Trecere

Ninge iar cu fulgi albi şi mari,
poate pentru ultima dată.
Miroase iarăşi a paradis pierdut,
iar în gura-mi uscată de sete nestinsă,
simt gustul unui fruct
din care nu voi muşca niciodată.
De aici, de jos
seamănă cu un zbor în care
nu am putut să mă ridic,
pentru că am uitat cum e
să fi vultur.
Sau cu decorul de la propriul priveghi,
la care am fost invitat
să cânt şi să rostesc
câteva cuvinte despre viaţă.
Nu am să-i cert acum,
pentru ce simt.
Doar am să-i şlefuiesc
cu propria alunecare,
dezlanţuită şi inconştientă,
apoi am să transpir urcând acolo unde fulgii
s-au născut din eternitate.
Şi în timp ce îngheţ,
am să visez un zâmbet de copil.
Copilul uitare.