Mă bucur de banalitate

Da, mă bucur de banalitate. La serviciu, am observat că nimic nu se schimbă de 12 ani de zile. De fapt,  singurul lucru rămas nemodificat şi care îmi face plăcere, e că în 15 şi în 28 ale lunii luăm banii. În rest, praf pe tobă. Nu mai am speranţă de nu ştiu ce carieră, nu mai cred că voi câştiga din acest serviciu o grămadă de bani, măcar să îmi ajungă de o casă din lemn cu o bancă de lemn masiv în curte. Aşa că mă bucur de cafeaua de dimineaţă. Îmi place la ibric, fără zahăr. Mai mult decât gustul, îmi place mirosul ei. Şi " a sta la" cafea. Şi amintirea reclamelor cu oamenii ăia fericiţi care consumă cafea şi totul e roz. Îmi place câinele firmei (neoficial), care fix la 11,30 vine să-şi primească resturile de la masa de dimineaţă. Când s-a schimbat ceasul, săracu', a venit la 10,30. Pe el nu-l anunţase nimeni. Îmi plac oamenii cu care vorbesc şi nu înţeleg nimic din ceea ce le spun eu. Nu vreau să spun că nu ar înţelege dacă ar fi atenţi. Dar nu sunt. În capul lor drogatul de Mutu mai înscrie odată, fata de la 1 din blocul de vis-a-vis umblă topless prin casă, cineva deschide o bere rece undeva în apropiere, în scara blocului au găsit un "ghiul" de aur sau Ion Iliescu moare fericit de bătrâneţe. Fiecare cu visele lui. Dar chiar dacă nu înţeleg, oamenii ăstia  te asigură că au priceput tot, că nu e nici o problemă, deşi le citeşti în ochi că nu au priceput o boabă. Dar de mult a încetat să îmi mai pese. Am început să gătesc. Adică să experimentez "a găti". Adică mă documentez, transform totul în ceva practic şi apoi am tupeul să şi consum. Îmi place ceapa. Mi-ar fi plăcut să inventez eu răzătoarea. Ceapa mă face să plâng . Câteodată simt nevoia să plâng,  aşa că decojesc o ceapă şi nu mai am probleme. Îmi place să stau întins în pat şi să urmăresc tavanul. Urme de ţânţari morţi şi dorinţa, încă neîmplinită, a unei oglinzi, acolo sus. Îmi place să vorbesc la telefon. Mai ales să ascult. Am să ascund un telefon în iarbă, am să mă sun şi am să ascult ore în şir ce are să îmi spună iarba. Apoi am să ascund telefonul sub un copac, atunci când toamna o să desprindă frunzele, una câte una. Am să ascult din patul meu fiecare cădere, până când un om fără milă o să mă lase fără telefon. Şi care o să mă sune, fără să vrea, din baie, în timp ce îşi face treburile. Am să merg iar la marginea unei ape. Cu un băţ în mână şi cu o pâine amestecată cu ceva lichid în buzunar, din care din când în când, fără să vreau, am să mai muşc. Am să cânt cântece scrise de alţii, nu ştiu de ce ale mele îmi par prea triste. Mi-ar plăcea să copiez versurile, ca pe vremuri, ascultând vinilul ce se învârtea în ritmul lui sacadat. Am să sun un prieten şi am să îl întreb profundele cuvinte: Ce mai faci, omule?  Am să îl invit să urcăm împreună un munte, de unde, de fapt,  nu am coborât niciodată. Am să colecţionez pietre de toate felurile şi am să le aşez la marginea geamului. De data aceasta, nu am să mai arunc cu ele după câinii împerecheaţi. Îmi imaginez un extraterestru verde aruncând după mine cu jumătate de copac în timp ce..... Îmi e dor să desenez pe asfalt. Neapărat cu multe culori, neapărat în genunchi şi neapărat trebuie să fiu tot murdar din cap până în picioare. Să văd feţele copiilor. Bucuria. Îmi e dor să stau în turla bisericii, numai eu cu gândurile mele. Şi din când în când, ridicând câte o găleată de mortar, dhe, totul are un preţ. Am vrut să spun că îmi e dor să râd. Dar nu e aşa. Râd tot timpul. De fapt, stai. Nu râd. Zâmbesc. Dar şi zâmbetul e un fel de râs, nu? E ca şi cum ai râde, dar nu ai vrea să vadă lumea. Viaţa e scurtă. Şi e mişto. Şi totul e simplu când ai o melodie, mereu aceeaşi, în cap.

Sursa: aici.