Vis de vinil

"Cu mulţumiri pentru Iulia, Onuşca şi Răducu, care au avut răbdarea să mă asculte".

Ne-am ridicat toţi trei şi am plătit consumaţia. Totdeauna e enervant să aştepţi la nesfârşit să plăteşti ceea ce deja ai consumat. Dar eram într-o dispoziţie destul de bună, uşor euforică, încât am plecat fără să mai spunem nimic. Se făcuse deja seară, o seară plăcută de toamnă, era linişte şi doar zgomotul paşilor pe asfalt mai acoperea liniştea ce se lăsase între noi. Poveştile le terminasem destul de repede. Am ales să scurtăm drumul către casă şi am intrat printr-un gang, care se lărgea apoi într-un fel de parcare subterană. Ciudat, dar acum, în mijlocul săptămânii, aici în parcare era un fel de petrecere, boxele duduiau de muzică disco, perechile dansau unul lângă celălalt, sincronizate. Am trecut printre ei şi ne-am îndreptat către un alt gang care trebuia să ne ducă către o a doua ieşire, când simt un fel de fluturare în spatele meu. Mă întorc rapid cât să observ un bodyguard care cred că încercase să mă lovească cu piciorul. Nici nu apuc să spun ceva că omul îşi cere scuze, se vede că mă confundase cu cine ştie ce personaj al lumii în care el se scaldă. Prietenii mei, mai grăbiţi, mi-o luaseră înainte, nu îi mai vedeam, aşa că intru şi eu în gangul acela neprietenos. Pe măsură ce înaintam, se făcea tot mai lumină, iar în dreapta mea a apărut un perete luminat, un perete de ferestre de sticlă semi-transparentă. 
Nu zăream nimic înăuntru decât nişte perdele, groase aşa cum erau cele de pe vremuri şi mai aveam senzaţia că văd nişte perechi învârtindu-se. Cred că senzaţia îmi era dată şi de muzica care se auzea înăbuşit, un vals care mă ducea cu gândul la o seară din Cluj pe care mi-aş fi dorit să o petrec dansând. Sunetul era foarte familiar, eterul era plin „de purici”, ceea ce m-a dus cu gândul că  muzica provenea de la un pick-up. Parcă auzeam scârţâitul acului  pe placa de vinil. La un moment dat parcă auzeam clinchetul paharelor ciocnite cu şampanie, ceea ce mi-a smuls un zâmbet. Devenisem supraom, auzeam astfel de zgomote prin ferestre şi sunet de muzică. Cred că de la bere, îmi spun, şi mă rup cu greu de locul acela şi de senzaţia de confort pe care mi-o dădea. Ciudat, gangul se termina  cu o uşă albă, din care răzbătea o lumină difuză prin cele două geamuri micuţe din partea superioară. Să mă întorc? După atâta drum? Aleg să merg înainte şi deschid încet uşa. Rămân surprins de mirosul de vopsea şi de lumina plăcută ce trona în camera uriaşă în care tocmai intrasem. Pe pereţi tronau tablouri, cu rame masive, aşezate atât de aproape unul de altul de parcă cel ce amenajase această expoziţie nu dorise să se despartă de nici unul dintre aceste  picturi. Urmăresc această expoziţie personală, cum deja îmi făcusem o părere, cu o deosebită plăcere. Nu m-am săturat să mă uit la fiecare, pe rând, încet, fără grabă. Mă opream de fiecare dată la un tablou, pictat pe un fond alb, care reprezenta o furtună de frunze din care ieşeau în relief două iniţiale. Una dintre ele părea un N sau un M dar nu sunt sigur. Remarc de abia acum că de-a lungul camerei erau rafturi, toate pline de vinil-uri, păstrate aşa cum se păstrează acum CD-urile, iar în colţul camerei trona un pick-up imens, negru, pe care era un disc, uşor prăfuit, inscripţionat cu litere galbene. Mă gândesc la prietenul Medruţ şi la promisiunea lui de a-mi dărui colecţia lui de discuri, înainte de a reveni la tablouri.  Nu mă puteam sătura de imaginea aceasta parcă realizată numai pentru mine, eram singurul fericit care participa la acest vernisaj nocturn. 
Zâmbeam, când din gândurile mele am fost extras de zgomotul unei uşi care se deschidea. Mă întorc încet şi din cadrul celeilalte uşi îmi zâmbea o bătrânică. Avea un aer blajin şi totodată aristocrat, avea o anumită prestanţă dată de peripeţiile prin care desigur trecuse de-a lungul vieţii dar şi de inteligenţa trădată de sclipirea ochilor. Nu părea mirată că mă găseşte acolo, parcă ar fi trebuit să ne întâlnim. Mă măsoară din ochi, apoi încet, fără grabă, îmi spune:
- Bună tinere, te interesează tablourile?
Răspunde timid, politicos:
- Bună seara doamnă , mă scuzaţi că am dat buzna la d-voastră. Îmi plac foarte mult tablourile.
-    Atunci, poate te-ar interesa să cumperi unul?
-    Sincer vă spun că îmi plac, dar nu cred că am atâţia bani încât să îmi permit să cumpăr unul.
Zâmbeşte discret în timp ce ochii continuau să mă măsoare. Îmi vine brusc, o idee.
-    Am observat pick-upul şi colecţia de discuri. Şi discul prăfuit, de asemenea. Nu s-a mai ascultat muzică la el de mult.- întreb fără să aştept un răspuns şi îngrijorat să nu o supăr. Zâmbeşte.
-    Ai dreptate.
-    Aş dori să le cumpăr. Şi pick-upul de asemenea. Nu am mulţi bani la mine dar dacă ne-am înţelege ar putea reprezenta un avans.
-    Te interesează atât de mult tinere?
Mă întreabă fără a încerca să pară superioară, pe un ton părintesc, cu o anumită resemnare.
-    Da, cred că ar fi păcat să se piardă, să se distrugă.
Era ciudată atmosfera prietenească, ca între doi oameni care se cunosc de mult, care se regăsesc după mult timp şi care nu ştiu cu ce să înceapă. Deodată, brusc, aşa cum simţi atunci când se apropie furtuna, simt că în cameră nu mai e acelaşi consens, aceeaşi căldură. Mă uit către noua mea prietenă şi observ că ochii ei se schimbaseră, deveniseră reci, tăioşi. Îmi spune:
-    Trebuie să ai tu ceva ascuns dacă te interesează grămada asta de discuri învechite.
Surprins, cobor ochii în pământ. Mă simţeam ca şi cum cineva drag mă acuză pe nedrept. Ridic ochii să protestez şi în locul prietenei mele găsesc o altă bătrânică, uşor îndoită de spate, cu haine sărăcăcioase care se uita la mine ca şi cum m-ar fi văzut pentru prima oară. Caut în jurul meu prezenţa bătrânei aristocrate, dar nu era niciunde. Remarc totuşi că tablourile, discurile, pick-upul dispăruseră, rămăseseră doar pereţii goi, de o culoare mov închis. Parcă cineva a decis să se mute şi a strâns totul în grabă. Revin cu privirea la bătrânica care acum se chinuia să scoată un fel de stilou dintr-o poşetă uzată. Putea la fel de bine să fie un morcov, după culoare. Uşor intimidat de situaţie, reuşesc să scot pe gură cuvintele:
-    Mă scuzaţi, cred că am greşit uşa.
Ies grăbit din cameră în acelaşi gang întunecos care parcă mă aştepta. Mă îndrept debusolat în aceeaşi direcţie din care venisem şi ies uşor, în parcarea de data asta goală. Mă întorc cu privirea către gaura neagră şi umedă din care tocmai ieşisem.

Dacă ascultai atent, parcă se auzeau ritmurile unui vals de mult uitat iar dacă aveai puţină imaginaţie, puteai să vezi perechile învârtindu-se în timp ce eterul era invadat de zgomotul specific făcut de vârful unui ac aşezat pe o placă neagră de vinil, care se învârtea fără întrerupere.