Amintiri din copilărie- Paştele!

Tot timpul am aşteptat cu înfrigurare venirea Sărbătorilor de Paşte. Nu mă omoram după carnea de miel, de abia mai târziu am descoperit-o la ceaun, iar acum pot să o mănânc liniştit în orice formă. Dar tot la ceaun îmi place cel mai mult. În schimb sunt mort după "guşiţă" (adică drob de miel), o chestie din măruntaie de miel, cu ouă, şi alte ingrediente, servită neapărat cu ceapă verde. Când eram mic (şi la trup curat), mergeam la "udat" pe ouă. Adică, după ce îmi făceam urarea cu " am auzit că aveţi o floare şi am venit să o ud să nu se veştejească", primeam ouă. Plus cele care le câştigam "la dus", adică mici concursuri de ciocnit ouăle, care se spărgea era dus de oponent. Ajungeam acasă plin de ouă, cu dinţii galbeni şi cu buzunarele toate înroşite. Sau îngălbenite, albăstrite, după caz.  Ani la rând am visat să particip la celebrul joc de pe Valea Ampoiului, denumit foarte artistic "lopta-n bâtă", un fel de oină simplificată în care cetele de "ficiori" se împart în două, unii trebuie să lovească mingea, de obicei făcută din cârpe şi legată cu sârmă sau sfoară, iar ceilalţi să o prindă. Mă distra teribil aspectul vizual al acestui joc, deoarece totul se disputa în cimitir, majoritatea băieţilor purtând costum. Să vedeţi voi bâte scăpate din mână, căzături peste gardurile mormintelor, verdele pal din genunchii combatanţilor, mai mare dragul. Într-un an  ne-am băgat şi noi, după atâţia ani de privit, şi am avut oareşce succes. Bineînţeles, am lăsat costumul acasă. Nu pot să uit de asemenea slujba de Înviere şi înconjuratul Bisericii, singurul moment în care rămâi singur cu credinţa ta, deşi eşti înconjurat de oameni. Într-un an cu prietenul Zoli, am făcut poze la această procesiune, cu timp de expunere mare, se vede în jurul Biserii ca un cerc de foc. Impresionant.

Gata am găsit!

 Slujba de Înviere,2006. Poze de Kope Zoltan.

   De obicei, în tinereţea mea, la  Biserica " de din jos", cea a părintelui Viorel, Învierea se ţinea la ora 12 noaptea, iar la Biserica " de din sus", a părintelui Şoit, se ţinea la 5 dimineaţa. Tineri fiind pierdeam timpul între Învieri (extraordinar cum sună) şi ce să facem şi noi, apelam la alt joc, foarte solicitant, denumit "lapte gros". Tot două echipe, împărţite după afinităţi şi prietenii, băieţi şi mai puţine fete. De ce mai puţine? Pentru că o echipă stă îndoită de la mijloc, fiecare cu capul între picioarele celuilalt din faţă, iar cealaltă echipă sare în spatele componenţilor primei echipe. Încercaţi să vizualizaţi. Mai ales că toţi eram la Biserică în costum sau în cea mai bună geacă, pantalonii de Paşti sau cămaşa aia nouă. De câte ori a spălat săraca mama costumul, plin de noroi sau înverzit, de câte ori a cusut cămăşile sau pantalonii, nu aş putea spune. Ştiu că a făcut-o de multe ori.

       Acum a mai rămas un simbol, de fapt un fel de mit. E vorba de furat "toaca". Conform DEX: TOÁCĂ, toace, s. f. 1. Placă de lemn sau de metal pe care se bate ritmic cu unul sau cu două ciocănele, pentru a anunța începerea serviciului religios sau anumite momente ale lui la biserică sau la mănăstire. Spre ruşinea mea nici acum nu ştiu să bat cu ciocănelele astea, cică ar trebui menţinut ritmul ăsta: "dă la popa, dă la popa, dă la popa..:))". Care e treaba cu toaca asta? Ea e păzită de feciori şi ar trebui furată până la ora 12, înainte de Înviere. Dacă reuşeşti să o furi, cică tot vinul care l-ar primii feciorii pentru pază, îţi revine ţie. Mie mi se pare puţin, având în vedere riscurile. Am găsit într-un ziar din Moldova care vorbea de obiceiurile din Ţara Moţilor următoarele: "Daca aceştia nu o păzesc bine, iar toaca le este furată, ei trebuie să dea a doua zi o masă mare, cu mâncare şi (mai ales!) băutură." No aşe DA. Merită. 

Aşa că dacă îmi spune şi mie cineva mai exact care e treaba cu furatul de toacă, rămân dator. Cine ştie ce poate ieşii!

Vă urez Sărbători Fericite şi toate cele bune, măcar ca în copilăria mea!