Mici placeri

Din ciclul " micile bucurii ale vietii", stau cu prietenul Bobby la caldura unei sobe si bem un pahar de vin.. Ne canta "Buna varianta rea", afara e polei si oamenii asteapta din nou, sa ninga. Cu ei si  eu stau si astept. Un nou an, o noua dimineata, o cine stie ce alta "noua" sau lucru "nou". Maine va fi alta zi. Pana maine, astazi beau vin si imi doresc sa ninga. Atat.

Sărbători fericite!

Din păcate nu vă pot lua pe toţi la rând pentru a vă ura cele de mai sus. Şi sunteţi mulţi, atât de mulţi. Aşa că apelez la acest blog şi la contul meu de Facebook!

Să aveţi Sărbători Fericite şi o viaţă aşa cum vă doriţi! Să lăsaţi totul în urmă, fără a uita. Să mulţumiţi că lucrurile vi se întâmplă şi să învăţaţi din ele! Să vă opriţi cât mai des, să vă bucuraţi de lucrurile simple! Să zâmbiţi mai des. 

Să nu uitaţi că fiecare zi e o sărbătoare. Trăiţi-o astăzi. Nu trăţi viaţa altcuiva, viaţa e prea scurtă pentru asta. Alegeţi sinceritatea şi petreceţi timp alături de cei dragi, indiferent cine ar fi aceştia!

Am să încerc, alături de voi, să fac şi eu cât pot din toate acestea!

Să ne vedem/auzim cu bine!

Îngheţ

Mi-am aşezat ochii 
în vârful degetelor. 
Apoi mi-am propus să te privesc
de atât de aproape
încât pielea ta să îmi
zgârie retina.
Genele mele vor fi
de acum
singurul burete
care te va mângâia
pe trupul molatec,
repetat şi cuprinzător.
Îmi e somn.
Stinge lumina şi
pregăteşte-ţi coapsele
pentru
marea hibernare.

Poza de Claudiu Szabo.

Întâlnire de gradul III

Sunt sigur că aţi văzut de multe ori expresia feţei unui copil atunci când se bucură. E o bucurie cum rar poţi vedea, necondiţionată, sinceră. Ei bine, aproape de aşa ceva am fost şi eu aseară. Cântam pe scenă la Alba Mall şi mă rugam să mă ţină vocea. Mă concentram amarnic în microfon şi rar aruncam câte o privire spre sală. Mă bucuram că se aude bine, dar mă şi îngrijoram, orice sunet nelalocul lui s-ar fi auzit. Mă uit în spatele scaunelor şi îl observ pe Sorinel Teişan, vecinul meu de bloc, responsabil  parţial cu aventurile mele prin pădurile copilăriei, însoţit de fiica lui, Mara. Pe când să le dedic o melodie, dispar. Mă uit după ei şi în locul lor apare un tip care semăna cu Virgil Suciu. Îmi zic : "Nu are cum omule, ai făcut febră, confunzi oamenii". Mă conving că am vedenii, când lângă sosia lui Virgil Suciu apare şi sosia lui Cristi Pustai. Prea era de tot. Şi apoi sosia Cristinei Pustai. Deşa devenise clar. Erau ei, şi după cum ne-au spus mai târziu, la o poveste acompaniată de un vin, au venit ca să ne vadă. Acuma, nu cred că au venit numai pentru noi. Au mai schimbat aerul, l-au văzut şi pe Marius, fost preşedinte al juriului la Festivalul Mediaş Cetate Seculară, dar au venit şi pentru noi. Ceea ce pentru mine e de ajuns. O nouă seară specială. Şi mă simt atât de bine.

O să te-aştept

O să te-aştept ca să-mi colinzi în gând 
Şi anul ăsta pe la sărbători.
Cu glasul tău mereu ai să-nfiori,
Tăcutul chin din sufletu-mi flămând.

O să te-aştept tăcut, nu fără de motiv,
În fiecare an sub bradul verde.
Chiar dacă astăzi nu mai am ce pierde,
Căci ieri eu te-am pierdut definitiv.


O să te-aştept.
Absent.
Indiferent.

Când alergi prea mult...........

Când alergi prea mult, rareori te poţi opri să te bucuri de lucrurile mărunte. Şi mai rar, să mulţumeşti celor care ţi-au fost aproape. Poţi să te întâlneşti zilnic cu oameni deosebiţi, dar dacă eşti ocupat mereu cu goana ta, s-ar putea să treci pe lângă ei şi să le simţi doar lipsa. Sunt multe momente din viaţa mea când am simţit nevoia să mulţumesc şi totuşi nu am facut-o. În ultimul timp, mulţumesc mai des. Pentru că mă opresc mai des. Şi deşi am făcut-o, mă simt dator să o mai fac încă o dată. Mulţumesc Feri, mulţumesc Dianthus Mediaş! Mulţumesc că existaţi! Mulţumesc pentru rândurile frumoase şi mai ales, pentru gândurile frumoase!

Un posibil vis....

 

Cum l-am cunoscut pe Cristi Pustai

Că am fost la Mediaş, ştiţi. Cum sunt şi microbist, cam ştiu cine e Cristi Pustai, antrenorul uneia din cel mai frumoase echipe din campionat. Am cântat pe scenă şi la ieşire, o doamnă foarte frumoasă mă opreşte şi mă felicită. Lângă ea, Cristi Pustai. Îi mulţumesc frumos doamnei, apoi nu mă pot abţine şi îi strâng mâna "primului blogger din rândul antrenorilor de Liga 1".  Îi urez să bată cât de des bucureştenii. Râde. Doamna era Cristina Pustai, soţia lui Cristi. Despre care am aflat, în trecere, cum a reuşit să îmbrace jucătorii de la Gaz Metan în tricourile Let's do it România (Ea a fost coordonatoarea celor două ediții de până acum a proiectului Let’s do it Romania! pentru regiunea din zona Mediașului). Şi multe, multe alte lucruri frumoase.

Seara, surpriză. La petrecerea de după prima zi de festival, Cristi era acolo. Din câte am vazut eu, în rol de gazdă. Se simţea între folkişti ca peştele în apă. Cu mulţi dintre ei, vechi prieten. L-am vazut râzând, suspinând, cântând, recitând, ţinând practic în braţe un întreg auditoriu. Nu ştiu care a fost contribuţia lui şi a soţiei la realizarea Festivalului Mediaş Cetate Seculară. Nu mă îndoiesc că a fost una deosebit de importantă. Fiecare festival are "sufletele" lui. Cristi şi Cristina au fost printre cele de la Mediaş.

Hai Cristi! Hai Gazu'!

Creştere

Am crescut împreună.
Tu şuier, eu ţipăt,
apoi am devenit
plutire.
Am pedalat la unison,
încercând să premedităm
destinul.
Ne-a durut în aceeaşi
gamă
şi ne-am abandonat
unul în celălalt,
până la capăt.
Ne-am spus şi am simţit
tot.
Apoi, zâmbind,
te-ai ridicat,
mi-ai mulţumit
şi ai plecat.
Rămas bun.

Lătratul Vulpii, din ciclul "Şi zlătnenii au talent"

În 15 Decembrie , la Alba Iulia (Hotel Parc, etaj 1, sala Roşie, ora 11.30) o să fie lansată cartea "Lătratul Vulpii", scrisă de zlătneanca Michaela Jurat-Mircioiu, lansare la care voi participa şi eu, alături de un prieten.

Nu am deschis bine cartea şi pe pagina a treia se găsesc cuvintele "Mai degrabă găseşti fier fără pete de rugină, decât AUR fără pete de SUDOARE şi SÂNGE". Cât adevăr.Tot ce ştiu despre carte în momentul de faţă e că în ea găsesc relatări despre Zlatna şi Dâmbău, dar răsfoind-o acum am să citez din descrierea autoarei: 

"Împletind realitatea cu ficţiunea , "Lătratul Vulpii"  încearcă să prezinte viaţa Domeniului Zlatna între anii 1780-1784, perioada premergătoare şi de început a răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan. Aşa cum spune şi numele, Zlatna (Zoloto înseamnă aur în limba slavă), este un loc al aurului. Dar nu numai al aurului ci şi al unei incredibile frumuseţi ale naturii, al legendelor, al istoriei şi al continuităţii româneşti. Poetul Martin Opitz cântă această continuitate printr-o metaforă clasică, parcă anume ca să exprime acest adevăr fără tăgadă:

"Sunteţi ca o pădure, cu rădăcini adânci,

Ce prinsă stă de cleanţuri abrupte şi de stânci.

Şi oricât ar fi de aspru, prelung cu durere,

Nu are aşa putere".

"Lătratul Vulpii" încearcă să readucă în atenţia cititorului istoria acestui "El Dorado" transilvănean, aşezat pe coline, ca o "mică Romă", să şteargă patina timpului, ca de pe o bijuterie de mare preţ, uitată, pierdută în Munţii Apuseni."

De abia aştept să citesc cartea şi să descopăr o altă realitate, o altă Zlatna, un alt Dâmbău.

Nu mică mi-a fost bucuria când, la sfârşit, printre mulţumiri, mi-am regăsit şi tatăl.

Felicitări Michaela şi ne vedem în 15, la Alba Iulia.

Grupul Lumina- Vara promisă

Pe stradă în Cetatea Luminii

Mergeam pe stradă în Mediaş! Alături de prieteni, vechi şi noi! Am auzit în surdină, un colind! Şi două voci care se potriveau perfect! Se vedea, mai precis auzea, că legătura dintre ei e veche, că aceste voci se cunosc una pe alta demult. Erau doi oameni. Unul cu o chitară. Folosea ca şi pană o jumătate de cartelă telefonică sau ceva asemănător. Doi fraţi. Sărăcăcios îmbrăcaţi, dar m-au oprit din drum. Vocile lor, melodioase, împreunate, mi-au pus piedică, mai precis m-au împlântat în caldarâm. Se termină colinda. Îmi venea să plâng şi tot ce am putut face a fost să aplaud. Din suflet. Au zâmbit la rândul lor. Şi prietenul meu Yoyo se îndreaptă către ei şi îi roagă să cânte "Vara promisă"! Aşa am aflat că ei au deschis Festivalul de la Mediaş de anul trecut. Deşi nevăzători, se cheamă Grupul Lumina şi pentru câteva minute au luminat împreună cu noi. Nu ştiu dacă emoţiile mele au fost amplificate de tot ceea ce deja mi se întâmpla. Dar nu am mai auzit pe cineva cântând aşa. Şi iar mi-a venit să plâng. De bucurie, de emoţie, la gândul că poate în Zlatna ar fi fost judecaţi şi marginalizaţi. Acolo, lângă ei, m-am simţit privilegiat şi un om mai bun.  M-am gândit mult la ce transmite muzica, la cât de simplă e ea atunci când pătrunde în sufletul omului. Am să postez aici înregistrarea melodiei cântate de ei. După ce o fac rost. Mai jos am pus melodia originală, cântată de nimeni altul decât Ştefan Hruşcă, asta ca să aveţi un termen de comparaţie.

Aveţi răbdare şi ascultaţi interpretarea lor şi faceţi abstracţie de calitatea înregistrării! 

O parte din mine a rămas, definitiv, acolo lângă ei! 

Noapte bună

O zi în crâşmă la Ana...

Da, o zi în crâşmă. Ştiu, ieeeeeepppppppppp, uraaaaaaaaaaaaa, să curgă beutura! Nu aşa bre beţivilor. Bibi, mai taci din gură! Şi tu Beri-amin! Şi mai ales tu, Sandu! Mi-am transferat biroul aici. Ce poate fi mai frumos. Câte un ceai, o poveste cu câte unul de la Valea Dosului care zbiară, un email către partenerii din Franţa, unul care povesteşte mereu de serviciu, indiferent care e ăla, un drum după o pâine feliată, o asistentă sexy care îşi face loc pe lângă mine! Ce mai, perfecţiunea întruchipată. O zi cu Facebook, Messenger, puşca şi cureaua lată, colinzi, bere fără alcool, articole din presă cu vânzare de aur fals, doruri de peste judeţ, bani ceruţi împrumut....am uitat ceva? Ie,o nuanţă, o zi de concediu fără plată. 

Pe vremuri, îmi luam câte o zi de concediu, în mijlocul săptămânii şi mergeam pe terasă la Breaza, după ce mâncam bine, undeva în jurul orei 09.00. Şi bagă bere la halbă. Ca şi parteneri, oricine avea chef de poveşti, mai puţin cei agasanţi. Îmi plăcea cel mai mult când treceau maşinile de la serviciu pe stradă. Parcă berea intra cel mai bine.

Pe când ei ieşeau de la lucru, eu eram hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, ropote de tropote şi bineînţeles, continuam cu ei, întrebându-i insistent cum a fost pe la serviciu, dacă şefii au fost de treabă (contradicţie în termeni) sau ca de obicei, nesuferiţi şi zbierând...Ajungeam târziu în noapte acasă, beat şi fericit! Cel puţin aparent! Acum stau şi la mine la masă sunt: un pensionar, un zugrav, un olandez şi asistenta de care vă vorbeam mai devreme! Oare ce să fac? Oare la ce mă duce capul? Ştiu :)).... Să vină o bere..........pfuiii să moară lumea!  (şşşşşşşş auzi, să fie fără alcool, dă te rog jos eticheta, altfel nu mai scap de ăştia).

Aş mai scrie, dar îmi e frig la mână. Reducere la căldură. Off mamă Ană!!!

Privind

Când eram mic (şi la trup curat) eram foarte complexat. Am tot scris despre asta, ba chiar şi o poezie. Aveam ba picioarele strâmbe, ba urechile mari , ba etc. Nu o să mai insist. Şi mă gândeam cu ce compensez eu toate astea, ce am eu mai altfel decât alţii, cu ce aş fi mai deosebit. Întrebări de copil, desigur. La vârsta aceea, credeam că privirea mea are ceva. Că privirea arată multe despre un om. Că aş putea să atrag atenţia, în special atenţia fetelor, doar privindu-le. Mult mai târziu am văzut un film , Amelie, în care personajul principal interpretat de Audrey Tautou, încearcă să intimideze oamenii pe stradă privindu-i. Dacă îmi aduc bine aminte şi reuşeste, dezechilibrând un om pe bicicletă. Dar şi aici, ca şi în copilăria mea, nu se ştie exact cât era realitate şi cât imaginaţie. Vă recomand cu căldură filmul. Am crescut şi pe măsură ce scăpam de micile şi absurdele mele complexe, am uitat încet, încet, de povestea aceasta cu privirea. Însă, în ultimul timp, simt din nou că privirea mea are ceva. Mi se şi spune. Dar de data asta nu vreau să mai atrag  sau să intimidez pe cineva cu ea. Simt că, atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, pot să mă exprim cu ea. Că pot să comunic, fără să pierd nuanţe. Privirea exprimă exact ceea ce simt. Am aflat că pot să fac asta privind. Alţii o pot face zâmbind. Mulţumesc! .... simt, privind, zâmbind....true

Sursa foto aici.

Vin sărbătorile...

În fiecare an, înainte de 1 Decembrie, fetele de la Laborator se apucă de pus colinde la calculator. Apropo, nu le mai zice colinde. Cum, nu ştiaţi?  Le zice Hruşcinde, na. Pe mine colindele la serviciu mă enervează. Nu am nimic cu ele, dar parcă colindele nu merg asociate cu lucrul. Merg cu zăpada scârţâind sub tălpi, cu un pahar de vin fiert, cu nasuri roşii de frig, cu mirosul crengilor de brad, dar în nici un caz cu lucrul. Îmi e greu să mă concentrez, dar partea bună e că am pe cine să dau vina.

Da,o sa vină vremea colindelor, poate zapadă....erau ani, parcă a trecut o grămadă de timp, în care uitam de mine şi colindam de unul singur pe străzi, doar de bucuria de a cânta. Colinzi adunate de prin Zlatna de către un vecin şi învăţate sub supravegherea lui, colinzi grele, pentru bărbaţi, dar care, cu un mic stimulent bahic, sunau tare bine în răcoarea nopţii. Oricât de tristă ar fi o colindă, atunci în noaptea aceea, e cel mai optimist cântec. 

În fiecare an se colindă în centru, în jurul bradului de Crăciun. Într-un an am fost chemaţi să cântăm şi noi acolo şi apoi, când am ajuns, să fim întrebaţi : "Acum aţi venit?". Desigur, o neînţelegere . Dar începând cu anul imediat următor, în fiecare an care a trecut, târziu în noapte, 11, 12 , sau 1, când nu mai mişcă prin oraş decât câteva cete de colindatori turmentaţi, ne strângem acolo sub brad şi, aranjaţi în semicerc, fără public, colindăm. Colindăm pentru noi, pentru cei care nu mai sunt, pentru cei aflaţi departe şi care ar fi vrut să fie acolo, cu noi.

Vin sărbătorile, vin...

Acum un an şi ceva

 Despre suflet

(cu gândul la festivalul Ziua de Mâine, ediţia 2010)

Mi-am revăzut sufletul.

Nu mai era acelaşi.

Tras la faţă,

obosit, îngândurat,

pe scurt,

fără chef.

Cică am uitat de el,

l-am îngropat în gânduri

şi în cărnuri,

l-am tratat de sus.

Cică ce aş fi eu

fără el?

Cică expresia corectă

ar fi fost

ferice de cei săraci

cu sufletul.

M-aş împăca cu el

dar,

vezi bine,

nu toate visele

se împlinesc.

Ziua de Mâine- un fel de "Noi (cu plus) peste tot"

Cam asta ar fi descrierea. Am fost peste tot. Am cântat la Teatrul Prichindel," La Pas", în faţă la Casa de Cultură a Sindicatelor, la Art Cafee Downtown, ba chiar şi la Hotel Cetate. Am descoperit şi am fost descoperiţi. S-a scris despre noi cam peste tot. Au scris: CityNews, Plaiu Luminatu, Adevarul, Monitorul de Alba, Forever Folk,  Diana de nenumarate ori, Mihai, Oltea, Ovidiu, Maka. De bine. S-a mai scris prin Informaţia de Alba, Ziarul Unirea şi prin alte publicaţii, cărora le mulţumim.

Ce mai poţi spune după un astfel de week-end? Când încă mai simţi fiorul, cu toată oboseala din oase?

Pentru mine, cel mai frumos a fost (deşi peste tot am fost înconjuraţi de căldură) în frigul din faţa Casei de Cultură a Sindicatelor. Unde oamenii au răbdat 15 minute în frig zâmbind, degustând un vin Demidulce şi bucurându-se de focul pregătit de organizatori. În frunte cu preşedintele Consiliului Judeţean Alba, am revăzut zeci de chipuri  foarte fericite de ceea ce tocmai li se întâmpla. Folk la minus 3 grade. Cântece de munte şi multe, multe emoţii.

Am răguşit instant după numai 3 piese. Dar am continuat. Măcar eu nu cântam la chitară, să îmi îngheţe mâinile pe corzi.

Când am cântat Dorul nostru de Munţi, parcă lumea nici nu mai respira. Aşa am simţit şi atunci când am cântat "Evocare" pe scena de la Casa de Cultură a Sindicatelor.

Mulţumim tuturor celor care ne-au felicitat şi promitem să continuăm!

P.S. Atât de mult îmi place poza asta Ozenistică, by Diana...................

Şi dacă îţi cânt tot ce în mine se cântă......

Groapa cu Şobolani

A fost ieri la Sibiu, fosta capitală culturală europeană. Ca să vedeţi de ce. Am nimerit peste şedinţa celor de la Amicii Munţilor, care făceau proiecţii la Casa de Cultură, cu imagini din acţiunile lor, din care am remarcat echilibristica lui Marius prin Cheile Râmeţului şi o tură ProNatura şi în acelaşi timp pro-biciclete. De acolo am fost la un bar de fiţe, unde trebuia să cânte câteva melodii o prietenă de a noastră. Barul, un fel de cramă sofisticată cu nume imperial, Imperium, ne-am primit cu o canapea de 10 locuri, preţuri triple la bere (faţă de Zlatna) şi cu o atmosferă ciudată, ca să nu zi dubioasă. Apoi am aflat că de fapt era un fel de cenaclu, în memoria lui Cezar Ivănescu şi într-un fel şi în memoria lui Adrian Păunescu. S-a recitat, cireaşa de pe tort fiind o nuvelă, nici acum nu ştiu de cine a fost scrisă, "Groapa cu Şobolani", la care am avut tupeul să fiu atent, din când în când, câte 30 de secunde. Din câte am constatat, record mondial. Am trecut cu greu peste asta, însă bucuros de acest mini-fiasco. Ca să o dai în bară, trebuie în primul rând să încerci.

Apoi a cântat Kiki -Cristina Baca, câteva cântece, reuşind să-i impresioneze chiar şi pe Gică-Contra Sebi şi fratesu' Răducu. Apoi am cântat şi eu cu Sebi, eu ducând proporţiile emoţiilor la cote nebănuite, apoi totul a decurs bine. La piesele la care ştiam versurile, am încurcat acordurile şi invers. Dar cine să se prindă? Organizatorul şef, bardul Cătălin (pe care nu m-am supărat că nu ştia de Zlatna -mulţi nu ştiau de Roma şi uite că au aflat), ne-a făcut membrii de urgenţă ai cenaclului, am şi uitat să întreb cât e cotizaţia, şi ne-a invitat în fiecare Miercuri să ne dăm în spectacol. Vreau adeverinţă ca şi membru al cenaclului, insignă şi carnet de membru!

Staţi că nu se termină aici!

S-a terminat el cenaclul, dar  distracţia continuă. După poezie, nuvelă, cântece folk a urmat...jazz. Chiar drăguţ, dar din păcate trebuia să plecăm, undeva unde să stăm (bem) mai relaxaţi. Am ajuns în Go Inn, în Piaţa Mică (chiar mi-a fost dor), unde am mâncat câte o pizza, iar atunci când gazdele au fost întrebate dacă se poate cânta la chitară, au răspuns: Cum să nu, avem şi "microfon" dacă trebuie. În speranţa că am înţeles sensul exact, mulţumim frumos şi renunţăm la microfon. S-a cântat, povestit, apoi bagaju'. Mulţumesc Cristina pentru o seară specială.

O să revin cu relatări după ce Alba Iulia va fi Capitală Culturală Europeană!

DemiDulce

În sfârşit, mega formaţia din care fac parte, Plus Noi, a lansat albumul Demidulce, cu o grămadă de prieteni şi din păcate, fără sticlele de vin de aceeaşi factură, care ar fi trebuit să completeze seara asta specială. Dhe: "Vă mulţumim pentru interesul acordat societăţii noastre, dar proiectul propus de d-voastră nu se încadrează în strategia de marketing pentru anii 2011-2011". Asta e singurul răspuns primit de la cei mai importanţi 10 producători de vin din Ţara Românească. Răspuns pe care îl respect.

Seara a început cu noul meu prieten Yo-Yo (Iulian Timar), care nu a aşteptat prea mult până să facă spectacol, colaborând, zic eu fericit, cu Anda Caş, adică Căşoaia.

A urmat apoi Adi Mitescu, un cant-autor din Teiuş, pentru care am un deosebit respect. Un om modest, poate prea modest, care cântă din suflet, care simte şi căruia îi rămânem datori.

Apoi am urmat Noi. Poate prea îngheţaţi, prea conştienţi, asta înseamnă că se vede lipsa concertelor de anul ăsta. Însă melodiile, poeziile şi nu în ultimul rând, prietenul nostru Marius Popa, au încălzit inimile participanţilor.

Am mai avut o vedetă. Una micuţă, care zice ca nimeni alta: "Io nu-s de tine". Un rol mărunt, o prezenţă uriaşă. Mulţumim Vio.

Una peste alta a fost un concert reuşit. O lansare reuşită. Ceva special. Ceva cu Plus. 

Mai trebuie să-i mulţumesc încă o dată pentru prezentare Cameliei Şanta, care s-a descurcat excelent şi căreia, în grabă, era cât pe ce să uităm să-i apreciem efortul! Mulţumim Cami!

Una peste alta, în 29 Octombrie , la Teatrul Prichindel din Alba Iulia, grupul folk Plus Noi a cântat pentru voi. Mulţumim tuturor, celor care au fost prezenţi, celor care ne-au susţinut de la distanţă şi celor care, deşi şi-au dorit foarte mult, nu au putut să ajungă.

Pozele îi aparţin lui Cristi Faur şi le puteţi vedea aici.

Prietenul nostru Feri Teglas a şi postat deja una dintre melodii.

Dă Doamne să fie bine

Nu ştiu ce se întâmplă cu România de azi. Am renunţat la ştirile de la ora 5, doar ca să nu mai văd cum se face rating din violuri, omoruri şi orice astfel de distracţii. Am renunţat la Talk-Show-uri ca  să nu mai aud cum unul bate pe altul, cum se ameninţă, cum se înjură. Din când în când mă mai uit la un meci de fotbal, făcând abstracţie de înjurăturile inerente. Aseară, chiar înainte de pauza unui meci, un criminal, altfel nu i se poate spune, trece printre oamenii de ordine, se îndreaptă către mijlocul terenului şi  nonşalant, îl plezneşte cu pumnul aproape de tâmplă pe un jucător al oaspeţilor. Purta pe mână şi un box de metal, provocând astfel jucătorului şi o fractură. E clar că situaţia a scăpat de sub control.

În astfel de momente, cred că (aşa cum un părinte disperat a crezut la rândul lui), numai Domnul ne poate ajuta. Nu mai avem frică de nimic, ne-am "animalizat" şi "manelizat" în acelaşi timp. Aşa că, doar Domnul poate să ne mai oprească. E singurul de care ne mai e, încă, teamă.

Buna dimineaţa

Amintirea unui vis

Îmi sorb lacrimile
care se scurg pe pielea ta
Sunt atât de calde încât
îmi frig buzele
şi aşa uscate.
Cu palmele întărite
îţi răscolesc atent
părul ciufulit.
Apoi, desenez cu
degetu-mi strâmb
autostrăzi spre
coapsele tale.
Aşa trece timpul
în visul acesta
pe care îl am
în fiecare noapte.
Mai nou, visez
cu ochii deschişi
că te aştept sub un tei,
că te întinzi
să mă săruţi
cu ochii închişi.
Îţi răspund la
rândul meu.
Şi mă lovesc de oameni
pe stradă
în timp ce desenez
forme geometrice
în spaţiu
cu buzele.
Se uită la mine cu tristeţea
cu care te uiţi
la un mutilat,
venit de pe un front
oarecare.
Nu pot să te ating
şi cum mi-am terminat
lacrimile,
cum mi-am muşcat limba
încercând să-ti rostesc
numele
şi el imaginar,
încerc să te miros ,
căutându-te
în fiecare particulă
din jurul meu.
Te-am găsit acolo unde
te-am căutat
cel mai puţin.
Te-am găsit acolo unde
ai fost dintotdeuna.
În mine.

Lumea Cometei

Am să vă povestesc despre Lumea Cometei! Ea, Cometa vine de niciunde şi va pleca spre nicăieri!  Important nu e de unde vine şi unde va pleca. Important e ce va schimba trecerea ei. Ea, în sine, nu e mai importantă decât o brânduşă de toamnă ascunsă între trei fire de iarbă. Voi toţi  ceilalţi sunteţi simpli meteoriţi care, la un moment dat, în timp şi spaţiu, veţi gravita în jurul Cometei. În acest punct ea controleaza totul, pe orizontală, pe verticală, şi în toate celelalte dimensiuni. Cândva, eventual, o să puteţi face parte din Cometă,să vă alipiţi lumii ei, să deveniţi una cu ea sau să rupeţi bucăţi din ea şi să plecaţi departe, departe...

Veţi fi fericiţi pentru că aţi întâlnit-o, veţi simţi că aţi fost schimbaţi în bine pentru totdeauna, iremediabil şi ireversibil. Şi ea, Cometa, va străbate Universul, în linişte, continuând să schimbe destine, până când, într-o zi, va deveni praf de stele.

Tu străine, dacă ai fi Cometă, ţi-ai accepta destinul? Să fii atât de mult pentru alţii şi atât de puţin pentru tine? Mereu singur, mereu în alergare!

Şi dacă ai întâlni o Cometă ca şi tine, care şi-ar zdrobi corpul şi sufletul nisipos de propria-ţi lume, care ţi-ar îngâna la urechi melodia pe care o aştepţi de veacuri, ai înţelege dacă destinul tău ar fi să mergi mai departe?

Ai înţelege dacă "niciodată" ar fi mai presus decât "pentru totdeauna"?

Ai înţelege că tot ce ai de făcut e să aştepţi, trăind?

Poezie de moral

Zilele dragostei nu s-au sfârşit,
Ci doar au luat o pauză
De hidratare cu impresii
Şi cu sentimente aruncate spre infinit.

Misterele dragostei nu s-au pierdut,
Ci doar şi-au schimbat direcţia
S-au întors la axioma emoţiei,
La simţurile exaltate de început.

Sfârşitul dragostei nu e în zilele
În care stau departe de tine,
Ar putea fi în timpul pierdut
În care nu pot să-ţi caut enigmele.

Staţi liniştiţi, nu aici este sfârşitul,
Degeaba-ncercaţi să măsuraţi infinitul,
Degeaba aţi invitat raţiunea la masă.
Nu-mi pasă. Nu aici e sfârşitul

Sunt un om viu

Nichita Stănescu-Sunt un om viu

Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
....................................

Today is the first day of the rest of my life

Silă

Ne-am înmulţit ca dracu pe planeta asta. În numele supravieţuirii vom distruge tot, până când planeta albastră va ceda şi ne va lăsa cu curul în soare. La propriu şi la figurat. Toată lumea ne spune că trebuie şi că am fost programaţi să ne reproducem. Şi tot o facem, deşi majoritatea ar trebui să se resemneze la a exersa. Cică nu mai avem ce mânca, dar unii îşi vâră milioane de euro în buzunare, furând şi bătându-şi joc de semenii lor. Şi noi răbdăm, sperând ca măcar copiilor noştrii să le fie mai bine. Mă scuzaţi, dar cum dracu să le fie mai bine? Mai bine învăţaţi-i sa fure şi să nu plece din Romania, ţara tuturor posibilităţilor. 

Cât costă un bilet dus la dracu'n praznic?

 Sursa foto aici.

Let's do it Zlatna!

Ca orice lucru bun în România, lucrurile încep să prindă un pic de miros. Am tot vorbit de lucrurile bune ale "Let's do it România", încât uităm că nu toate sunt roz. Cred că, miticii, s-au gândit ei că dacă tot pot obţine diverse sponsorizări în numele ideii, de ce să nu o facă. Şi astfel, ca şi finalitate, în teritoriu să fie mai puţini saci, mai puţine mănuşi, mai puţine orice. Pentru unii a devenit un pic de afacere. Sunt cam scârbit de asta, dar  de mult am încetat să mai cred în Moş Crăciun. Am ales să ne ocupăm de Zlatna, să vedem ce putem face la nivel local şi nu aş fi încercat asta dacă nu am fi avut Serviciul de Salubritate în oraş, adică am ştiut că avem pe cine ne baza. Şi am avut. Mai puţin pe zlătneni. Mai precis dacă nu ne ajutau Liceul şi Şcoala Generală (mulţi elevi participând deja la acţiuni de ecologizare anterioare), în afara membrilor Trascău Corp aveam 2 (doi) voluntari. Restul li se pare nedemn de personalitatea lor să facă curăţenie, o dată pe an. La PAPI am centralizat totul, de la voluntari până la necesarul de echipament. După cum mă aşteptam, cu 5 zile înainte de eveniment, site-ul oficial "lets do it" nu a mai funcţionat, nici nu e de mirare, toată ţara încerca să introducă date. Dacă stăteam să introducem voluntarii, să fie confirmaţi şi alocaţi unor mormane, făceam Ziua Curăţeniei odată cu Ziua Armatei, poate se face curăţenie şi acolo. A, era să uit, pe Zlatna am avut alocate şi 2 (două) baxuri de apă minerală. Numai copiii au fost 70-80. Capacul la oală l-au pus însă sacii. Am ajuns în Cheile Cibului, am coborât pe apă PET-urile, la un moment dat, din cauza lipsei de apă şi a terenului accidentat, am fost nevoiţi să scoatem gunoaiele din apă, asta însemnând înghesuirea lor în saci şi urcarea lor pe o pantă până în drum. Mare ne-a fost mirarea când am descoperit că sacii erau un pic mai mari decât sacii menajeri de la găleata de gunoi, cam o treime din dimensiunea sacilor de anul trecut. Păcat. Oricum strângem gunoaie, cu rost sau fără rost, cu campanii şi fără campanii, de cel puţin 15 ani. În fiecare an facem cel puţin 3-4 "Let's do it" sau "Hai să o facem". În concluzie, nu puteţi voi arunca cât putem noi strânge. Staţi bre, nu mă luaţi în serios. Serios vorbesc. Nu aruncaţi bhă, că vă ia mama dracului. Vă rugăm , ajutaţi-ne!!!

Mă bucur de banalitate

Da, mă bucur de banalitate. La serviciu, am observat că nimic nu se schimbă de 12 ani de zile. De fapt,  singurul lucru rămas nemodificat şi care îmi face plăcere, e că în 15 şi în 28 ale lunii luăm banii. În rest, praf pe tobă. Nu mai am speranţă de nu ştiu ce carieră, nu mai cred că voi câştiga din acest serviciu o grămadă de bani, măcar să îmi ajungă de o casă din lemn cu o bancă de lemn masiv în curte. Aşa că mă bucur de cafeaua de dimineaţă. Îmi place la ibric, fără zahăr. Mai mult decât gustul, îmi place mirosul ei. Şi " a sta la" cafea. Şi amintirea reclamelor cu oamenii ăia fericiţi care consumă cafea şi totul e roz. Îmi place câinele firmei (neoficial), care fix la 11,30 vine să-şi primească resturile de la masa de dimineaţă. Când s-a schimbat ceasul, săracu', a venit la 10,30. Pe el nu-l anunţase nimeni. Îmi plac oamenii cu care vorbesc şi nu înţeleg nimic din ceea ce le spun eu. Nu vreau să spun că nu ar înţelege dacă ar fi atenţi. Dar nu sunt. În capul lor drogatul de Mutu mai înscrie odată, fata de la 1 din blocul de vis-a-vis umblă topless prin casă, cineva deschide o bere rece undeva în apropiere, în scara blocului au găsit un "ghiul" de aur sau Ion Iliescu moare fericit de bătrâneţe. Fiecare cu visele lui. Dar chiar dacă nu înţeleg, oamenii ăstia  te asigură că au priceput tot, că nu e nici o problemă, deşi le citeşti în ochi că nu au priceput o boabă. Dar de mult a încetat să îmi mai pese. Am început să gătesc. Adică să experimentez "a găti". Adică mă documentez, transform totul în ceva practic şi apoi am tupeul să şi consum. Îmi place ceapa. Mi-ar fi plăcut să inventez eu răzătoarea. Ceapa mă face să plâng . Câteodată simt nevoia să plâng,  aşa că decojesc o ceapă şi nu mai am probleme. Îmi place să stau întins în pat şi să urmăresc tavanul. Urme de ţânţari morţi şi dorinţa, încă neîmplinită, a unei oglinzi, acolo sus. Îmi place să vorbesc la telefon. Mai ales să ascult. Am să ascund un telefon în iarbă, am să mă sun şi am să ascult ore în şir ce are să îmi spună iarba. Apoi am să ascund telefonul sub un copac, atunci când toamna o să desprindă frunzele, una câte una. Am să ascult din patul meu fiecare cădere, până când un om fără milă o să mă lase fără telefon. Şi care o să mă sune, fără să vrea, din baie, în timp ce îşi face treburile. Am să merg iar la marginea unei ape. Cu un băţ în mână şi cu o pâine amestecată cu ceva lichid în buzunar, din care din când în când, fără să vreau, am să mai muşc. Am să cânt cântece scrise de alţii, nu ştiu de ce ale mele îmi par prea triste. Mi-ar plăcea să copiez versurile, ca pe vremuri, ascultând vinilul ce se învârtea în ritmul lui sacadat. Am să sun un prieten şi am să îl întreb profundele cuvinte: Ce mai faci, omule?  Am să îl invit să urcăm împreună un munte, de unde, de fapt,  nu am coborât niciodată. Am să colecţionez pietre de toate felurile şi am să le aşez la marginea geamului. De data aceasta, nu am să mai arunc cu ele după câinii împerecheaţi. Îmi imaginez un extraterestru verde aruncând după mine cu jumătate de copac în timp ce..... Îmi e dor să desenez pe asfalt. Neapărat cu multe culori, neapărat în genunchi şi neapărat trebuie să fiu tot murdar din cap până în picioare. Să văd feţele copiilor. Bucuria. Îmi e dor să stau în turla bisericii, numai eu cu gândurile mele. Şi din când în când, ridicând câte o găleată de mortar, dhe, totul are un preţ. Am vrut să spun că îmi e dor să râd. Dar nu e aşa. Râd tot timpul. De fapt, stai. Nu râd. Zâmbesc. Dar şi zâmbetul e un fel de râs, nu? E ca şi cum ai râde, dar nu ai vrea să vadă lumea. Viaţa e scurtă. Şi e mişto. Şi totul e simplu când ai o melodie, mereu aceeaşi, în cap.

Sursa: aici.

Salvaţi Roşia Montană

Am găsit câteva afişe din cadrul acesti campanii, pe Facebook, aici, şi nu pot să nu împărtăşesc cu voi minunatele imagini, din păcate reale!

Rugby sau fotbal?

Am găsit aici cel mai frumos comentariu la o ştire de sport din România. Nu pot decât să subscriu şi să vi-l prezint şi vouă:

"Domnule Piţurcă, vă anunţ că m-am trezit la ora patru să urmăresc cum s-au predat atât de frumos ai noştrii. Ştiam că vor juca rugby, nu calcule de palmarese. Ma bucur că nu veţi fi niciodată antrenorul acestei echipe !"

Ură

Nu credeam să acumulez atâta ură în mine. O aveam deja pe cea latentă pentru Tokes şi Ion Iliescu,nu mai trebuie să detaliez de ce. O mai am şi pe aceea cu Victor Piţurcă, un nimeni în drum care habar nu are ce înseamnă să fi antrenor, care şi-a bătut joc de o ţară întreagă şi care a fost numit din nou, pentru a o mai face odată. Un ticălos care în complicitate cu alţii, aproape a ucis "Campioana unei mari iubiri".

Dar nimic dintre toate acestea nu se compară cu ura pentru Traian Băsescu. De câteva zile, nu mai e preşedintele meu, am renunţat la "onoarea" aceasta. Când îmi amintesc că l-am votat în 2004 , mi se face rău. Sunt sigur că blestemul aurului îl va ajunge şi pe el. Pe toţi îi va ajunge.
Însă dacă va încerca sau va ajuta cu ceva la modificarea Legii Minelor în aşa fel încât oamenii să poată fi expropiaţi pentru o investiţie PRIVATĂ (nici Ceauşescu nu a făcut aşa ceva) îl previn, public, că se va lăsa cu violenţe de neimaginat. Şi nu numai la Roşia Montană. Dacă ei nu sunt în stare să hrănească cetăţenii care i-au ales, să renunţe, să lase pe alţii. Nu trebuie să ne vândă, bucată cu bucată! 

Nu îl ameninţ pe numitul Băsescu Traian. El doar s-a vândut, ca mulţi alţii. Îi ameninţ pe toţi cei care  vor să ne scoată din casele noastre, pentru interesul lor. Aceia nu sunt români şi trebuie să se teamă.

Acest mesaj se adresează fiecărui cetăţean din ţara aceasta. Dacă legea se va modifica , în sensul menţionat mai sus, nu mai sunteţi în siguranţă nicăieri. Vă vor scoate din casele voastre, pentru un pumn de sare sau o găleată de cărbuni............

Cineva zicea odată: o Mamă, o Ţară, un preşedinte.............. A mai rămas mama.............Adio România.......

Din ciclul - ied avem, de unde facem rost de capră....

Cred că orice cuvânt sau expresie nu poate face faţă imaginilor de mai jos. Poate deja celebrele "Calce-o beutură" sau "Îmi amintesc de Neluţu odată cu un porc la Cib" sau "are balta peşte, da capra are lapte?".

Bucuraţi-vă! 

SENZAŢIONAL !!!! UN BĂRBAT ALĂPTEAZĂ UN IED!!! SENZAŢIONAL! DOAR AICI PE BLOG

Demisia lui Ciki Attila

Am aflat ieri ca minsitrul sanatatii cu "s" mic, va demisiona! Da, acelaşi Ciki Attila, ăla care a închis spitalele cu sprijinul Guvernului boc cu "b" mic, găsind ca şi soluţie alternativă realizarea de azile pentru bătrâni. De fapt despre asta am mai scris aici, pentru că nu era nici o soluţie alternativă, ci doar o hoţie a măruntului guvern numit mai sus ca să acopere închiderea spitalelor. Undeva, departe în istorie un tip pe numele lui Edmund Hillary,  s-a gândit el să urce pe Everest. Şi nu i-a fost de ajuns. S-a întors în Tibet şi a ridicat şcoli şi spitale, pentru băştinaşi. Şi vine Ciki, plecat şi el tot de prin zona aia, şi se gândeşte el că şi aşa sunt prea mulţi pensionari în Românica, şi aşa suntem prea mulţi cotizanţi, aşa că trebuie să renunţăm la spitale, nu eşalonat sau în urma unor evaluări, ci brusc şi dintr-o dată, că aşa vrea scula lui. Acuma', omu' şi-a făcut treaba. A făcut ce trebuie, pentru cine trebuia, şi-a asigurat viitorul, ce contăm noi, nişte numere.

Aşa că, Ciki, îţi urez să se  închida şi spitalul unde va avea nevoie maică-ta să meargă!

Pensiune a la Chianu

Desigur, ştiţi bancul acela cu comuna din judeţul Alba a cărui nume începe cu "C". După multe încercări, se dovedeşte că este vorba de prea celebra comună Chianu ( se scrie Pianu da se citeşte Chianu). De Sus sau de Jos. Şi nu cred că ajungeam acolo repede dacă prietenul Fred nu înnebunea şi nu o cerea de nevastă pe Sorana. Nu de alta, da la Golf nu mă prea pricep şi alte lucruri nu ştiam că ar fi de văzut/vizitat.

Nunta s-a desfăşurat la complexul Şapte Cetăţi, din Chianu de Jos, care a fost ok, dar fără să mă impresioneze. Bine, o astfel de normalitate e greu de găsit în Românica, cu servire decentă, toaletă foarte curată, cu o curte aranjată. Şi am dat noi pe chef şi distracţie, apoi răpus de oboseală, am decis să merg să dorm la pensiunea unde eram cazaţi. Am ajuns acolo la 4 dimineaţa (mulţumesc Zoli), şi deşi era noapte şi erau mai multe clădiri, am nimerit din prima camera unde eram găzduiţi, de un real folos fiind numele noastre scrise pe hârtie la intrarea în cameră. Am remarcat, cât de aranjată era pensiunea, camera în care dormeam era la mansardă (nici nu mi-aş fi dorit să fi fost altundeva), cu baie pe hol, cu paturi primitoare, dar am decis să las detaliile pentru a doua zi dimineaţă. Am dormit eu ce am dormit, până ce restul de petrecăreţi au invadat camera, comportându-se ca nişte copii de grădiniţă, care nu şi-au terminat poveştile. Apoi somnul meu a fost mai mult un fel de du-te , vino, când adormeam, când mă trezeam. Dimineaţa devreme, la 11, nu am mai putut să mă amăgesc şi am coborât în curte. La masa aşezată în mijlocul curţii tolăneau o parte din nuntaşi, cei care desigur au adormit la ore mai decente. Imediat am remarcat cât de îngrijită era grădina, cu o mulţime de arbuşti, copaci şi diverse chestii verzi, cu trifoiul care iti primea cu îngăduinţă tălpile desculţe. Mai târziu, proprietara pensiunii, o doamnă cu suflet mare, m-a purtat prin toată această oază să-mi arate arborele de seqvoia precum şi alte plante, la majoritatea nu le mai reţin numele. M-a impresionat diversitatea, de la arbori pe care îi putem vedea doar la grădinile botanice sau parcurile dendrologice, până la cunoscutele zmeurişuri, căpşuni, brazi, larice, mesteceni etc. Nu lipseau din gospodărie nici animalele, iepuri, iezi, găini, toate la locul lor fără să murdărească spaţiul verde. Am întrebat despre capacitate, despre cazarea de Revelion, am făcut o vizită în interior. O combinaţie foarte reuşită între lucrurile tradiţionale şi lemnul care predomina peste tot, cu tot ceea ce e necesar pentru confortul turiştilor: sală de mese, toalete şi duşuri cu apă caldă etc. Şi toate astea la Chianu. Am cântat la chitară , acompaniaţi de soţul doamnei, care după schiurile din pod (sâc, sâc) şi dezinvoltura la mânuit chitara se vede că munţii nu i-au fost străini. Am jucat baschet, tenis de masă, am mâncat mici olteneşti şi ciuperci la grătar. Nu aş mai fi plecat de acolo. Şi, într-un fel, nici nu am plecat. Pensiunea Iedera, din Pianul de  Sus, vă aşteptă şi pe voi. Vă garantez că merită. Găsiţi pe blogul lor toate detaliile de contact. Din păcate, atât am fost de prinşi de ambianţă încât nici măcar o poză nu am făcut. Dar găsiţi pe blogul lor. Toate, extrem de reale.

Mulţumim,Uţa şi Liviu Muntean, vom revenii!

A fost odată...Folk You

Ce legatură e între Puya, Guess Who şi festivalul folk Folk You? Nu am nimic cu respectivii artişti, dar nu au fost manifestări prilejuite de zilele oraşului sau cine ştie ce festival de protest. Ce au cautat acolo adevaraţii artişti din folk şi mai ales, ce au căutat acolo iubitorii de folk? 

Mai ţineţi minte, înainte de '89, în comunism, când pentru una bucată de unt trebuia să luăm şi 1 kg de peşte stricat?

De ce nu i-aţi arătat, pe româneşte, curu' lui Marius Tucă, ca tot eraţi in Vama? Am întrebat o prietenă, care era pe acolo, cum a fost la festival. A răspuns: păi, nu prea ştiu. Noi cântam, langă foc, pe plajă!!!

Vedeţi, de aceea astfel de festivale nu trebuie să poarte numele unor oameni mari. Astfel, nu există posibilitatea să le murdărească nimeni numele.
Oare să fi murit omul cu chitara? Oare chiar banul să însemne totul?

Mai puteti citi: www.foreverfolk.com si/sau http://folkblog.ro (vedeti ca e si a doua si prima seara).

A apărut harta Munţilor Metaliferi

A aparut, dupa o lunga asteptare, prima harta a Muntilor Metaliferi, realizata de societatea clujana Erfatur SRL si editata de DIMAP.

Contine o descriere detaliata  in limbile: romana, engleza, maghiara a principalelor trasee turistice, a traseelor rutiere, precum si o prezentare geografica, geologica, hidrografica a zonei.

  ○ Cu medalion al zonei Bucium-Rosia Montana

☼ Trasee carosabile:

•  Alba Iulia-Zlatna-Abrud-Cimpeni
•  Deva –Brad-Abrud
•  Brad-Baia de Cris –Vata de Jos-Varfurile
•  Alba Iulia  - Orastie-Deva-Zam

☼ Principalele obiective turistice:

•   Cheile din Bazinul Vaii Geoagiu (Cheile Cibului, Glodului, Mazii)
•   Detunatele, Rosia Montana
•   Cheile Ribitei si Uibarestilor, Podul Natural de la Grohot
•   Pasul Buces si Muntele Vulcan
•   Poiana Narciselor de la Negrileasa
•   Cheile Crisului Alb, Valea Morilor
•   Gurasada, Boiu, Godinesti, Zam

Pentru cei care doresc sa achizitioneze harta o  pot comanda pe  email: erfatur@gmi.ro .

Colaboratori la realizarea acestei harti sunt, printre altii, Asociatia de Turism si Ecologie Trascau Corp din Zlatna.

 

Beţii

 

Credeam că beţia de bere e

cea mai rea.

Şi pe când am descoperit tăriile

şi durerea de cap,

vinul şi acidul din stomac,

m-am trezit cu sete de tine.

De atunci visez mereu că plouă.

Ce bine.

Au trecut doi ani...

Au trecut doi ani de când Ghiţoi nu mai e. Ar fi atâtea de spus. Însă orice aş spune eu, orice aş scrie eu, e influenţat de ce am simţit, de ce am trăit împreună.

Aşa că am să las pe altcineva să spună ce a simţit. E ciudat cum multe dintre cuvintele lui, le-aş fi spus şi eu.

Atunci, acum, oricând. Citiţi aici.

Dumnezeu să-l odihnească!

Sărut

Câteodată o imagine face cât o mie de cuvinte. Câteodată. Poza de mai jos se încadrează în acele imagini.

Gândeşte pozitiv

Auzi Zoli? Trebuie să gândeşti pozitiv. Omul nu trebuie doar să muncească. Trebuie să-şi hrănească şi sufletul. Şi să rămână optimist, indiferent de situaţie.

Ieri am plecat către Cheile Cibului, cu gândul să refacem un marcaj turistic. Pe drum, în timp ce le arătam noul teren de tenis din Zlatna colegilor de expediţie, "cu zgură de la Filipeştii de pădure, de unde se duce zgură la Roland Garros", mă ia poliţia. Două puncte şi 67 de lei pentru cei 65 de km/oră ai mei. Trecem apoi prin Almaş, unde era în toi "Nedeea locală" , mirosea a mici şi parcă simţeam gust de bere în gură. Da noi nu, Batman, Batman, ne grăbeam către chei. Ajungem acolo şi după numai 20 de minute de defrişat cu maceta, noua jucărie, fac o bătătură de toată frumuseţea. Pun o mănuşă pe mână şi continui. Doar sunt bărbat. Mai durează ceva vreme, şi se strâng norii de furtună. Facem cu Păpu un adăpost gen Bear Grills, numai bine pe când l-am terminat, s-a oprit ploaia. Plouase parcă numai ca să ude iarba şi inevitabil, încălţările noastre. Da nu ne-am lăsat, Doamne fereşte! Ajungem în Ardeu, cu o sete de zile mari. Paul tocmai încerca să dea jos roata din dreapta faţă. În timp ce venea după noi, a făcut pană. Un "prezon", adică un şurub ce ţine roata, nu voia să se desfacă. Am rupt 3 chei fixe, am îndoit cheia maşinii (în apărarea ei, nu era originală Mercedes), am cerut ajutorul localnicilor, inclusiv popa din sat care au încercat cu tot felul de ţevi şi la un moment dat cu dalta, să desfacă ştuţul. Nimic.Era cu dracu' în ea.  Enervaţi, şi cum venea seara, am umflat rapid roata şi am fugit în Balşa, dhe era centrul comunei şi speram măcar să-l prindem pe taică-su' lui Sandu. Nu era acasă. Dar era cumnatu' lui. Deo. Şi cum nu se duce el înauntru şi aduce o cheie de Trabant şi la prima încercare, desface şurubul. Ce să mai zici, scula era tot nemţească. Paul nu mai zice nimic, pleacă direct după bere. Şi salvatorul nostru scoate o ţuică, aia cu gustul ăla de "aş mai bea un kil".

Mai pot să mă plâng de ceva? Cum să nu fi optimist? 

Deci Zoli, te aştept la Săruni. Fă să fie bine!

Playing for Change

Astazi le-am auzit prima oara! Cantecele vorbesc de la sine!

Un vot pentru Plus Noi -Esenţa vieţii

"Judeţul Timiş este reprezentat de o mână de elevi la Şcoala lui Andrei şi are nevoie de voturi. Proiectul trebuie menţinut în primele 11 poziţii pentru a primi locuri în Tabară lui Andrei şi finanţare din partea Petrom.

Proiectul respectiv aparţine unei şcoli mai mici, Şcoala Răchita, şi voturile nu prea zboară, tocmai de aceea s-au gândit la o promovare online, că aşa le stă bine, să se facă auziţi.

Finanţarea pe care ar putea să o primească ajunge la 5000 de euro pe care ar dori să-i investească în ecologizarea malurilor râului Bega din zona pădurii Dumbrava, dar şi prin împărţirea de anunţuri în localitate, în căutarea de voluntari.

Totodată, se ştie, elevii sunt foarte dornici să ajungă în tabăra promisă cîştigătorilor, că doar sunt copii şi le ştim bucuria şi entuziasmul. Așa că, echipa Plus Noi a lansat proiectul Esenţa Vieţii (voturi, aici) şi tot aici descrierea proiectului."

Materialul de mai sus e preluat de pe  un site marţian, ozeneu.com, care mi-a atras atenţia asupra denumirii cetei de elevi, adică Plus Noi ca apoi să am bucuria să citesc şi următorul comment la articol: "Mulţumim pentru promovare. Îi ştiu personal pe Plus Noi, ne întâlnim des cu Trascău Corp la concursurile montane. Sunt superbi şi de aceea consider ca merită să promovam acest nume în cadrul unui proiect de mediu".

Cum să nu-i iubeşti? Cum să nu-i votezi?

Ce oraş frumos

Ce oraş frumos,
cu fabrici şi uzine
care-au fost,
lumânări şi reţete de post
şi uitare de sine.

Ce oraş frumos
cu oameni întunecaţi
ce-şi cară târnăcopul,
ce nu-i interesează horoscopul
care ar vrea să fie plecaţi.

Ce oraş frumos
cu centrul de cultură
aşezat pe un pod
din centru. Marele nod
de socializare cu seminţe în gură.

Ce oraş frumos
cu locuri de plimbare,
cu spaţii de joacă noi
pentru copii
fără viitor.

Aş vrea să mor.

Ce oraş frumos
e oraşul în care,
mă uit prin gaura
din tavanul bibliotecii,
apoi deschid o carte jilavă
la pagina cu:
Sfârşit.

Ce oraş frumos
E oraşul meu.
Sfârşit doi.

Apel la inocenţă

 Site-ul de poezii unde îmi postez "creaţiile" mi-a transmis următorul mesaj: "Poezia a fost considerată ca având un caracter obscen. Aceste poezii nu sunt acceptate pe site. Vă mulţumim pentru întelegere şi vă mai aşteptam şi cu altfel de creaţii". Aş dorii să aud părerea voastră.

Apel la inocenţă

Unde te-ai dus tu inocenţă?

Unde sunt vremurile-n care,

în fiece surâs vedeam o floare

şi nu un cap bagat între picioare.

Unde te-ai dus tu inocenţă?

De te-am pierdut, îmi cer iertare

şi dacă nu te-am supărat prea tare,

revino. Nu mai am răbdare.

(Şi caut, disperat, din nou o floare).

Cultura şi Zlatna, vaca şi baletul!

Urmeaza Zilele Municipiului  Alba Iulia; se organizează  diverse evenimente; tocmai a trecut Noaptea Muzeelor, cu un record de 5000 de vizitatori pentru Muzeul Unirii ; săptămîna viitoare „Play For May” în spaţiile Ryma din Şanţurile Cetăţii; nu de mult au fost „Festivalul Luminii”, proiecţii filme de scurt metraj; pictorii aiudeni de la Fundaţia Inter Art- vernisează o expoziţie nouă ; Trupa Skepsis împlineşte 9 ani de activitate, urmează spectacolul aferent, cu folk şi poezie; era să uit de târgul de carte de unde am cumpărat „Romanul Porno” a lui Florin Piersic jr.; o domnişoară întreabă lângă mine: "Mă sinucid altădată?" sper să fi fost o carte; elevii de la Liceul de Muzică cântă arii de operă pentru combaterea consumului de droguri; în Ampoiţa oierii îşi „Măsoară oile”; la Aiud s-a terminat „Festivalul Primăverii”, nu de mult cugirenii organizau „Zilele Tineretului”; la Sebeş, tocmai a luat sfârşit Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” şi ar mai fi nenumărate exemple. De exemplu, Festivalul de poezie „Nicolae Drăgan” din Galda de Jos sau comemorarea celui care a fost luptătorul anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu. Şi alte şi altele…
Poate vă întrebaţi ce legătură are Zlatna cu subiectul, adică cultura. Nici una, desigur. Există o legătură evidentă între dezvoltarea unui oraş şi  gradul de cultură al acestuia. Se vede asta peste tot. 

În Zlatna nu avem nimic: cinematograf, nu avem nevoie, putem să urmărim telenovelele şi acasă, e mai ieftin; Casă de Cultură? Doar în acte, fără sediu adecvat şi fără activităţi; spectacole? concerte? Unul singur, pe terasa unui bar, că de o sală nici nu poate fi vorba; Expoziţii? O singură asociaţie non-profit care mai organizează, destul de rar e drept. Singurele instituţii rămase sunt Liceul şi Şcoala Generală, care mai mişcă şi ele câte ceva. Avem o istorie pentru care americanii ar plânge şi ar plăti în acelaşi timp. Vestigiile istorice sunt din ce în ce mai puţine, depozitate alandala, iar marea majoritate aşteaptă să fie descoperite.În pâmânt.
Cine are nevoie de cultură în Zlatna? Oare nimeni? Oare noi zlătnenii care ne întâlnim pe holurile Casei de Cultură a Sinicatelor, a Casei de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia, în spaţiile Ryma din Şanţurile Cetăţii sau în spaţiul expoziţional al Fundaţiei Inter-Art Aiud suntem dezaxaţi, perverşi, ciudaţi sau nebuni? Sau suntem pur şi simplu normali?

Tocană de cartofi "a la Chiolbuc"

Nu e ceva deosebit sau special, dar dacă tot o să fie probă pentru evenimentul din 28 Mai de la Alba Iulia, am zis că e bine să fie pusă pe hârtie. Şi dacă e pe hârtie, de ce să nu fie pe blog.

Ingrediente: 2 kg cartofi, 1 kg carne de viţel, 2 ardei graşi "buni", 2 ardei albi, 2 cepe albe "bune" ca pumnul, sare, piper, ulei, 2 roşii, 1 căţel de usturoi, 2 foi de dafin, 1 bucată de afumătură (costiţă sau picior porc afumat).

Se taie carnea, cubuleţe, şi se pune în ceaun cu un pic de ulei; după ce se prăjeşte, se scurge de ulei şi se pune separat. Se poate pune în loc de ulei şi untură, dar există riscul să iasă cam grasă. Dacă se pune untură, măcar să fie untură de borcan, în care a stat carnea . 

Pregătirea ingredientelor se va face înainte de începerea concursului, ca să se economisească timp.

Se taie mărunt ceapa, se pune în ceaun cu un pic de ulei, până se rumeneşte, apoi se adaugă ardeii, tăiaţi mărunt şi ei. După ce se călesc puţin, peste se adaugă apă, cât să treacă peste ingrediente.Apoi trebuie lăsate să dea 2-3 clocote bune, apoi se bagă carnea peste.

După ce se fierbe carnea, se bagă 2-3 roşii tăiate mărunt, apoi peste, se bagă cartofii. Cu cât sunt mai mărunţi tăiaţi, cu atât se fac mai repede.Odată cu cartofii se bagă şi sare, piper, după gust, plus un căţel de usturoi, tăiat mărunt plus 2 foi de dafin. 

 Tot acum se poate pune costiţa sau bucata de carne afumată, dar care de preferinţă trebuie fiartă înainte, asta înseamnă un vas suplimentar.

Se serveşte cu smântână, după gust.

Ca să nu fie "singură", pe lângă tocăniţă se recomandă servirea unei salate de varză, care se poate face din două verze "bune", tăiate mărunt, cu oţet , ulei, sare şi piper.

Recomadarea bucătarului: după cum bine se ştie gustul nu e totul, aşa că tocăniţa se va servi în farfurii de lut  ( de Horezu), cu linguri de lemn, cu "pită" de casă şi de ce nu, un pahar de ţuică de poftă de mâncare.

Bonus.

Mi-e dor de Nichita

Pe măsură ce-l descoper tot mai mult pe cel care a fost Nichita Stănescu, mă simt tot mai atras de ceea ce el a creat. Mă identific uneori cu ce a simţit el, sunt şi momente însă când nu pot fi de acord. Pot spune însă că de fiecare dată când regăsesc o poezie de-a lui, care a însemnat ceva pentru mine, renasc de fiecare dată.

Motto: "Unii oameni nu ar trebui să moară".

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

alte poezii găsiţi aici.

Nu ne păcăliţi domnu' Boc!

Şi îmi cer scuze pentru cuvântul domnu'.

Aţi auzit cumva de programul "Dezvoltarea retelei nationale de camine pentru persoane varstnice"? La prima vedere pare un gest minunat şi salvator al guvernului micului Muc, care doreşte să salveze personalul fostelor spitale din ţara nimănui, denumită în continuare România. Şi de asemenea, să găsească adăpost pentru bătrânii noştrii. Dar cum nimeni nu crede că acest guvern are vreun interes să salveze pe cineva sau să creeze cu adevărat ceva util, am săpat un pic mai adânc. Acest program atât de pompos denumit, vine imediat după decizia lui "Ciki" Attila, ministrul sănătăţii cu "s" mic,  de a desfiinţa o grămadă de spitale din România, fără un răspuns la întrebarea ce fac bolnavii sau personalul din respectivele spitale. Spitale desfiinţate mai peste tot , în afara judeţelor cu populaţie preponderent maghiară, dar asta e altă discuţie. Cum eu nu am nimic cu prietenii maghiari, revin la subiect. Omul, în speţă Ciki, s-a gândit el să dea Ordonanţa sau Hotărîrea de Guvern, în cârdăşie cu vremelnicul prim ministru, guvernul şi partidele de la guvernare, însă problema e că în legea spitalelor se specifică: spitalele nu pot fi închise decât cu acordul consiilor locale de care aparţin. Deci bai. Să recapitulez: scot hotărâre de guvern, taie finanţarea spitalelor de pe lista neagră prin Casa de Asigurări de Sănătate, dar îi încurcă hotârârile de Consiliul Local. Aşa că, trebuie cumva să convingă oamenii, în speţă consilierii, să voteze desfiinţarea spitalelor. Cum să facă asta? 1. Presiuni politice, promisiuni fără nici o garanţie sau 2) fiţi foarte atenţi: crearea unui program naţional de cămine de bătrâni, care să funcţioneze cu finanţare de la Guvern, pe o perioadă de 33 de luni minim, pe structura fostelor spitale, cu o singură mare condiţie, stipulată în  ghidul de finanţare: ca şi condiţie de eligibilitate, primul document necesar pentru obţinerea finanţării este, surpriză: Hotărârea de Consiliu Local prin care se desfiinţează spitalul din localitate. Ne crezi proşti Ciki? Ne crezi proşti Muc cel mic? Aştept să îmi ascultaţi telefoanele, nu de alta dar să vă pot spune ce simt pentru voi.

Ştiţi ce înseamnă asta, nu? Premeditare. Programul ăsta cu crearea căminelor de bătrâni e de fapt  o modalitate de a prostii oamenii ca să uite de închiderea spitalelor. Să nu cumva să faceţi greşeala să credeţi că lucrurile se întâmplă fără intenţie. Totul e intenţionat. Vor urma spitalele private şi dezvoltarea servicilor medicale de urgenţă cu finaţare privată. Pentru că bolnavii rămân bolnavi. 

Ne auzi Boc? Nu suntem proştii tăi. Suntem cu ochii pe tine. Ştiu că ţara ne vrea proşti, de aceea distrugeţi şi învăţământului românesc. Dar mai durează. Tu nu o să mai apuci să-i conduci pe "proştii" ăia. La anu' te întorci unde îţi e locul. La a fi căpuşă pe un serviciu liniştit şi plătit de Stat. Drum bun, cale bătută, cin' te prinde.......