ar iesi ca-ntr-un western cu suspans. Curg starile de pe tine, amintirile se preling pe haine, doar ca e prea mult, sunt mult prea multe siroaie de amintiri si de secunde, e o diaree de neoprit care te slabeste, elimini toata durerea din tine si cand crezi ca ai scapat vine inca un val, mai puternic ca niciodata. Nu, n-am sa mai fac asta in viata mea, orice iubire terminata e o mahmureala groaznica pe care te juri ca n-o s-o mai repeti, te juri ca n-o sa mai faci asta vreodata pentru ca nu mai ai putere, si oricum, undeva, candva, la un colt de plaja, pe o alee sau pe toboganul nu mai stiu carei zile te asteapta un sac de iubire gata sa ti se sparga din nou in cap.

Te ridici greu, te scuturi de praf si de amintiri. Te indrepti catre frigider si bei apa rece. Apoi investesti in munca si in prieteni si incepi sa construiesti. Cu migala, ai grija de ganduri pentru ca sunt fragile si esti inca pe marginesa craterului din care tocmai ai reusit sa te sustragi. Curentul e puternic si in doi timpi te poate suge inapoi si iar iesi de acolo - daca mai iesi - cu hainele imbibate de sentimente, imagini si secunde. In astfel de momente oamenii cauta sa-si vindece sufletul. Gresit, gresit, de o mie de ori gresit. Sufletul e puternic, e pregatit pentru suferinta in laboratoarele divinitatii. Trupul e cel care sufera cu adevarat, trupul are o memorie pacatoasa, pagana, o memorie ancestrala. Trupul inregistreaza vibratiile trupului. Si cand doua trupuri s-au framantat in iubire pana cand s-au facut un aluat gros si dens, ei bine, atunci se rup greu. Nu mai stii, cand iubesti, ce al tau si ce e al ei, cine esti tu, cine e ea, tu oi fi tu sau oi fi ea sau ce sau cum sau cand.

Esti intreg si complet in lingurita aia de fiecare noapte, esti intreg cand ti se face palma cupa de inghetata in care se topeste unul din sanii ei iar cealalta mana framanta coapsele pana cand ritmul aduce somnul. E rasuflarea ritmica si obrazul tau lipit de omoplatii calzi care se indreapta spre tine ca sa se retraga intr-un al doilea timp. Dormi cu spatele la ea sau la el. E mana lui osoasa cea pe care ti-o incolacesti in jurul tau si i-o saruti, barbatul de care te agati in somn ca de un odgon pe puntea unei corabii care pluteste in deriva si fiecare rafala ar putea sa-ti smulga din mana bratul lui care iti frange coastele acolo unde se formeaza cotul. Trupul are memorie, de aia calugarii il biciuie si il ucid in fervoarea rugaciunii, ca sa inalte sufletul deasupra lumii.
Da, te ridici si te scuturi de amintirile care ti se preling siroaie pe gat si pe umeri printre degetele de la picioare, subsuori. E ca amorteala piciorului pe care l-ai tinut prea mult in aceeasi pozitie, toata memoria carnii te doare de-ti vine sa-ti blestemi trecutul ca sa se faca cenusa si sa se imprastie, sa nu-l mai poti vreodata reface. Nu, asta nu e posibil, trupul trebuie sa sufere. Trupul care iubeste, iubeste inaintea sufletului si e ultimul care moare caci s-a framantat in aluat si cand se rupe e ca o brutareasa uriasa care vrea sa faca doua paini din aceasi iubire si ia aluatul asta al tau si-al ei si-l arunca mestesugit in aer si-l mai framanta de cateva ori, bucatareasa asta uriasa cu maini de epopee framanta iubirea voastra si nu mai stii care esti tu si unde e ea si deodata frange aluatul in doua bucati egale, pentru doua paini mari si urli de durere ca tu nu mai esti tu, oh Doamne, bucati din tine au ramas in ea si memoria sanilor ei iti imbiba saliva si oricat ai scuipa si oricata apa sau uitare ai bea, e acolo, in saliva, sunt impregnate bucati de coapse si de sani si sudoare de nimfa si mangaiere multa si priviri ca niste turturi lungi de gheata care se topesc in tine, dulce - acrisor.

Sufletul incearca sa te salveze si sa te scoata la suprafata, nu, nu e loc de intors ar fi o varianta sa redevii aluat inca o data si sa-ti iei bucatile din tine inapoi, dar nu, asta nu mai e posibil, zarurile au fost aruncate si brutareasa vrea sa faca doua paini. Respiri greu si horcai, te tarasti si te dor oasele cumplit, e nevoie de timp ca sa-ti ostoiesti durerile astea, ca sa te obsisnuiesti in tine cu bucati de el sau invers. Nu stii cine esti, nu stii inca cine esti, ti-e frica sa te misti, orice miscare poate fi fatala. Nu mai stii cum se fac lucrurile, in ce ordine si parca asta nu-i mirosul tau aici pe incheietura parca miroase a ea si iar ametesti si te tii de mese si iar vomiti toate amintirile si vine cate-o lamaie cu tate care-si stoarce sucul in ochii tai, durere de-o noapte, sortita sa-ti aline durerea de peste zi, durere cu durere se scoate, blestemate fie zilele in care va cunosteati trupurile pana la ultimul fir de puf de deasupra buzelor.

Ai numarat toate firele de puf din buzele ei de zeci de ori si-ai vegheat cand rasuflarea era grea si te speriai sa nu ti-o fure somnul. Te ridici greu. Ai gust de flegma si scuipi si hohote de ras reverbereaza din peretii zarilor caci nu limba ta ti-e la tine in gura, ci a ei.

Scuipi amintiri cu limba ei si asta n-are sa se vindece prea curand.

Te ridici, te scuturi de praf si amintiri. Curg siroaie. Te uiti cu scarba si ura la sufletul care te priveste linistit, analitic, din fotoliu si isi noteaza pe un carnetel toate ciudateniile astea care te parcurg. Ce dobitoc. Iti spune ca isi noteaza ca sa iti aduca aminte data viitoare. Mai jeg de suflet, tu intelegi ca de-abia ne tinem pe picioare? "Ne tinem?" te intreaba cu un aer academic. Ne tinem, boule, caci trupul meu e imbibat cu-al ei. Cretinule, nici nu stiu daca-s femeie sau barbat eu care iti vorbesc acum si nici nu-mi pasa. Nu vreu sa stiu ce am in pantaloni, nu vreau sa simt, atata vreau sa nu-mi mai franga brutareasa oasele si sa le mestece cu oasele ei rupte ca sa ii fim faina pentru paine.

Te ridici si te scuturi de praf si timpul te ajuta sa te tii drept. Iesi pe strada si te inscrii in multime, ai biroul tau si niste tabele cu desene care iti spun ce ai de facut. Vorbesti despre asta si o faci bine, o faci din ce in ce mai mult. Iti umpli plamanii cu cifre si charturi, conduci echipe si brusc iti dai sema ca esti foarte bun la chestia asta. Ar trebui sa stai opt ore in fata oamenilor si a graficelor in culori, dar ceva iti spune ca aici e o portita de scapare. Orasul zumzaie, fruntea iti vibreaza cu fiecare victorie, simfonia claxoanelor e pentru tine si aerul jilav de dimineata, momentul cafelei si iar cafeaua de la sfarsitul zilei cand "ramai peste program" in admiratia marturisita a subalternior tai care nu se ridica la nivelul tau, la "gradul tau de implicare". O, Doamne si trupul respira, functioneaza, asa convalescent cum e, il duci la sala si il pregatesti intens pentru fiecare zi de munca, nu-l lasi sa respire, il infasori in tricouri si in parfumuri, il ungi cu vorbe si cu carti de specialitate, ii lasi pe oameni sa-ti atinga mainile si sa te bata peste umar, ba uite ca ii dai si ceva de baut, te urci pe cate o masa si dansezi ca sa dai un exemplu bun, ce mai, esti de-a dreptul simpatic.

Apoi seara, seara ti-l secatuiesti si mai tare, o ultima suta de metri un sprint rapid, il duci in pat anesteziat, invelit in carpe, gata pentru urmatorul shot de adrenalina, maine diminetata si in fiecare dimineata, simti cum renasti, construiesti ceva maret, o cariera, esti parte din visul unei corporatii, visul corporatist pe care il iunjura toti si pe care il injurai si tu cand....NUUUUU....NUUUUU..cand ce??? TACI!!! Nu ai voie sa deschizi usa aia!!!

Nu exista Cand. Exista doar Va fi. Tine-te bine, nu ameti, nu pica in groapa,e doar o rabiufnire trecatoare, e u reflex, nu da in spate, nu te misca, respira adanc, nu te misca, usor, usor, reia de unde erai si ocoleste usoooor memoria. Biciuieste trupul. ACUM!!!! Deci? Reiau: Visul corporatist pe care il injuta toti si ce daca il injura, si corporatia a fost visul unui om inainte sa fie corporatie. Visul unui singur om care a reusit, s-a gandit numai la asta, a avut un plan, o viziune si asa ai sa faci si tu. Totul merge bine, esti vindecat, ai ridicat un zid temeinic, ti-ai tratat trupul si acum esti perfect dedicat vietii adevarate, aici unde tu esti stapan, nimic nu te poate dezamagi, ai prieteni adevarati si colegi care cred in tine, te sustin, te apropii de varful visului corporatist, acolo unde vei fi un singur om si de-abia acolo, in varf, vei putea visa TU la o corporatie a ta pe care s-o vezi cum creste ridicata de forta viziunii tale si de termitele care-ti vor asculta ordinele, esti pregatit - cine spune ca e e nevoie de atatea chestii ca sa fii fericit - iubirea e in orice, exista iubire de profesie si de sine si tot felul de iubiri nu e e nevoie de boala aia lunga de care nici nu indraznesti sa-ti amintesti caci pana si amintirea iti face rau.

Esti bine. Esti excelent. Esti in varful corporatiei. Din biroul tau se vede orasul, dar gemetele vietii nu ajung pana la tine. Orasul insasi e o viziune fara viata. Asa cum ii sade bine unui proiect grandios. Viata presupune prea multe detalii ca sa te incurci cu ele. Toate merg bine pana cand, intr-o zi, o zi care in viitor va deveni trecutul pe care il vei blestema asa cum ai facut-o deja, dar aiu uitat, ei bine, intr-o zi totul se va clatina. In fata cui? De ce?

Ei bine, doua gambe perfect arcuite, imaginea ideala - pe care o stiai de mult ingropata - a arcuirii gambelor te va lasa cu gura usor intredeschisa si pulsul va exista din nou. Doua gambe si imaginea gatului de lebada care se rasuceste ca sa faca loc unui chip cu ochi intrebatori. Atat. Afara e primavara, dar ai fi gasit ceva extraordinar in oricare anotimp. Ploaia de noiembrie ar fi fost romantica oricata mocirla s-ar fi creat. Visul corporatist se clatina, in definitiv, trebuie sa incetinesti, nu, ce e viata ca sa fie o goana si sa nu merite traita, ai realizat atatea, se invarte mecanismul si, undeva departe, brutareasa sforaie acum, horcaie si fonfaie, inca n-are nevoie de paine, e satula, inca nu e iubire si cine stie poate de data asta va fi nevoie de o singura paine fara sa mai trebuiasca sa sfasie aluatul. Sufletul urla, intra in alerta, e disperat, si-a notat pe carnetel totul atunci cand statea pe fotoliu in fata ta si acum rasfoieste pagina dupa pagina si iti citeste, dar degeaba...de acolo, din oras nu se aude pana sus, visul corporatist e prea departe de pamant si se clatina in fata ideii de gambe, a gatului de lebada si a privirii intrebatoare... ".

 

www.tudorchirila.blogspot.com

Şi adolescenţii simt....

"Întotdeauna mi-a plăcut să cred că fiecare dintre noi este protejat de un glob de sticlă. Acest glob permiţând sau nu apropierea dintre noi. Dar oare dacă acest glob s-ar sparge? Ce ne-am face atunci? Probabil am fugi în globul altcuiva, convieţuind sau dându-l afară. Poate unii avem mai multe globuri ce ne ţin laolaltă şi probabil din această cauză unii nu sunt înţeleşi sau alţii nu sunt acceptaţi.

Fiecare îşi construieşte o mică lume pentru a putea trăi şi fiecare dintre noi avem un anumit grad de iubire şi de ură.

Aceste globuri se pot lega prin vise, cred, sau prin simple sentimente. Şi atunci când un glob drag nouă se rostogoleşte în alt sens, ce facem? Îl eliberăm? Sau îl urmăm? ... Sau îl salvăm?".

"O picătură de emoţie ne face să fim ceea ce suntem. O mică parte din acea picătură reprezintă firul vieţii noastre, în timp ce o altă fărâmitură din ea sunt visele.

Poate cea mai amară parte este acea fărâmă ce alunecă uşor, uşor pe obraz, lăsând urmă amară. Această urmă renegată de către lacrimă este părticica ce ne face să ne fie frică, cea ce ne face uneori să devenim personaje similare nouă, dar total rupte de suflet.

Dar dacă noi suntem pregătiţi, întotdeauna cineva va fi gata să ne şteargă amărăciunea. Prin urmare, tot ceea ce trebuie să faci este să plângi, să simţi acea urmă, iar apoi, cu toată încrederea, să zâmbeşti şi să o laşi să rămână doar o simplă urmă neimportantă, să nu cumva să devină călăuza ta.

De Anca Sas, în "Jurnal de vise", descoperită la Târgul de Carte "Alba Transilvania".

Zilele Tineretului Cugir-Festivalul de Folk, ediţia a VI-a

Am fost la Cugir, din păcate din cauza programului, doar de duminică. Nu am putut să nu observ că organizarea e din ce în ce mai bună pe măsură ce anii trec aşa că trebuie să felicit Primăria Oraşului Cugir. Ca şi bile albe, adică pozitive: locaţia e generoasă, pe valea Râului Mare, la Cabana Mistreţu, lumea deja s-a învăţat şi a venit în număr mare, mai ales la căderea serii. Organizatorii au reuşit, pe timp de criză, să aducă nume "mari" ale folk-ului românesc: Alina Manole, Doru Stănculescu, Mircea Baniciu, Ioan Gyuri Pascu etc.

 Toate grupurile folk au avut câte un organizator care s-a ocupat în mod special de grupul respectiv, ceea ce înseamna mult. S-au promovat artiştii locali, copii, tineri, grupuri locale. 

Bile negre, adică la ce mai trebuie lucrat: 1. sunetul, la asta nu trebuie făcut rabat, dacă la chestii simple, gen o chitară şi nişte voci, sunetul a făcut faţă, când au început chestiile mai complicate, mai multe instrumente etc, efecte, a cedat. Aici s-a dat şi Mircea Baniciu în spectacol, dacă într-adevăr monitorul din faţa lui era o "prostie", cuvintele adresate ulterior sunetistului adică" nu te mai atinge de ăsta. Atinge şi tu ce ştii, dar vezi să nu te vadă doamnele", nu îi fac deloc cinste şi mi-a reamintit să nu confund artistul cu omul Baniciu.2. Totuşi, la un festival de folk trebuie să se cânte folk, oricât ne-ar încânta AC/DC, Skid Row, Gary Moore sau alţii 3. Promovarea, trebuie gândită mai bine.

În mare a fost  bine, ne-am simţit şi m-am simţit bine, noi am sunat bine, am fost încântaţi să auzim cântecele noastre fredonate, să ne întâlnim cu prieteni vechi.

Psalmul 23.4

"Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine."