Rareori apreciem pe cineva de lângă noi, până când acesta sau aceasta dispare, apoi ne doare lipsa lui/ei. Nu mulţumim destul. Părinţilor, prietenilor, oamenilor de lângă noi.
Nu mai avem repere. Ştiu că în liceu apreciam pe d-nul Crainic, pentru română (continuând discuţiile peste timp cu dânsul), pe d-na Tamara Farcaş, pentru că ne purta mereu prin alte orizonturi şi pe d-nul Cismaş, pentru că ne dădea teme de gândire, apoi ne pierdeam cu toţii în discuţii nesfârşite.
Sunt oameni lângă noi pentru care nu ne facem destul timp. Să-i ascultăm, să le apreciem pasiunile, verticalitatea, voinţa, dăruirea şi multe, multe altele.
Nu trebuie să le ridicăm statui oamenilor doar după ce mor. Statuile sunt de mai multe feluri.
Azi am fost la Doamna (cu D mare) Melanica Forosigan. Am căutat-o de două ori iarna aceasta şi s-a întâmplat să nu o găsesc. Azi m-a sunat dânsa.
Am vazut-o ultima oară acum câteva luni, părea obosită, incapabilă a se concentra, cu gândurile împărţite în mii de probleme pe care desigur, nu le cunoşteam.
Am intrat în casa dânsei, păzită de un imens clopoţel şi am fost invitat sus, la o ceaşcă de cafea. Nici nu m-am instalat bine în scaun şi au început întrebările, cascadele de idei precedate de argumente, la care cu greu am făcut faţă. Masa de "lucru" era plină de hârtii, scrise de mână sau tipărite, calculatorul pregătit pentru noua provocare Google Search TM, telefonul mobil zbârnâia, iar doamna argumenta din memorie sau cu ajutorul hârtie, căutările dânsei pentru a clădi încă o cărămidă peste istoria Zlatnei. Încet, încet, mi-am intrat în ritm , mulţumind în gând noilor mele preocupări "arheologice", care îmi permiteau să transform monologul într-o discuţie.
Nici măcar nu e important subiectul, deşi e deosebit de important pentru urbea noastră. Importantă e impresia care mi-a lasat-o d-na Melanica. Sprintenă ca o femeie de 20 de ani, raţională, documentată, entuziasmată, cu imense resurse intelectuale, capabilă a se adapta la noile tehnologii, cu o voinţă de fier alimentată de lupta sa proprie şi personală pentru a dezgropa şi a evidenţia trecutul nostru, aşa cum a fost el, departe de exagerări şi interpretări.
M-am simţit viu. Sentiment pe care desigur, îl regăseam în doamna din faţa mea.
Am găsit un mic răgaz să mulţumesc. Mulţumesc d-na Melanica că existaţi. Mulţumesc că îmi permiteţi să fac parte, într-un anume fel, din viaţa d-voastră.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Scrie aici. De bine, de rău, numa' scrie...