Cartea cu bunici

Mi-a venit dor de bunici. De mic, am crescut doar cu doi bunici, un bunic din partea mamei şi o bunică din partea tatălui. Despre amândoi am imagini vagi, amintiri puţine, iar părerea ce mi-am format-o a fost rezultatul mai ales a poveştilor despre ei, de la părinţi, cunoştiinţe, rude etc. Amândoi au plecat prea repede ca să însemne în viaţa mea ceea ce ar trebui să însemne cu adevărat un bunic în viaţa unui nepot. Am simţit o parte din căldura copilăriei, însă mi-au lipsit sfaturile din adolescenţă, locul primitor  de acum unde mi-aş fi dorit să  mă retrag atunci când sunt prea obosit şi prea mâhnit de ceea ce se întâmplă în jur. Evident că nu îi condamn pe ei şi cu atât mai puţin pe părinţii mei. Dar îmi lipsesc. De exemplu cu bunicul mi-ar fi plăcut să mă duc sus în Valea  Frumoasei, să-mi povestească cum cobora el cu lemnele pe apă, cum petrecea alături de Sadoveanu, cum făcea "ghinul" după care mă trimitea în "chivniţă". E drept că mă punea să fluier, ceea ce nu era frumos din partea lui.  Să îmi arate locurile din Curpăt, Sălane, Tărtărău, cum miroseau locurile atunci pline de peşte, cum găteau la ceaun, cum a primit denumirea locul de "Poarta Raiului", cum a cunoscut-o pe bunica, cât de greu era cu 5 fete şi niciun ficior. Nu mai reţin imaginea lui, dar ştiu că a fost bărbat în casă, dur dar drept. Cu bunica mi-ar fi plăcut sus la Ponorel, acolo unde fiecare tufă miroase a plăcinte, să privesc în zare munţii, să îmi povestească cât de greu a fost să creşti doi copii de una singură , să îmi povestească ce a simţit ea când unul dintre copii a ajuns " domn", să-mi arate locurile cu denumirile lor, să-mi pună un pahar de vinars ascuns cu grijă de patimile unor vecini şi să se îngrijoreze atunci când aş fi preferat să dorm sus în fân în şură, decât sub plapuma călduţă din casă. Nu mai am bunici. Asta mă face să  rezonez cu fiecare persoană care îmi povesteşte de bunicii lui/ei şi mai ales să zâmbesc atunci când unii îi critică că au îmbătrânit, ca sunt cârcotaşi, că nu aud, nu văd bine sau nu ştiu altceva decât să vorbească de ţara asta nenorocită, unde a fost şi unde a ajuns ea. Poate de asta ţin atât de mult la Ana de la Citeră. Pentru mine e un fel de bunică, cu o poveste specială, cu o viaţă grea pe care încă o mai poartă zâmbind. Şi zâmbetul acela, când mă vede pe la ea, aşa îmi imaginez că ar zâmbi bunica. Pentru cei care mai au bunici, pentru cei care au bunici " nu în lume, ci-n gând" a apărut, de ceva vreme, "Cartea cu Bunici" la Humanitas. O scurtă prefaţă:

"Crescut fiind de bunici şi copilărind apoi zeci de vacante la ţară am fost tare uimit să întâlnesc oameni pentru care bunicii nu înseamnă nimic. Asociaţi ideii de poveste, copilăria fără bunici mi se pare cel mai trist lucru cu putinţă. În 2004, am scris în Romania literara un text -- reprodus în cartea de faţă-- despre bunicii mei. Reacţiile stârnite de acel material şi scrisorile pe care le-am primit ulterior mi-au confirmat faptul că există nenumărate poveşti extraordinare cu bunici. Aş fi vrut să le citesc pe toate. Seherezada însăşi trebuie că are o nepoţică pe undeva. Ideea acestei cărţi a venit, aşadar, de la sine şi, iată în trei ani s-au adunat aproape 100 de texte în care există bunici la discreţie. Mai ales pentru cei care nu şi i-au cunoscut niciodată Le mulţumesc tuturor celor care au onorat aceasta carte cu nepreţuitele lor amintiri." (Marius Chivu).

Am să caut poze cu bunicii mei. Aşa cum au fost ei. Oameni.