Zbor
deasupra existenţei tale,
atingând uşor norii prăfuiţi
ai proprie-mi realităţi.
Sclipesc
în lumina timpul trecut
şi petrecut,
îmi întind aripile atât de uşoare,
purtat mereu
de aceleaşi gânduri împărtăşite.
Nu m-a speriat niciodată
pământul,
atât de mic faţă de ideea
de a zbura.
Chiar dacă firul de aţă
ce ne leagă s-ar rupe,
voi continua să revin,
ca un uitat porumbel,
la cuibul unde am învăţat, întâia oară, să
Zbor.
Versurile tale mi-au amintit de Nichita Stanescu cu a lui "Lectie de Zbor",no buna treaba
RăspundețiȘtergeremultumesc de apreciere; paralela cu Nichita Stanescu ma onoreaza;
RăspundețiȘtergereno..bun.., nu doream a te flata , pur si simplu asta a fost prima poezie care mi-a venit pe tartacuta dupa ce ti-am parcurs versurile. Si ce mai ador la tine este faptul ca in poeziile de dragoste ai o fina ironie.Cum stai cu Citadela?? am o curiozitate.. cum se vede de la fereastra ta Citadela??? unii mai mistici o privesc ca pe o Biblie sub o alta forma, altii o vad ca pe un alt Jurnal al fericirii... astept sa vad de care parte esti..no bun.
RăspundețiȘtergere