Iubitei demonice

Diavolul are întotdeauna o logică impecabilă. Ispitirea e prin speranță și damnarea prin cuvinte. Ține minte tot ce s-a rostit și neagă tot ce s-a trăit. M-ai iubit prorocind sfârșitul. Buzele tale s-au trădat de nenumărate ori, sărutând și enunțând la fiecare sărut că acesta nu înseamnă nimic. Ai făcut dragoste cu mine, oficiind mântuirea contopirii într-o singură ființă, scoțându-mă cu forcepsul afară din sufletul tău mai apoi, repetând până la saturație, până la demență „Nu te iubesc și n-am să te iubesc niciodată!”. Ochii, mâinile, sânii, coapsele, chiar și tălpile de care-mi plăcea să-mi lipesc obrazul, și-au jucat remarcabil rolul. Am crezut în femeia al cărei gust știam că nu o să-l pot uita niciodată, refuzând să privesc construcția care se ridica, frază cu frază.

A venit ziua judecății. Diavolul îmi pune în față contractul. Fiecare avertisment al tău e o rubrică, completată cu răspunsul meu. Femeia pe care o iubeam a dispărut, acum au rămas doar cuvintele de care trebuie să dau socoteală. Te chem, să reapari din spatele logicii crude, iar Diavolul rânjește, încântat de disperarea crescândă. Am spus că te voi iubi pentru totdeauna, în orice condiții. Iar acum un Picasso malefic desenează neobosit cazne hâde, și fiecare tablou poartă același nume: „în orice condiții, pentru totdeauna”. Iadul e locul în care acțiunile simple și firești devin imposibile sau inutile. Acum iadul ești tu, iar eu trebuie să trăiesc în el.
Sunt trist. Știu că în spatele acestei capcane de cuvinte întrețesute de o răutate intelectuală sclipitoare, ești tu. Miezul ființei tale, captiv și el într-un silogism demonic, care cere ridicarea-mi pe cruce. Am văzut lumina, știu că este acolo, în spatele cochiliei de fier și venin. Neputința de a te elibera este, de fapt, singura tortură care contează. Dar ea este a mea, nu-mi poate fi impusă.
Însă puterea Diavolului este, totodată, și slăbiciunea sa. Este incapabil să înțeleagă antilogicul. De aceea, până la urmă, ceea ce este profund omenesc în noi îi scapă. Iubirea e o pânză fragilă de atingeri ale sufletelor. O îngemănare de speranțe, trăiri și extazuri nespuse, pur și simplu pentru că nu au loc în cuvinte. Acesta e legământul profund, pe care nu-l poți abjura niciodată, chiar și atunci când drumurile ființelor făcute din carne se despart. Eu m-am sinucis deja, iubindu-te. Acesta este motivul pentru care voi recuza contractul. Demonul nu poate stăpâni cenușa rămasă în urma arderii de tot. Mă voi lăsa risipit în cele patru vânturi și voi renaște, acolo unde voi găsi din nou lumină.

(Iubitei demonice)
* Epistole către o sută de iubite *

Link aici. 

 

Sursa foto aici .

Babaroaze aka Păcănele

După cum probabil ştiţi, oraşul şi lumea întreagă trăieşte o nouă febră a păcănelelor, din veniturile acumulate de acestea barurile îşi permit să plătească câte o chelneriţă, ospătăriţă etc. Deci, numai mulţumiri! 

Îmi amintesc cu drag când am câştigat odată la bar la regretatul Olby (nu cred că se scrie aşa, da a-ţi prins ideea), cu banii respectivi petrecând 10 zile la sfânta mare, pe rol de omul care satisfăcea toate poftele domniţei. Îmi amintesc cu mai puţin drag, când student fiind, am plecat la Cluj cu banii pe două săptămâni, lăsându-i la babaroaze în gară în Alba şi Teiuş. Prilej cu care am învăţat primele lecţii de supravieţuire, cum să mănânci două zile slănină goală râncedă şi cum să caţeri la etajele superioare ale căminelor pentru a cerceta mâncarea pusă la rece de prea-gospodinele fete. De altfel, în materie de păcănele, asta a fost şi ultima experienţă, au urmat luni de dez-babarizare sau dez-păcănelizare, când petreceam ore întregi în baruri şi doar mă uitam la maeştrii pianişti.

Nu ştiu de la ce începe totul. Din cauza noutăţii (pe atunci) sau a plictiselii din oraş (tot pe atunci). Cel puţin pentru mine aşa a fost. Apoi, cred că principala cauză e speranţa unui câştig uriaş, la care se adaugă adrenalina momentului. Cine ştie cum e să dublezi 5-6 milioane, poate îmi dă dreptate.

Se remarcă două categorii importante: profesioniştii şi amatorii. Profesioniştii sunt cei ce utilizează aproape zilnic respectivele aparate, care au un "stil" a lor, care lovesc aparatul sau îl mângăie, care au amintiri diverse, marea majoritate de când au câştigat sau au prins ceva mare, gen 5 şeptari. Amatorii sunt ceilalţi. Amândouă categoriile se mai împart în încă două: calculaţi şi pasionali. Calculaţii, de obicei se rezumă la cheltuirea banilor din buzunare, în schimb pasionalii sunt în stare să se împrumute până la sume imense sau să meargă acasă şi să aducă banii de pâine şi de chirie. Am o cunoştinţă care, aflat într-o mare inspiraţie, gen "trebuie să dea imediat", îşi vindea mobila din casă, la preţuri rezonabile. Am alt prieten, care după o zi de "lucru", în care a reuşit să piardă apx 18 milioane, beat fiind, la închiderea barului a reuşit să câştige suma de 1 milion şi de bucurie a cinstit întreaga asistenţă.

Un altul a reuşit să rămână fără servici, după ce într-o zi a cheltuit toate încasările firmei unde lucra. Mai sunt unii, care muncesc la sapă sau coasă cu ziua, şi după ce termină, beau două beri restul venitului ducându-se pe "pasiunea" lor, la final cerând bani cu împrumut să ducă o pâine acasă. 

Alţii, se duc la servici la Alba cu maşina. Dimineaţa, când îi vedeam urcând în Livio-Dario, ştiam că, în ultimele zile, au lăsat la păcănele sume importante de bani. 

Nu ştiu dacă e o boală. Sau doar o disperare. Sau o goană după un câştig uşor, asemănătoare cu goana după aur. Ce ştiu sigur e că, pentru unii, e mai nocivă decât băutura, ţigările sau curviştinele. 

Eu ştiu doar atât, că o să mă limitez la uitat. Chestie care îmi place şi în alte aspecte ale vieţii mele.

Concurs: dau o carte de poezii celui care postează cea mai tare experinţă a lui sau a unui prieten referitoare la această boală, pe acest blog.

Dacă nu vă interesează cartea, dau o bere la Ana.

 

Sursa foto aici.

Doar o întâlnire....

Rareori apreciem pe cineva de lângă noi, până când acesta sau aceasta dispare, apoi ne doare lipsa lui/ei. Nu mulţumim destul. Părinţilor, prietenilor, oamenilor de lângă noi.

Nu mai avem repere. Ştiu că în liceu apreciam pe d-nul Crainic, pentru română (continuând discuţiile peste timp cu dânsul), pe d-na Tamara Farcaş, pentru că ne purta mereu prin alte orizonturi şi pe d-nul Cismaş, pentru că ne dădea teme de gândire, apoi ne pierdeam cu toţii în discuţii nesfârşite.

Sunt oameni lângă noi pentru care nu ne facem destul timp. Să-i ascultăm, să le apreciem pasiunile, verticalitatea, voinţa, dăruirea şi multe, multe altele.

Nu trebuie să le ridicăm statui oamenilor doar după ce mor. Statuile sunt de mai multe feluri.

Azi am fost la Doamna (cu D mare) Melanica Forosigan. Am căutat-o de două ori iarna aceasta şi s-a întâmplat să nu o găsesc. Azi m-a sunat dânsa.

Am vazut-o ultima oară acum câteva luni, părea obosită, incapabilă a se concentra, cu gândurile împărţite în mii de probleme pe care desigur, nu le cunoşteam. 

Am intrat în casa dânsei, păzită de un imens clopoţel şi am fost invitat sus, la o ceaşcă de cafea. Nici nu m-am instalat bine în scaun şi au început întrebările, cascadele de idei precedate de argumente, la care cu greu am făcut faţă. Masa de "lucru" era plină de hârtii, scrise de mână sau tipărite, calculatorul pregătit pentru noua provocare Google Search TM, telefonul mobil zbârnâia, iar doamna argumenta din memorie sau cu ajutorul hârtie, căutările dânsei pentru a clădi încă o cărămidă peste istoria Zlatnei. Încet, încet, mi-am intrat în ritm , mulţumind în gând noilor mele preocupări "arheologice", care îmi permiteau să transform monologul într-o discuţie.

Nici măcar nu e important subiectul, deşi e deosebit de important pentru urbea noastră. Importantă e impresia care mi-a lasat-o d-na Melanica. Sprintenă ca o femeie de 20 de ani, raţională, documentată, entuziasmată, cu imense resurse intelectuale, capabilă a se adapta la noile tehnologii, cu o voinţă de fier alimentată de lupta sa proprie şi personală pentru a dezgropa şi a evidenţia trecutul nostru, aşa cum a fost el, departe de exagerări şi interpretări.

M-am simţit viu. Sentiment pe care desigur, îl regăseam în doamna din faţa mea.

Am găsit un mic răgaz să mulţumesc. Mulţumesc d-na Melanica că existaţi. Mulţumesc că îmi permiteţi să fac parte, într-un anume fel, din viaţa d-voastră.

Trecere

Ninge iar cu fulgi albi şi mari,
poate pentru ultima dată.
Miroase iarăşi a paradis pierdut,
iar în gura-mi uscată de sete nestinsă,
simt gustul unui fruct
din care nu voi muşca niciodată.
De aici, de jos
seamănă cu un zbor în care
nu am putut să mă ridic,
pentru că am uitat cum e
să fi vultur.
Sau cu decorul de la propriul priveghi,
la care am fost invitat
să cânt şi să rostesc
câteva cuvinte despre viaţă.
Nu am să-i cert acum,
pentru ce simt.
Doar am să-i şlefuiesc
cu propria alunecare,
dezlanţuită şi inconştientă,
apoi am să transpir urcând acolo unde fulgii
s-au născut din eternitate.
Şi în timp ce îngheţ,
am să visez un zâmbet de copil.
Copilul uitare.

Dezamăgit de Zlatna

Câteodată mă cuprinde o lehamite de oraşul ăsta pe care îl iubesc atât de mult, încât îmi promit că la prima ocazie o să plec cât văd cu ochii. De fapt, îmi tot promit asta de o grămadă de ani, fără să mă gândesc serios că s-ar ivi o astfel de ocazie. Sincer, dacă nu ar fi existat munţii ăştia din jurul oraşului şi asociaţia înfiinţată de 11 oameni care vroiau mai mult- care tocmai a împlinit 12 ani de activitate- aş fi plecat de mult.

Am şi eu dilemele mele, care nu se regăsesc în tema zilnică e tinerilor care spun, fără să gândească prea mult " că în Zlatna nu ai ce face, nu ai cu ce îţi petrece timpul liber". La prima vedere, afirmaţia pare adevărată. Doar la prima vedere. De parcă ar trebui să aşteptăm să se mai nască un Avram Iancu, un mic Einstein sau o Madonna în oraşul ăsta, care să rezolve această problemă. Sau de ce nu, să o rezolve primarul, "că de aia l-am ales". 

Când eram mic şi prost, pe vremea comuniştilor, oamenii aveau o zi în an când ieşeau şi făceau curat în faţa blocului. Nu trebuia să vină primarul sau deputatul. La şcoală mergeam la cules de măceşe, strângeam hârtia sau sticlele goale şi le duceam la DAC (centru de colectare). Chestii la comun, neretribuite, dar care ne făceau o deosebită plăcere. Când am terminat facultatea şi m-am întors în oraş, care arăta total altfel decât acum, am realizat că dacă nu creez eu/noi evenimente, nu o să le facă nimeni pentru noi. Aşa am început ecologizările, marcajele, protecţia rezervaţiilor naturale, expediţiile prin munţii patriei, lucruri care trebuie să te pasioneze, la care să pui osul şi care m-ai ales, sunt desfăşurate în comun, de oameni care simt la fel. Prima dată când am organizat o seară de folk, mi s-a explicat că oamenii nu au venit în număr mare pentru că nu ştiau ce e acela folk. Exista internet şi în vremea aceea. Mai de curând, am organizat o seară de audiţie viniluri, un motiv de a fi împreună şi de a asculta muzică veche. Cred că am fost 10. Sau toată lumea e urcată după cai verzi pe pereţi, merg după apa, apa, apa, tra, la , la , la , la etc? Sau nu se ştie ce sunt acelea viniluri în cultura gangam style? La serile de teatru, unde veneau cei de la Skepsis, pe unde erau tinerii? De ce nu au venit o sută? 

Ce vreau de fapt tinerii? Discotecă? Nu cred, poate Manelotecă, combinată cu Housotecă sau cu Rapotecă. Când e vorba de fotbal, se înghesuie lumea, dar şi acolo, nu se omoară nimeni să vină la organizare. Care ar fi concluzia? Să facem activităţi unde să se gândească cât mai puţin, să fie şi ceva implicare fizică (dacă s-ar deschide un bordel.....dar şi acolo, ar trebui subvenţionat de Primărie), să fie organizat de oricine altcineva decât de noi, pe care apoi desigur să-l criticăm cât mai aprig.

De ce sunt pasionaţi tinerii? Să fie doar clubbing, facebook, mess, freze, haine, maşini şi iubiri de o noapte? Dacă au alte pasiuni, să mă scuze. Dar atunci nu au nici o scuză pentru că nu se organizează ca să îşi dezvolte aceste pasiuni, să comunice, să creeze ceva din ele. Ce şansă aveţi voi, în bătălia vieţii când veţi concura cu alţii, dacă nu aveţi preocupări intelectuale, în care să vă puneţi mintea la contribuţie? Ce şanse aveţi, ca după terminarea facultăţii -când termină cu voi încă zeci de mii de studenţi- să găsiţi un loc de muncă care să vă PASIONEZE şi care să fie şi bine plătit?  Cum credeţi că veţi realiza asta?  Dacă de acum nu sunteţi organizaţi, dacă nu puneţi osul, dacă nu aveţi ambele perpective -munca la birou, munca cu capul sau munca la lopată, în frig şi mizerie- cum veţi şti direcţia pe care o aveţi de urmat?  Dacă nu vă urmaţi pasiunile, de unde veţi şti care loc de muncă vă va atrage? 

Din păcate, în oraşul ăsta sunt puţini oameni cu care poţi discuta idei, oamenii care pot lăsa deoparte orgoliul şi care să se implice, pentru binele lor şi a comunităţii. În oraşul ăsta, fiecare om poartă în raniţă un baston de mareşal şi un orgoliu corespunzător. Un prieten îmi spunea, în timp ce transpiram la ridicarea unui refugiu (pentru care am fost acuzat că e cabana mea personală de chefuri şi sex) că, "de unul singur nu faci nimic". Nimic mai adevărat. 

Viaţa, realitatea, e dincolo de pereţii unde sunteţi închişi de impresii false. În viaţă, nu trebuie să îţi fie ruşine să ridici o hârtie de pe jos sau să ajuţi o bătrânică să care plasele. Cum nu trebuie să îţi fie ruşine că îţi place Antonia în loc de Madonna, Alifantis în loc de Smiley sau Paula Selling în loc de Loredana. Sau invers. Nu e nimic ruşinos în a fi "altfel". Nu suntem clone şi de fapt, ăsta e tot farmecul. 

Sunt sigur că voi fi contrazis. Poate nu frecventez eu anumite cercuri, nu stau destul pe pod în centru şi nu merg nici la discotecă în Feneş.

Poate existaţi. Dacă existaţi, vă ascundeţi bine.

Sursa foto aici.

Domeniul Schiabil Şureanu

Mi-am dorit de ceva timp să ajung la schi în Şureanu. Cu rădăcini pe Valea Sebeşului, cu zeci de excursii la Oaşa şi pe Valea Frumoasei, la pescuit, la cules de zmeură, afine sau gălbiori; cu părinţii, prietenii, iubitele etc, vara sau iarna, cu câteva ieşiri chiar pe Vf. Şureanu, Vf. lui Pătru, Poarta Raiului, Iezerul Şurianu, dar niciodată la schi. Ciudat, nu?

Noroc cu Rareş Tileagă, un om datorită căruia multe persoane au descoperit locuri deosebite din Judeţul Alba, care mi-a spus să merg acolo, că nu o să-mi pară rău. Şi aşa a fost.

Ne-am cazat la Taberele Şcolare, cu condiţii de cazarmament, mai ales că am fost peste 20 de oameni, însă curat, camere cu sobe de teracotă care îşi fac treaba, băile recent renovate, curate şi mai ales cu gazde înţelegătoare şi inimoase. Le-am mulţumit în felul nostru, cu cântece de munte şi cu tocană la ceaun. La plecare, gazda ne-a rugat să mai venim. "Când vom mai asculta cântecele astea minunate?". Vorba cântecului, "nu ai nevoie de foarte multe, ca să fii fericit". Pentru mine a fost îndeajuns.

Preţuri bune, 25 lei de pat, distanţa cam 5 km de pârtii. 

De fapt, cam asta e principala problemă în Şureanu, accesul la pârtii. Între Şugag şi lacul de la Oaşa s-au făcut nişte lucrări la drum, rămase neterminate, care te obligă să mergi încet şi să opreşti din 5 în 5 minute. Deşi drumul părea terminat. Asta înseamnă ceva timp în plus şi eventual, nervi. De la Lacul Oaşa urmează 17 km de macadam, cu zăpadă, din care cam 8 km, până la intersecţia de la coada lacului (de unde începe urcuşul către Luncile Prigoanei), se pot face fără lanţuri montate pe roţi. Restul, e absolut recomandat a se parcurge cu lanţuri. Deci, din nou ceva timp în plus şi cunoştinţe tehnice. Zeci de români descurcăreţi încearcă fără lanţuri. Aproximativ 90% învaţă ce înseamnă împinsul la maşină, datul la lopată, tractarea contra cost, emoţii inutile, eventual o scurtă bătaie cu ceilalţi conducători auto. Să revin.

După ce ajungi la pârtie, situaţia se schimbă mult în bine. Sau foarte bine. Poţi mânca, bea, la preţuri modice, tipice pentru orice fel de staţiune. Asta la lucruri normale. La lucruri foarte bune, e sistemul de tarife şi abonamente. Ai de unde alege. De la tarife pentru o singură urcare, la diverse abonamente, cu puncte în sistemul skipass (cartelă care conţine puncte şi se descarcă pe măsura urcărilor), pentru o zi sau pentru câteva ore. Aveţi la dispoziţie un telescaun şi două teleski-uri. Momentan sunt 9 pârtii, cu coduri în funcţie de zona de unde pleacă respectiva pârtie. Adică A cu un număr ataşat, pentru pârtiile ce pleacă din zona vârfului Auşel (A1, A2, A3), cu C, pentru pârtiile ce pleacă din zona Curmătura (C1, C2, C3, C4) şi cu S pentru pârtiile ce pleacă din zona vârfului Şureanu (S1, S2). Plus o grămadă de "pârtii" neamenajate, pentru amatorii de free-ride, între pârtiile descrise mai sus. Este foarte uşor să ajungi dintr-o pârtie în alta, dacă eşti mai experimentat.

Pârtiile însumează aproximativ 9 kilometri, iar eu am reuşit în cele două zile, prima zi cu pauză de masă: apx. 6 ore şi a doua zi: 4 ore fără pauză de masă, să parcurg peste 50 de kilometri. Ca şi cheltuială totală, pentru abonamente ski, 150 lei- pentru două zile, atât cât am cheltuit în Arieşeni, pentru o lungime de 15,5 kilometri. Şi zona se mai poate dezvolta. Mult.

Semnal doar pe Cosmote, la limită. Asta poate fi şi de bine, şi de rău. Depinde cum o iei. Nu cred că va dura mult şi vor apărea şi alţi operatori.

        Măreţ şi superb. Mai ales când pârtiile sunt luminate de "marele blond", când ai o privelişte superbă asupra întregului domeniu schiabil, dar şi asupra vârfurilor din imediata vecinătate, Şureanu şi Vârful lui Pătru.

Deocamdată (până ce această postare va fi citită de miile de fani ai blogului meu), lumea  nu se înghesuie, din cauza accesului greu, cazării insuficient dezvoltate precum şi lipsei de informare (a lor). Sunt sigur că situaţia se va schimba. Dar eu, împreună cu prietenii mei,  (including ski-fan Daniel Medruţ) ne-am  bucurat de asta. Din această cauză, menţionată mai sus, nu am observat nici un accident pe pârtii.

        

         M-am bucurat mult de senzaţia de libertate pe care o ţi-o oferă acest sport, acolo sus în imensitatea muntelui- în care eu ştiu cât e de greu de ajuns iarna- , cu buzele crăpate, cu ochii şiroind de lacrimi, cu picioarele în care mii de ace şi-au găsit adăpost, cu spaime depăşite de viteza alunecării, cu clipe de relaxare şi emoţii împărtăşite în liniştea telescaunului, completate apoi de sclipirea focului şi acordurile unei chitări răsunând între oameni cu acelaşi dor. Am fost mult timp singur, coborând pe pantele unde odată transpiram urcând. Dar nu acelaşi tip de singurătate pe care majoritatea oamenilor îl încearcă. Cu mine au fost mereu câţiva oameni, în carne şi oase, sau doar virtual. Şi poate, de ce nu, şi voi, cei care tolăniţi în scaunele din casele voastre, mă onoraţi citind aceste rânduri.....

Poze vor urma.

Informaţii la mine sau pe www.schisureanu.ro

Despre iluzii...

sau de ce se merită să ne uităm la filme.

" Cum reuşim să trecem prin viaţa asta grea, plină de necazuri şi de durere? Cred că nimeni nu are răspunsul. Se spune doar că, iluziile pot fi mai puternice şi eficiente decât medicamentele."

Români, snopiţi-l pe Valentin!

Am scris articolul ăsta, acum ceva timp, pentru revista Albaiulianul.

Români, snopiţi-l pe Valentin!

         După cum ştim, luna Februarie este îndelung aşteptată de împătimiţii sărbătorilor furate de la popoarele nu neapărat vecine, da pretene, vorba lu’ Nea Nicu împuşcatu'. După revoluţie am preluat cu surle şi trâmbiţe, pe lângă măreţul fast—food , cea mai „cool „ (la modă, pentru cei născuţi înainte de ‘55) sărbătoare, Valentine's Day, în traducere Ziua lui Valentin Sfântul. De ce Valentin, nici nu ştim prea bine, ştim doar că sărbătoarea provine din Roma Antică. Cum a ajuns la americani, nici asta nu prea ştim. 

        Trecem peste amănuntele nu foarte siropoase ale denumirii sărbătorii şi ajungem la esenţă: 14 februarie, prilej de chiolhanuri, bairamuri, emisiuni siropoase, onomastici (dhe Valentina, Valentin etc.), şi mai presus de toate prilej de a face cadouri, în special persoanei iubite, dar nu numai. Dată care face ca luna Februarie să trecă pe primul loc între lunile în care se oferă cadouri, şi mă refer la luna Martie şi Decembrie. Tot în februarie, mai precis în 24 avem şi noi aceeaşi sărbătoare, denumită româneşte Dragobetele, care  este o alternativă de sute de ani la Ziua lu’ Valentin sărbătorită în Occident. De Dragobete, la noi este la modă sărutul tradiţional. La Valentine’s Day trebuie să faci o grămadă de cadouri să ajungi acolo. Cei care se sărută în Ziua de Dragobete vor fi mereu îndăgostiţi, deci nu neapărat tinereţe fără bătrâneţe, însă garanţia dragostei fără de moarte. Tot de Dragobete fetele şi băieţii merg în pădure după ghiocei. Câte cadouri trebuie să-i cumperi unei fete cu  fiţe de Valentine’s Day ca să ajungi cu ea în pădure? Cine poate să-mi răspundă primeşte un Carpaţi fără.

         Bun. E normal ca exagerarea cool şi la modă, care prinde mult mai bine prin localuri gen Bamboo sau  pe la posesori de Lamborgini prigonite, denumită Valentine’s Day să aibă şi manifestări de antipatie, de reacţie contra, de anti într-un cuvânt. Aşa s-a născut AntiValentine’s Day. În primul rând e un picior în fund companiilor care promovează această zi din dorinţa nebună de vânzări fără număr, a insituţiilor media care aleargă să pregătească cele mai tari emisiuni de gen, cu prezentatori şi invitaţi libidinoşi, îndrăgostiţi peste noapte, cu Cupidoni reinventaţi din Mircea Radu etc.Cei care sunt anti, susţin că de la o sărbătoare a îndrăgostiţilor, aceasta a devenit  o sărbătoare comercială, iar semnificaţia ei s-a pierdut în exploatarea la care este supusă de companii. Mai presus, unii afirmă că ea încurajează şi promovează conformismul, un consumatorism exagerat şi superficial,  şi că astfel de importuri culturale preluate fără discernământ subminează tradiţiile autentice româneşti şi duc pe termen lung la pierderea identităţii naţionale a românilor. Cel puţin aşa spune organizaţia Noua Dreaptă. Unii sunt indignaţi chiar de găselniţa de „Zi a îndrăgostiţilor”, scriu petiţii, ies în stradă, protestează în diverse forme. 

          Poate unul dintre cele mai „ frumoase” şi de lungă durată proteste este cel iniţiat de cunoscuta formaţie folk Ţapinarii, formaţie care a concertat şi în Alba Iulia şi prin  împrejurimi, cu prilejul Festivalului Concurs de Muzică folk „Ziua de Mâine” şi a Festivalului Cetăţilor Dacice. Acum aproape 8 ani, de fapt chiar acum 8 ani, au început protestele asupra „dulcegăriei transformate în comerţ” . Adrian Tănase şi Cosmin Covei, într-un cuvânt Ţapinarii, pe care am avut ocazia să îi cunosc personal, au în fiecare an în jurul datei de 14 Februarie o serie de concerte protest, unde ei şi invitaţii lor cântă piese cu „tâlc”. Aleg doar acele piese care prin versurile lor arată cu degetul meschinăria comerţului cu dragoste. Zic ei, că decât să facă muzică doar pentru femei nesatisfăcute, după cum s-au reprofilat circa 60% din muzicienii români, mai bine vin cu o alternativă, în loc să se tot plângă. Aşa că au ajuns de la folk, la folk alternativ. Şi nu sunt doar anti, fac şi concerte „pro” de exemplu, cel de 8 Martie, plastic denumit „o seară pentru femei cu Tănase şi Covei”.Cred că ar trebui să nu ne aruncăm în valul cumpărăturilor de dragul unei reclame, cei drept interesante şi care a costat bani grei. Cred că ar trebui să sărbătorim iubirea oriunde şi oricând. Cred că nu trebuie să uităm că suntem români, şi că har Domnului, ştim să sărbătorim şi româneşte. 

M-am săturat de ideea de generaţie pro. Am fost tot pro şi uite unde am ajuns! E vremea generaţiei contra, măcar pentru puţin timp.

Şi mai cred că , aşa cum spun Ţapinarii,  „iubirea n-ar trebui să se vândă la tarabă, ci să se găsească între doi oameni şi în sufletele lor".

Aşa că români, snopiţi-l pe Valentin!

Surse:

http://www.tiuk.reea.net

www.realitatea.net

www.citynews.ro

www.apropo.ro

www.tapinarii.ro

www.foreverfolk.com