Prima oră de folk

"Ora de folk"

Şi acum îmi amintesc de prima seară de folk de la Restaurantul Laleaua (IPEG)  cu Victor, Martin Nagy, Sebastian Kincses (care în seara aia a primit porecla de Talisman), cred că şi Bilă (Adrian Alba) era. Apoi a urmat concertul de pe terasă de la Buta (Ascona Bar), îl amintesc aici pe celebrul John şi tinerii Anda Caş şi Fane Viorel Dan. Apoi, alături de "Plus Noi" am lansat Cântecele Crude într-un frig de zile mari. Au urmat altele şi altele.

A trecut atâta timp. Şi uite că nu ne lăsăm. Voi încerca, alături de Fane să facem câte o "Oră de folk" în fiecare Joi. Ştiu că va fi greu. Mai ales când, din diferite motive, nu va putea fi prezent decât unul dintre noi. Dar ne vom strădui. Vom aduce invitaţi, prieteni de pe munte şi de oriunde. Ne vedem deci, în fiecare Joi, la Leul de Aur.

Afiş realizat de Radu Truţă.

Jurnalul, ca o viaţă în sine

Am fost de curând în Retezat. Am vrut şi să urcăm pe vârful cu acelaşi nume, însă zăpada foarte mare, ca să citez un clasic în viaţă "până la sfârcuri", a făcut urcarea, nu pot spune imposibilă, ci doar că efortul depus în raport cu rezultatul aşteptat, pur şi simplu a făcut ca totul să nu se merite. Am dormit la Refugiul Condorul, cu o locaţie ieşită uşor din potecă, aproape de fostul refugiu Ştevia, ars în anul 2000. Cum ne-am întors destul de rapid din tura programată, am avut timp să gospodărim câte ceva  cum ar fi: tăiat lemne cu joagărul, reparat securea (Paul), curăţat zăpada de pe acoperiş (Philip şi Fred) etc. Personal , mi-am promis că o să mă întorc acolo în primăvară.

Cu toată munca depusă, când a venit seara şi am intrat în refugiu, ca să avem şi o altă ocupaţie decât poveştile pe care ni le cunoaştem atât de bine, am început să citesc din Jurnalul refugiului. Să citesc pentru toată lumea, mai precis doar fazele mai interesante. De fapt sunt trei caiete, din care două complete, al treilea şi cel mai gros fiind cel "în vigoare", în care ne-am notat şi noi câteva gînduri.

Jurnalul ăsta, are o viaţă a sa. Dacă ai răbdare să citeşti, în ordine cronologică sau nu, gândurile celor care au trecut pe acolo, ţi se deschide în faţă un întreg univers.

Unii au băut şi au făcut chiar şi 4 ore până la refugiu. Alţii au ajuns acolo în doar 45 de minute. Alţii au dormit acolo, alţii doar l-au vizitat în trecere. Majoritatea au mulţumit celor care l-au ridicat şi de asemenea, celor care au lăsat totul curat pentru cei care vor veni. Alţii au notat bucuria cuceririi vârfului, alţii şi-au notat oboseala fericită a celui care petrece mult timp pe munte. Unii şi-au strigat singurătatea, alţii  îşi căutau, acolo, perechea. Unii reveneau acolo după mulţi ani, alţii erau obişnuiţii refugiului, mereu cu grijă pentru el şi respectaţi de toţi ceilalţi. Unii pur şi simplu se odihneau, găteau sau făceau dragoste. Unii scriau versuri, încântaţi de minunăţia descoperită în Retezat. (Fred mă tot presa să scriu şi eu ceva). Mii şi mii de gânduri.

Noi nu am făcut mare lucru. Am urcat cât am crezut prin zăpada care, atunci, părea veşnică. Am stricat un week-end romantic a doi îndrăgostiţi din Timişoara. Am pus, aşa cum suntem obişnuiţi, un pic osul la buna stare a refugiului. Acestea, aici, sunt acum doar cuvinte. 

Acolo, scrise în jurnalul refugiului, au devenit parte din viaţa lui. Ele au să trăiască, respire, atâta timp cât refugiul acesta va exista.

P.S. Fred, cu întârziere....

"In casa zăpezilor veşnice,
nici o primăvară,
vară sau toamnă,
nu zguduie liniştea
îngheţului permanent.
Acolo nu ai să mai simţi
nimic.
Poţi alege, doar,
să îngheţi ceva,
odată cu tine."

După 11 ani

Când am plecat la drum, în 2001, am început de la ideea de prietenie. Nimic nu conta mai mult decât asta. Şi apoi,  de la dorinţa de a merge pe munte şi de a ajuta oraşul Zlatna, de a ne implica activ în problemele ecologice din zonă.

Normal ca ne-am îndreptat către turismul montan şi protecţia mediului.
Treptat, ne-am dorit mai mult. Nu am vrut doar să mergem pe munte, am vrut să protejam anumite zone, zone care merită a fi păstrate asa cum sunt sau cu minore intervenţii umane. Nu am vrut numai să mergem prin peşteri, ci şi să învăţăm despre ele, să le explorăm, să le protejăm în acelaşi timp .N-am vrut numai marcaje ci o dezvoltare turistică. Am vopsit, am participat la realizarea de hărţi, am studiat.

Nu am cucerit vârfuri, ci am cunoscut beţia înălţimilor şi gustul fericirii între prieteni. Am cucerit munţii din noi.
Am fost entuziaşti şi lumea de lângă noi a observat asta. Au venit alături de noi oameni de valoare, prieteni, mâini harnice şi umeri pe care am putut plânge. Am pus cărămizi şi am încercat să schimbăm mentalităţi. Am dus generaţiile viitoare pe munte, am plantat copaci, am curăţat râuri, am realizat filme,am scris cărţi, am râs şi suferit împreună. Ne-am certat şi ne-am contrazis, însă nu am fost cu adevărat supăraţi unul pe celălalt, ci pe ceea ce am fi vrut să facem şi nu am reuşit. Am clădit.
Am suferit când nu am comunicat destul. Am comunicat apoi mai mult. Am încercat, împreună, să fim mai buni.
Am fost şi suntem legaţi. Am fost şi suntem un Corp al Munţilor Trascău şi dincolo de ei.

Dar oamenii se schimbă. Vremurile se schimbă. Comunicăm prea mult şi facem prea  puţin. În interiorul problemei  am rămas o mână de oameni. Cei care creează, nu cei care reacţionează. Toţi sunt importanţi. Dar nu la fel. Oamenii, deci şi noi, au priorităţi. Au o viaţă pe care o trăiesc aşa cum vor. Respect pentru asta.

Însă, acum, este vorba despre noi. Despre ce vrem şi cum vrem să mergem înainte.

Eu, unul dintre cei din interiorul problemei, vreau să fiu respectat pentru ceea ce fac. Vreau să fiu întrebat, înainte de a fi criticat. Vreau să ne spunem în faţă ce avem de zis. Vreau să renunţăm la ceea ce  nu putem face. Vreau ca lumea să aibă încredere. Sau dacă nu, să pună ei însuşi mâna. Să se implice.  Nu cred că cer prea mult.Vreau să recunoaştem cine suntem şi cine am devenit. Poate timpul meu s-a dus. Poate e timpul pentru altcineva. Aş fi atât de fericit ca , într-o dimineaţă, cineva să spună.."Aş vrea eu să încerc. Nu mă ajuţi?"

Vreau să fim prieteni din nou.  Dacă mai vreţi , dacă mă mai vreţi, sunt aici. Pe Facebook, pe blog, pe site, la sediu, la Săruni, am telefon şi din când în când mai beau câte o bere.

De prin lume adunate

Să fi trist?
E o-ncercare.
Şi cum încercarea
moarte n-are,
azi încerc vreo 3 secunde.
Unu, doi şi trei e gata.

Mă topesc în griji mărunte.

Vai şi-amar de viaţa mea,
mi-a ajuns tristeţea grea.
Pe la "patru" sar din pat
şi mă duc la crâşmă-n sat.
Iată-mă.
Să fiu trist? Ce, am turbat?

Să fi trist e o-ncercare.
Încercarea moarte n-are.
(Moare numa cine-ncearcă.)

(Varianta 2- pentru mama Ana)

Să fi trist?
E o-ncercare.
Şi cum încercarea
moarte n-are,
azi încerc vreo 3 secunde.
Unu, doi şi trei e gata.

Mă topesc în griji mărunte.

Vai şi-amar de viaţa mea,
mi-a ajuns tristeţea grea.
Pe la "patru" sar din pat
şi mă duc la crâşmă-n sat.

Chiar la "Ana între craci"
(Iartă-mă, am nişte draci.)
Să fiu trist? Ce, am turbat?

Să fi trist e o-ncercare.
Încercarea moarte n-are.
(Moare numa cine-ncearcă.)

 

Ce poţi face duminica

Dacă tot nu am plecat niciunde, din cauză de alte planuri (gen pregătire material video pentru un anumit concurs) şi din cauza faptului că nu pot bea bere dacă nu fac un pic de mişcare (da bre cu alcool, fac o cură recomandată de Asociaţia Băutorilor de Bere), m-am gândit să îmi îndeplinesc un mic vis. Sâmbătă seara eram patru pregătiţi şi ca de obicei, duminica dimineaţa la prima oră la 11, am rămas doi. Eu şi Sandu. Şi fără maşină. Dar cum soldatul român se descurcă în orice situaţie, împrumutăm Furia Albastră de la old-men Achim.

Destinaţia: Piatra Boului, o "klippă" calcaroasă situată în vârful unui deal, undeva pe Valea Ampoiului, între satele Meteş şi Tăuţ. Vezi poza.

Sursa foto: Alpinet.org.

De fiecare dată când aveam drum la Alba, promiteam că la întoarcere am să urc la piatra aceasta. Dar nu a fost să fie. Până ieri. 

Am lăsat maşina în drumul naţional şi am început să urcăm pe o cărare. Se auzeau sunete de goarnă şi am văzut o maşină de teren, în culori de camuflaj. Ne-am dat seama că  ne aflam în mijlocul unei partide de vânătoare aşa că fiecare pe măsură ce înaintam, reperam câte un copac, cel mai apropiat de persoana noastră, pentru situaţii de urgenţă. Cum cunoaştem un mare vânător zlătnean, am hotărât să ne semnalizăm prezenţa prin diverse modalităţi, nu de alta dar Sandu zicea că, după părerea lui, pielea nu i-ar sta bine întinsă în faţa unui şemineu. Mergeam cu mâinile în sus strigând "ne predăm" şi "Dănuţ, suntem noi, Axânte şi Sandu. Nu trage". După ce am ieşit din pădurice am remarcat o grămadă de vânători, aşezaţi strategic, în timp ce restul, după zgomot, alergau vânatul prin pădure. Dar nu a fost să fie, au trebuit să se mulţumească cu slănină cu ceapă sau fiecare ce a avut în traistă. Atunci am realizat că Dănuţ nu era la vânătoare, pentru că nu a fost împuşcat nici un câine.  Am ajuns în faţa bolovanului, căruia îi pusesem gând rău de la distanţă pentru realizarea unor trasee de escaladă, dar feţele erau prea friabile, aşa că nu se merită nici o amenajare. Am urcat pe el, bineînţeles, povestind ba de cetăţile de la Tăuţ şi Vurpăr, ba de Fănică şi Ţâmburu şi de călătoria de dimineaţă  a primului în adâncuri, de materialul video cu participarea extraordinară a lui Chuck Norris (...când Chuck Norris e pe moarte, moartea geme de plăcere :)).

Am coborât agale, am ajuns la maşină (apropo, am aflat că numele dealului pe care e amplasat bolovanul e Dealul Fecioarei. Care o fi? Mai există?) şi ne-am întors la Zlatna. Meritam şi noi o bere, nu?

Cum a fost prin 2011

Cineva zicea că, de la inventarea roţii încoace, nimic nou nu s-a întâmplat. Pentru toate există acum Google Search sau aşa ceva. Aşa că am văzut eu pe un blog o scurtă prezentare a articolelor scrise într-un an. Hop şi eu.

Ianuarie:  Protest
Februarie: Cartea cu bunici
Martie: Ana de la Citeră
Aprilie: Welcome to Detunata! Ask for Vetălău!
Mai:  Cultura şi Zlatna, vaca şi baletul!
Iunie:  Gândeşte pozitiv!
Iulie: A fost odată... Folk You!
August: Demisia lui Ciki Attila!
Septembrie: Mă bucur de banalitate
Octombrie: Amintirea unui vis
Noiembrie: DemiDulce
Decembrie:  Pe strada in Cetatea Luminii! şi , de final, Grupul Lumina!

Trei observaţii: mi-aş fi dorit să pot pune aici mai multe postări lunare; doi: din ce în ce mai multe postări pe lună pe măsură ce anul se apropia de sfârşit şi trei: sunt lucruri care mi s-au întâmplat şi am fost mirat să nu găsesc postări despre ele. Poate la anul ( şi La Mulţi Ani).

Mulţumesc Maka pentru idee! 

De ziua ta

Aş vrea să-ţi spun
că lumea s-ar opri
dacă tu nu ai exista.
Dar aş minţi.
Nmic nu s-ar schimba.
Din ploaia ce din cer
iar va cădea,
eşti doar un strop.
Eşti singurul,
ce-ntr-un sfârşit,
mă va uda.