Superschi în Carpaţi -azi, staţiunea Straja

După cum veţi vedea dragi cititori, cel mai greu la staţiunea Straja e cum să ajungi sau cum să te întorci, nicidecum perioada de timp petrecută acolo.

Pe scurt.

Am plecat destul de târziu din Zlatna, am recuperat restul trupei venite din Cluj plus Fred. Pe drum toate bune, ne deplasam cu “viteza la oră” când, se aude vocea la început domoală a lui Gabi, care cerea “Haţegana”. Am realizat imediat că era vorba de Berea cu acelaşi nume. Vocea domoală a devenit în curând strigăt de disperare, pe măsură ce treceam de Orăştie, Călan, Haţeg. Am oprit pe dreapta stresat de situaţie, la un popas turistic, de unde omul nostru se întoarce victorios, purtând în brate o ladă din licoarea mai sus pomenită. Pe faţă zâmbet şi pe buze strigătul de victorie: Haţegannnnnnnnnnnaaaaaaaaaaaa!  De aici încolo totul merge şnur, mai puţin opririle din 15 în 15 minute pentru micţionare.
Doresc să atrag atenţia celor de la Heineken, producătorul berii, privind această situaţie penibilă a distribuirii prea-gustoasei beri în zona de naştere.

Începem să urcăm  din Lupeni, un drum şerpuit şi abrupt de circa 10 km, pe care nu aş vrea să-l urc cu duba Vito atunci când e îngheţat. Sus dăm de aceeaşi veşnică problemă a staţiunilor româneşti, locurile de parcare. 

Maşini parcate alandale printre cabanele şi dărăpănăturile locului şi un taxator de parcare care nici nu te lasă să cobori din maşină ca să îţi ceară ceva bani . Parcarea de la intrare din staţiune evident, adică la 1 km de locul faptei. Nu ar fi mult dacă nu a trebuit apoi să cărăm schiuri, clăpari, chitara plus lada de bere sus amintită, oameni suntem. Lucrurile descrise mai sus sunt surprize doar pentru cei care nu au schiat în România. 

Cazarea... am să trec peste condiţiile de cazare. Fiecare cum se descurcă şi pe cine cunoaşte, sau cine ce îi recomandă. Aşa că se face dimineaţă şi bufnim pe pârtie, aflată la nici 30 de secunde de căbănuţa noastră. La Straja sunt 7 pârtii, de diverse grade de dificultate şi după cum aveam să aflăm mai târziu, frumoase şi prin diversitatea lor. Am aflat şi eu ce e ăla un ski-pass, adică o cartelă cu puncte (la Straja coborârea, de fapt urcarea, valorează 3 sau 4 puncte în funcţie de pârtie), puncte care scad odată cu fiecare urcare. Eu mi-am luat cartela de 80 de puncte. Ca recomandare, pentru cei care întâlnesc prima dată sistemul, ţineţi cartela într-un buzunar sau mănuşa din partea STÂNGĂ. Noroc cu profesioniştii de la Amicii Munţilor care m-au învăţat, dacă nu şi acum eram înfipt într-un sistem de acces. Pentru mine ca schior pe “horăiţi”, astfel de pârtii aranjate şi “bibilite” reprezintă un şoc. Aşa că m-am dat până m-au lăsat picioarele. Am trecut apoi, duminică, la pârtii mai grele gen Neagra sau pârtia Canal, o pârtie în formă de U (cred că e indicată mai ales pentru snowboarderi). Nici nu ştiu încă ce e mai dureros, schiatul sau urcatul cu Teleschiul pe pârtii foarte înclinate. Înclin către a doua.

Ca şi condiţii de servire a mesei, pot să spun că am mâncat o zamă, acră, servită cu drag de o “hangică” vorba lui Zoli, la un preţ cumsecade, la Pensiunea Alpin. Preţuri bune, curăţenie, promptitudine.

Staţiunea propriu-zisă e o îngrămădire de cabane, căbănuţe şi anexe, dărăpănate sau nu, numa’ bunu’ D-zeu ştie cine le-a dat autorizaţia de construcţie. Cred că vara e o mizerie... Acum noroc că e zăpadă, dar tot se vede. Nici nu vreau să mă gândesc.

Pe una dintre pârtii se desfăşura Concursul Veteranilor la schi, competitiţie cred destul de interesantă din care am reţinut două aspecte. La premiere, una din diversele categorii a fost ”barbaţi peste 85 de ani”. Cred că pe lângă diplomă, fericiţii câştigători au primit şi urarea: “sperăm să ne vedem şi la anul”. Apoi, gazda noastră  la invitat, pentru competiţia de anul viitor pe dragul nostru Zoltan pentru a participa la secţiunea snowboard. Dhe vârsta...

Eu am fost pentru schi acolo. Şi având în vedere diversitatea şi numărul pârtiilor, lungimea şi starea lor, nu pot decât să recomand staţiunea Straja.

La întoarcere am avut proasta idee să ne oprim pe drum să mâncăm ceva, “pentru că ar trebui să fie mai ieftin” (voi detalia într-o postare ulterioară aventura de la “Pensiunea La Nicolae”), apoi a început să ningă, apoi lapoviţă, apoi amândouă, apoi s-a ars un bec de fază scurtă de a trebuit să urmăresc TIR-urile în noapte până am găsit la o benzinărie un bec de schimb. Aşa că am făcut 175 de km în aproximativ 6 ore. 

Am ajuns acasă mulţumit. Aventura mea în Carpaţi va continua.