Călătoresc prin mine

Călătoresc prin mine sentimente. Şi nu mă simt în largul meu. M-am săturat să constat. Că ăia nu merge bine, că sunt nemulţumit de aia, că aia îmi place şi în loc să întind mâna să gust din bucuria clipei să stau şi să aştept o răsturnare a situaţiei, un fel de şah mat ivit din neant.Cu toate astea sunt fericit. Aici, unde momentan trăiesc,  dacă nu creezi evenimente, ele nu se întâmplă. De ce să mergi cu colinda la oameni care nu apreciază darul pe care îl faci? Care se uită la ce urme laşi pe covor, în loc să-şi deschidă larg poarta sufletului. M-am săturat să văd oameni care nu reuşesc să-şi depăşească propria condiţie, care preferă să râdă de cei mai săraci cu duhul decât să întindă o mână şi care la rândul lor, atunci când va veni vremea, să aştepte aceea mână întinsă pe care ei nu au oferit-o. Am întâlnit anul acesta multă bucurie în casele în care am fost . Nu la toate. Dar la unele, cântecele astea chiar au însemnat ceva. M-am întâlnit cu oameni pe stradă care ar fi vrut, care ne-ar fi plătit să mergem să le colindăm. Dar noi, eu ,nu colind pe bani. Bucuria mea e atunci când văd sclipirea în ochii lor şi când realizez că acel moment este unul care le va rămâne mereu în memorie.Călătoresc prin mine multe. Mă bucur că se întâmplă lucrul ăsta. Mă bucur că, din fericire, nu sunt singur. Mă bucur că în sfârşit, m-am eliberat de sfoara care mă ţinea legat. Să aveţi bucurii. Măcar ca bucuria din sufletul Anei de la Citeră când i-am colindat, la plecare "Ostaşii luminii colindă". Măcar atât.

Rece şi cald

Adică una rece şi una caldă.

Prima dată, una rece, ar putea fi considerată o glumă dacă nu ar fi un trist adevăr.
Îmtrebare: Ce ar zice Şmaichăl dacă cineva i-ar băga o superbitate goală în pat?
Răspuns corect: Ar zice: "Cum stai cu ţigările?"

Şi cea caldă, o poezie scrisă de Anna R.


Ştiu

Nu ştiu cât ţi-am fost umbră
şi cât ţi-am fost lumină;
ştiu că mi-am început dimineţile
surâzând ploii
şi poticnindu-mi mai apoi zâmbetul
într-un curcubeu
pe care, probabil, n-ai cum să-l atingi
vreodată, omule!

Nu ştiu cât ţi-am fost ramură
şi cât ţi-am fost mugure;
ştiu doar că am străbătut
primăveri de la sud către nord,
unde m-am întâlnit cu arbori
ninşi de cuvinte
pe care un nor de înţelepciune
le presărase domol pe pământ.

Nu ştiu cât îţi sunt prezent
şi cât trecut ţi-am fost;
ştiu că voi amuţi în ierni viitoare
domolind focuri
şi ascunzând taine pline de farmec
în care doar paşii tăi se mai aud...

Singur, singur, singur, singur

Aşa am plecat sâmbătă către Săruni. Fără săcure, fără bâtă, doar eu cu rucsacul şi o "felie" de vinars de...aţi ghicit, ba nu aţi ghicit, de pere. Destul de obosit, urcam alene, iar pământul îngheţat mă făcea să mă simt ca şi cum aş urca pe patine. Îmi era dor, de oraşul tocmai lăsat în urmă, nu cred, însă îmi era dor. De ceva adânc din mine, de frunzele picate toamna şi acoperite acum de un strat subţire de gheaţă şi zăpadă, de zilele când construiam refugiul, de fulgii care nu vroiau să cadă,  nu ştiu. Mai multe sentimente amestecate se învârteau în mine în timp ce urcam, fără vlagă, deal după deal. Conform planului, merg pe traseul către Ana de la Citeră. De fapt corect, din spusele oamenilor locului nu e Citeră, e Ticeră. A fost pentru prima dată când câinii nu m-au lătrat de loc ci m-au luat la îmbrăţişări, mai puţin ăla micu, Leu (specialistu' la lup) care mă mârâia. La Ana , bucurie mare, se tăia porcul. Eu şi mai bucuros. Porcul era deja tranşat, aşa că nu ştiu cum a fost sacrificat, dar din câte am văzut, sunt sigur că a fost conform legii. Sper că nu a murit de infarct, speriat fiind de apariţia lui Serix ( a se vedea mai încolo) sau curentat cu generatorul. Fac cunoştinţă cu Ilie,Uţa, Liviu Toaca şi fată-sa Mihaela, cu Petrişor. Mai era Costeluţ alias Bruno, Florea şi bineînţeles Ana, tot o zdroabă. A, ca să nu uit, mai era şi Serix, pe numele lui de fată Todor, personaj destul de celebru în Zlatna, mai ales din vremea când era regele pocker-iştilor pe oraş. Şi deşi am ajuns pe la 11 acolo, am plecat mai departe abia pe la 4 fara un sfert. Aş fi plecat mai repede dar m-am  oferit voluntar la măcinat carnea pentru cârnaţi şi maioş , apoi dacă am muncit, am şi mâncat ceva. Mai o gură de ţuică, mai o bere, a trecut timpul. Oricum vinarsul ăsta de pere avut rezultate, în sensul că am avut o viteză pe Citeră în sus, de şi eu m-am minunat.. Faptul că se făcea noapte nu a avut nici o legătură. A fost interesant mai ales că totul era negru în jos în vale, iar aici sus de abia acum soarele asfinţea şi parcă după cum mergeam aşa se stingeau şi ultimele raze de soare. Am ajuns, am făcut focul, am pus de un ceai după ce am fost după apă şi  a trebuit apoi să apelez la rezervele de vinars, ascuns de cu toamnă, pentru a pune sângele în mişcare. Apoi cu ajutorul mp3-ului şi a unei muzici ţigăneşti, am dansat de unul singur mai bine de un ceas, în timp ce în minte îmi făceam tot felul de planuri ce o să lucru a doua zi. S-a încălzit destul de repede. Am instalat capcane cu lipici pentru şoareci, apoi am citit câte ceva, după care am adormit cu căştile în urechi şi becul aprins. Undeva în noapte m-am trezit şi am oprit becurile şi muzica. Dimineaţa, un frig de zile mari. Am făcut focul, apoi am renunţat la toate planurile de muncă şi m-am pus temeinic la citit. Afară era o negură de o puteai tăia cu cuţitul......cine o fi inventat şi expresia asta. Mai citeam, mai lăsam cartea şi închideam ochii şi lăsam gândurile să mă cuprindă. Pe la 1 am strâns tot şi am coborât, bineînţeles tot pe la Ana, prilej cu care am pomenit din nou porcul,cu cârnaţ fript dar şi cu bere. Ana şi-a făcut milă de un biet blocurist cu nişte nuci şi mere, apoi am plecat cu Florea, Petrişor şi Costeluţ către casă, pe traseul către horn. A rămas Serix de pază şi de ajutor. Pe la 5 jumătate, cand coboram de la horn în jos, il sun pe Dani şi aflu cu surprindere că aveam meci de la 6, în Cupa Crăciunului. Accelerez, ajung acasă, arunc rucsacul în hol, imi iau echipamentul de fotbal şi ajung la sală la 6 fix. Şi am şi câştigat. În consecinţă, a fost frumos singur. Cât am fost singur. Mai fac. Ca şi rezultate palpabile, 3 şoareci căzuţi la datorie şi o oboseală în picioare, eu zic că de la fotbal. Poze când îmi iau aparat. Poate îl vinde Horică pe ăl vechi. La un preţ pentru studenţi. Şi dacă se poate, în rate.Cam asta a fost tot.

Efect post alcool

Aţi lăsat în mine găuri urâte, negre

răni necicatrizate

şi aţi plecat.

Şi acum, tu, ai vrea să îţi spun

că venirea ta a astupat găurile.

Că a vindecat rănile?

Cât te înşeli.

Venirea ta a unit toate rănile

 în una singură.

Mi-ai transformat inima

dintr-un suport spongios, găurit şi zemos pentru garoafe

într-o rană imensă,sângerie

care vibrează dureros

la orice atingere.

Încerci oarecum înduioşată

să stopezi infecţia presărând

un fel de praf alb

peste toată această masă roşie

care acum suferă la unison.

Fără nici o şansă.

Atâtea iubiri, atâtea speranţe, atâtea vise

toate fremătând acum

într-o singură, unică, mare neîmplinire.

Ai puterea să faci

singurul lucru

care să îmi oprească durerea,

să oprească suferinţa.

Scutură-mă, strigă-mă:

„Trezeşte-te beţivule.

 E ora 6, dă-i drumul la servici!

Iar visezi porcării!

Culmea zgârceniei

Aţi auzit diverse bancuri cu scoţieni, care cică ar fi cei mai zgârciţi de pe bătrânul Pământ, dar se pare că un anume zlătnean poate depăşii orice record când vine vorba de zgârcenie. Omul a cumpărat lipici pentru şoareci.

Pentru cei care nu ştiu, lipiciul se pune pe un carton, în forma unui cerc, iar în mijloc o momeală, cum ar fi brânză, slănină etc. Bun. Omul nostru, vedeta acestei povestiri, se trezeşte dimineaţa şi găseşte prinşi vreo 10 şoricei, morţi de efortul făcut pentru a scăpa din ghearele puternicului lipici. Şi ca să economisească lipiciul, pentru a doua tură de vânătoare, a luat o foarfecă şi a tăiat picioarele şoarecilor, folosind acelaşi carton. No comment.

Poza de azi

Pe mine mă distrează.

Poezia de ieri sau poezia de oricând

Atingere

Îmi miros palmele care nu demult te-au atins.
Apoi îmi pipăi cu vârful degetelor şi cu podul palmelor
obrajii, fruntea, ochii, buzele.
Şi mă simt ca şi cum
m-aş spăla pe faţă cu tine.

O prefaţă cât o carte

Nu am citit încă cartea. Se numeşte "Cucui în ghips", de Simion Vasile Pop şi am primit-o aseară. Şi am să vă scriu prefaţa, care nu cred că e neapărat la carte, ci la autor. 

"CÂND ERAM COPIL, mama mă lăuda că n-am pereche de frumos ce sunt. Aşa că am rămas desperecheat. Adică burlac. Pe cunoscuţi îi sfătuia să mă scuipe de deochi, lucru păgubos pentru mine, având în vedere zelul irigator al unora dintre ei. Mama mai zicea, râzând, că atunci când voi creşte mare, de dragul meu, fetele se vor picura pe bolovan. O dată cu trecerea timpului s-a demonstrat că în viaţă nimic nu-i sigur. Unele s-au picurat, altele nu. Bolovanii nu au făcut o tragedie din asta. Nici eu....".

Fiecare minune ţine 25 de minute!

Eram foarte agitat...Şi aveam o teamă ancestrală că tocmai acum când era mai important, o să greşim. O teamă care îmi producea dureri de stomac şi multă transpiraţie în palme. Respir greu şi mă uit la ceilalţi, adunaţi în spatele scenei. Padre agitat,cu chitara în mână, Sebi palid şi tăcut, cu un uşor chef de mişto, Victor şi mai palid, negru şi palid. Respir greu, parcă am mai spus, însă respir din ce în ce mai greu. Verific din ce în ce mai des dacă apa e lângă mine. Iau un extraveral, sper să mă liniştească. Apare Neluţu, mai cu o glumă, mai cu o critică pentru cei care evoluau, încep să mă simt în largul meu. Şi ceilalţi zâmbesc. Apare Vali cu un buchet de flori, înseamnă că ceilalţi "Noi" mai au un pic şi termină. Dar nu, continuă, nu mai am răbdare. Acum vreau să intru, să se termine odată, la bal sau la spital. Aplauze, fără bis, şi intrăm, ne orbesc luminile, nu vedem pe nimeni în sală, lipseşte un scaun, sunt atent să nu mă împiedic sau să mă pun pe lângă scaun. Stăm. Parcă e linişte, prea linişte. Vorbesc, se simt emoţiile; mă gândesc la ce suntem noi, la ce suntem noi faţă de ceilalţi. Vorbesc de munţi, de prieteni. Linişte şi apoi  brusc, din locul de unde vin toate aplauzele, aplauze. Pentru noi, mă întreb? Vorbeşte Padre, încet, ca  o poveste. Îmi e frică că nu o să spună poezia aşa cum ne-am înţeles, face un acord şi apoi începe: "Nici o mie de brazi............................... După aplauze am ştiut că sunt ai noştrii. Erau cei pe care îi aşteptaserăm atât. Un public de folk. Începe "Toamna" în ritm de reggae, mă uit la Sebi, sunt mândru, mă rog să nu greşească Padre, pe Victor nu îl văd de Padre. Mai apuc să trag cu coada ochiului la un fotograf şi gata piesa. Gata? şi iar aplauze? Pentru noi?  Începe "Evocare", zic de Nichita, de versuri....Padre nu greşeşte începutul. Am simţit că de acum încolo, totul va fi perfect ; zâmbesc, în timp ce ei încep..."Ea era frumoasă"....Câte gânduri îmi trec prin cap.........dar trebuie să cânt............"ca umbra unei idei" ...bubuie sala. Am impresia că oamenii ăştia, în marea lor majoritate necunoscuţi, nu respiră. Gata, am terminat, urmează aplauze, lungi de tot, parcă nu se mai termină. Continuăm cu "Monologul," "Stihirile" apoi înainte de "Balada aiurea", Stupid ballad cum am prezentat-o, Padre zice poezia, "îşi recită certitudinea".......-"părerea mea că-ntre păreri, o certitudine eşti tu". Aplauze, chiar ropote de aplauze. E o poezie ce Doamne, da ,e una fantastică, însă e o poezie. Vă place? Sunt deja înnebunit. Încep "Rebelii", ceva e în neregulă, Padre a uitat capodastrul mai sus, urcăm şi noi mai sus, ce să facem. Apoi, anunţ pamfletele, în locul lui Padre care nu ştiu ce tot verifica la chitară. Ele trebuie tratate ca atare.....................şi începem, linişte până la "bă, n-ai o ţigară", apoi căldura sălii năvăleşte în inima noastră. "Ne iubim la margine de mahala", cântau toţi...............atâtea aplauze. Dacă ştiam, cântam asta la început, zic eu....ştiam noi ce ştiam. Cântam numai asta, zice Padre. Toţi râd, e bine, sunt de ai noştrii.

Încearcă să ne oprească şi noi mai avem 3 piese. Cum să ne opriţi acum? Sunteţi nebuni?  Nu cântasem "De Amor" şi "Am iubit". Fac semn în culise 2 şi gata şi fără să aştept răspuns anunţ: Urmează acum o piesă, care sigur va fi cunoscută sub alt nume. Şi începem: din nou linişte. Însă când spunem "Amor a la mexicana", sala vuieşte, e un taifun care ne urcă sus pe valuri de zeci de metrii..............Terminăm sus pe val şi anunţ că mai avem dreptul la o piesă. Şi le spun ceea ce vroiam să le spun de mult.........Vă iubesc. Cum să nu-i iubeşti?

Începe piesa, lumea aplaudă pe ritmul melodiei, la sfârşit sunt atent ca Padre să nu termine piesa şi încep ca în The Blues Brothers, domnelor şi domnilor au cântat în seara aceasta pentru d-voastră........în grabă îl botez pe Sebi. Nu mai ştiu decât că eram undeva afară de pe scenă ,tremurând...... Dar aplauzele nu se opresc, cineva vroia să vorbească în microfon, dar nu se auzea nimic.....Repede, cică e bis..Padre intră şi uită chitara. O iau eu....Iar lipseşte un scaun. Ne înţelegem scurt: Noapte albastră. Şi Padre, liniştit şi superior ca un rege , anunţă: Şi acum, o melodie care explică cum am ajuns noi aici.....What? Înţeleg însă...., era planul iniţial "Într-o dimineaţă, m-o trezit bătrânu', hai să merem la Câmpeni."..............publicul aude Câmpeni, e în extaz...........terminăm în trombă..................ieşim, suntem felicitaţi.........nu aud nimic decât aplauze în urechi.............mă uit la feţele lor...Sebi, Padre, Victor, Nelu, Răducu....................un vis.

Aşa am simţit eu cele 20-25 de minute petrecute acolo. Şi multe altele pe care nu le mai ţin minte şi câteva pe care nu vreau să vi le spun.

Însă pentru voi cei care aţi fost acolo, pentru voi cei care aţi fi vrut să fiţi acolo: MULŢUMESC!

poze de Diana Câmpean!

Ce scrii când eşti fericit?

Cel mai greu e să scrii când eşti fericit! Când eşti trist găseşti o grămadă de lucruri despre care să scrii: parlamentari care şi-au votat bugetul mărit, şomaj şi navetă, salarii de mizerie şi pensii de 1 leu, în oraşul natal cultura lipseşte cu desăvârşire, oameni închişi în casă şi în ei, tocmai ai făcut pană sau ţi-ai pierdut actele, echipa favorită pierde la penalti-uri, fata cea frumoasă care părea pentru tine pleacă cu altul, sau despre melodii care îţi amintesc de ea, o achiziţie publică fără motiv şi pe bani mulţi, gropi în asfalt şi autostrăzi care nu se mai termină şi nici nu o să se termine în viaţa asta, Botezatu’ care e , surpriză, gay, praful de pe străzi şi poluarea din ţevile de eşapament, gunoaie la tot pasul, pe străzi, pe trotuare, încălzirea globală şi eutanasierea câinilor fără stăpân, moţiuni false şi fără rost, cozi la medicamente şi la bătaie la poliţie, minciuni în presa cumpărată, criza din supermarketuri şi lipsa vaccinelor pentru copii.....

Dar când eşti fericit, despre ce să scrii? Nori, frunze, piatră, floare, râu, ea. Sau poţi să faci ca şi mine. Zâmbeşte. Mâine ar putea fi o încă o zi.

Deci, ce scrii când eşti fericit?

10 Ani de Trascău Corp

Anul viitor, în luna  februarie organizăm "10 ani de Trascău Corp"- eveniment care va avea loc în Zlatna şi care va cuprinde , pe parcursul unei săptămâni, concerte, expoziţii, concursuri, lansări de carte şi dacă ajută bunul Dumnezeu, vom avea şi o prefaţă la o lansare de album. 

Cei care doresc să ajute la  organizare, voluntari, sponsori, rămânem veşnic recunoscători!

Avem nevoie foarte mare de sponsori,  bugetul estimat al evenimentului fiind unul care se va ridica la suma de 7500 lei. Deci, cu cât ne mişcăm mai repede cu atât mai bine. Mulţumiri anticipate!

Muncă sau plăcere?

Am aflat cu plăcută surprindere că o anumită angajată a Uzinelor Dacia a fost surprinsă încercând să scoată pe poarta fabricii un set de injectoare, nu ştiu din care model sau dacă sunt toate la fel. Nici măcar nu ştiu câte sunt într-un set. Poate ne lămureşte cineva. Şi unde credeţi că d-na sau d-nişoara pitise respectivele injectoare? Da stimaţi domni, în vagin. Celor cărora le-am povestit această tristă întâmplare până la urmă m-au asaltat cu întrebări, unele tipic masculine: ce dimensiuni au injectoarele, ce formă au, dacă au fost "inserate" cu ceva protecţie sau simplu cu vaselină, cum a fost prinsă etc. Cu detectorul de metale, e răspunsul la ultima întrebare. Cineva a întrebat cum de au ales-o pe ea pentru detector? Umbla crăcănată? Altul a întrebat cât sunt de scumpe, s-ar fi meritat totul sau a fost pur şi simplu plăcere? Mă bucur că nu a fost un spoiler, faţă sau spate. Am citit cu drag Papillon şi văd că viaţa în România de azi are asemănări cu cele trăite de personajul principal din cartea, respectiv filmul cu acelaşi nume. Vă las până la următorul episod din "Eterna şi fascinanta Românie"!

Ce sunt frunzele uscate?

Ce sunt frunzele uscate?

decât mărturii ale verii ce a trecut

sau schije din sufletul copacilor.

Ce sunt  frunzele uscate?

decât pătura caldă a pământului

sau  viaţă de dincolo de moarte.

Ce sunt frunzele uscate?

decât dor de clipele de mult trecute

sau vise neîmplinite cu tine.

Ce sunt frunzele uscate?

decât o simpla trecere

sau o cădere lină spre firesc.

Lasă-mă să  iţi urmăresc paşii

cum calcă

pe frunzele moarte.

Şi as vrea

să mă usuc

să cad

şi-apoi să  mor.

Doar ca să mă poţi

Atinge.

O altă viziune

Căutaţi şi citiţi poezii de Andrei Ruse. Merită.

Mai jos e un exemplu.

16.
prietenii mă mai întreabă de tine

şi de cele mai multe ori
prefer să le spun că ai murit

habar nu ai

în câte incendii te-ai topit
câte tiruri au dat peste tine
alunecări pe coji de banane în staţii ratb
scurtcircuite şi câte alte accidente

habar nu ai
câţi oameni am îngrozit
câţi conduc mai precaut

câţi sting bine ţigara după ce o aruncă
şi îşi verifică ţevile de la gaze

câţi s-au rugat pentru tine

câţi se iubesc mai mult

am o cutie mare acasă
plină de scrisori lumânărele
flori şi tot felul de papiţoaie
pe care m-au rugat să ţi le las la cimitir

le privesc şi râd
pentru că habar nu ai
câţi oameni încă se gândesc la noi
si sunt mai buni.

Studenţie (1)-Buda

Postare interzisă minorilor sub 12 ani fără acordul părinţilor.

"Slavă ţie studenţie..". Aşa cum am promis aseară, am să încep să scriu câte o poveste din facultate. Povestea în sine nu e neapărat crocantă, dar a fost de neuitat, în sensul că nu am uitat-o. Şi asta înseamnă ceva. Şi în continuare, primul episod...............Buda.

În facultate, am stat la un moment dat în căminul 1- Haşdeu, cu pile, pentru că noi, cei de la ISE, nu aveam cămine ale facultăţii. În vremea aceea. Mă duceam la budă tot la etajul 2, la etajul nostru erau cazate şi nişte animale de alea care se urcă cu picioarele pe closet sau care pleacă acasă cu colacul din dotare.
Şi în budă ce faci până îţi vine? Citeşti. Şi dacă nu ţi-ai adus cu tine, citeşti de pe pereţi. Aia de la etajul 2 or fi fost mai intelectuali. Şi ce scria într-o bună dimineaţă? Lume, fii pregătită!

"Voi acei ce staţi pe budă
Şi alene vă căcaţi
Băgaţi degetele-n gură
Pe pereţi să nu mai daţi!"

Bhă, omul avea dreptate.
Vacanţă, mă duc pe acasă, pe atunci aveam vreme să mă plictisesc. Revin după 2 săptămâni şi inevitabil, mă scapă la budă. Aleg, bineînţeles aceeaşi budă şi când colo, surpriză: venise completarea. Vă las să savuraţi versurile cu promisiunea că va urma episodul 2.

"Tu poet necunoscut
Pe măta în cur să o fut
Când mai vii pe la closet,
Cacă-te, nu fi poet!".

Nu ştiu alţii cum sunt (2) Stogar

...dar eu când mă gândesc cum s-a ridicat zi de zi refugiul mă apucă ameţeala. Îmi amintesc multele şi diversele obiecte cărate în spate, piatra spartă cu barosul, rumeguşul de la drujbă ars în timpul nopţii, mirosul de mâncare la ceaun, calul transpirat care ne aducea bere şi durerea din antebraţ după ce făceam şindrilă. Pentru stogar, am comandat de la ţopi şindrilă de brad, horjită, că dhe ne cam săturasem de cioplit (care era doar una din multiplele activităţi care concură la realizarea şindrilei). De muncă încă nu ne-am săturat.

Câteva poze mai jos.

Poze realizate de Horică Fleşer.

De ieri sunt poet...e de bine, e de rău?

De ieri sunt poet...e de bine, e de rău? 

" Stimati poeti,

Ne face o deosebita placere sa va anuntam ca evenimentul de lansare al volumului "Antologia vinovatelor placeri", material realizat in urma concursului "Scrieti, baieti, numai scrieti",  proiect intiat de Asociatia Culturala Maria Domina si Agentia Vreau Bilet, va avea loc la cafeneaua Cafepedia (Romana) pe data de 12 octombrie, la ora 12.00.

Cartile pot putea fi achizitionate de acolo, dar si online pe www.vreaubilet.ro, incepand de marti, 12 octombrie.Va multumim tuturor si va felicitam pentru creatiile cu adevarat deosebite"

Cam ăsta e textul.Completarea ar fi că am şi eu o poezie în volumul ăsta.Şi dhe, acuma că am devenit poet, am găsit şi textul care să completeze evenimentul.

Cică:

"După o scurtă întindere spre a desăvârşii o aşa- zisă egoistă aspiraţie la imortalitate, iată că eu, omul, am fost ridicat, de necunoscuţi, la rangul de poet. Din tot ce am crezut că merită să măsoare marginile infinitului, am rămas, pentru moral, cu o "Poezie de moral".

Această poezie este dedicată lui Truţă Radu şi Sebastian Kincses, pentru suport şi îngăduinţă. 

Îmi plac pietrele....uneori, îmi plac şi oamenii

Motto:

În singurătate, orice formă pare să respire. Orice piatră cu anumite configurații ciudate are ochi. De aceea oamenii singuri lovesc. Ca să nu se îndrăgostească de pietre sau de statui. Andrei Ruse

E un motto furat, fără doar şi poate. Vezi locul de unde am furat aici.

Am prieteni care lovesc. Sunt oare singuri? Oare o fac din singurătate sau rănesc doar persoanele despre care ştiu ca o să-i ierte?
Ştiu că această postare nu o să aibă cap sau coadă, dar nu contează.... mă risc de data asta....

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le arunc în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mare.

Încerc să mă apropii de pietre, pentru că
deseori
am mai multe în comun cu ele decât cu oamenii.
Nu uit că,
lovitura pietrei e doar fizică.
Încerc să le ascult tăcerea
iar întrebările pe care le adresez lor
primesc mereu un singur răspuns, complex:
liniştea.
Şi, câteodată, tresar suprins
de undele concentrice pe care le crează în sufletul meu,
la fel ca piatra aruncată în apă.
În singurătatea mea închipuită,
ele, pietrele, vor asculta tot ce alţii
nu vor să înţeleagă.
Cercul s-a închis.
Sunt omul facut din piatră?

De la gunoaie la TVR

Cum poţi ajunge de la gunoaie la TVR? În principiu, făcând cam de toate şi la un moment dat se nimereşte şi asocierea asta. Pe scurt ne-am înscris în proiectul "Let's do it Romania!", am ales să igienizăm Cheile Glodului şi am pus tabăra în Balşa, profund motivaţi de plăcintele la cuptor promise de Sandu. Poze cu plăcintele nu am, din cauză că pozacii erau ocupaţi cu înfulecatul, dar una cu locaţia vine acum:

Bine, asta e o parte din măreaţa grădină care va aparţine Bălşanului, dacă totul merge bine. De dimineaţă, am luat Mercedesul şi am purces către Ardeu-Cheile Glodului. Fiind foarte entuziasmat, de la atmosferă şi de la vitamine, am înfipt urgent automobilul într-o groapă, fiind extras cu greu de participanţi. Cea şifonată a ieşit, bineînţeles, nevastă-mea. A fost cu intenţie.

Apoi am purces la adunat gunoaie, la început mai timid, apoi mai "până-n gât". Tehnica folosită a fost cea a "plutăritului" adică decât să le cărăm noi în spate, mai bine la cară apa şi aşa toţi sătenii folosesc sintagma "apa duce".

Totul mergea strună, cu mici dureri de spate precum şi puţin frig la picioare, însă pericolul cel mare era undeva pe o piatră, pericol pe care aproape a avut bunăvoinţa să se aşeze Răducu.

Da, viperă cu corn, fără lapte. După o zi de muncă de 8 ore şi ceva am reuşit să "culegem" oarecâte PET-uri şi alte deşeuri flotante, fapt pentru care ne-am fotografiat cu ele pentru eternitate.

Nici nu am apucat să mă usc pe barbă, că Luni am aterizat la Cluj, de data asta cu formaţia, pentru o emisiune matinală, "Buna dimineaţa Transilvania!". Dacă mă întrebaţi care e legătura între cele două evenimente, aş putea filosofa, însă ce fac cam are legătură cu muntele, cu ecologia, deci merge şi un cântec. Aşa că seara pe la 9 am aterizat în studiourile TVR de la Cluj. Atmosferă destinsă.

Unii făceau scheme cu chitara, alţi scheme cu prezentatoarea.

Până la urmă totul a fost foarte bine, în afară de emoţiile inerente, am fost foarte volubili. Cea mai gustată poantă a fost răspunsul la întrebarea: Ce vă leagă de Cluj? Eu am maşina înmatriculată pe Cluj, Sebi are gagica de la Cluj, Padre lucră în Cluj iar Victor............Ei bine, Victor a fost operat la Cluj. Nu vă faceţi griji, e bine măgarul!

Aşa e viaţa mea, este şi bună şi rea, dar e mai bună cu Victor în ea. Bla, bla. Pa, vă pup.

Fotbalul şi dracu

Da domne', am un viciu mare, mă uit la fotbal. Nu foarte des, ce e drept. Şi de o vreme încoace, nici măcar nu mă mai enervez, iau lucrurile ca atare. De când am renunţat şi la echipa favorită, Ştiinţa -Campioana unei mari iubiri, am rămas cu un singur sentiment: Anti-Mitici, pe ei şi pe mama......... Să nu mă apuc....

Însă ieri am văzut un meci. Bine, meci e mult spus. O parodie. În "dulcele stil clasic" pentru că poate aţi ghicit, una dintre echipe se numeşte Dinamo. Când zici Dinamo, zici arbitri. În afara şi după gratii.

Bun. Începe meciul, roşii (Dinamo) tot pe moldovenii în galben (Ceahlaul). Şi dă-i şi luptă, roşii dau gol prin celebrul Moţi. Da, ăla ce pipă 3 pachete pe zi. Şi vine faza din minutul nici nu mai ştiu, în care la o bâlbâială colectivă în careul dinamovist, moldovenii înscriu. Şi nu apucă oamenii să se bucure , că hop , arbitrul anulează golul pe motiv de...................Mai contează motivul? Am văzut faza de n ori aseară şi azi de dimineaţă încă de ţ ori. Nu a fost nimic domne'. Doar nenorociţii ăştia de moldoveni care nu se lasă. Nu trec bine două minute şi la o simulare a unui african din echipa roşiilor, un galben  moldovean vede roşu în faţa ochilor şi este scos afară. No să vedem acum cine e mai tare. Staţi că nu se gată aici. Scapă doi înroşiţi singuri cu portarul. Unul este faultat, meciul continuă, celălalt cu poarta goală..............dă în bară. Şi fără măcar să clipească, arbitrul dă 11 metrii. No, cine e mai tare? Am văzut faţa lui Cristea cel care a bătut şi a şi marcat penalti-ul. Omul a fost profesionist, a şutat şi a marcat. Atunci de ce pe faţa lui se citea scârbă?

Nici nu cred că mai are rost să vă pomenesc de gustul pe care îl am în gură. Hai Dinamo...în B cu arbitrii voştrii cu tot.

D'ale pescuitului

Cu dedicaţie pentru Sebi, pe care din cauza pasiunii, îl avem prea puţin printre noi.


D’ale pescuitului
                      
Mi-ai spus cu un zâmbet pustiu.
Azi noapte mi-a ieşit din buric,
un vierme galben, mic.
Ţi-am răspuns, nu se poate,
sezonul de pescuit începe mult mai târziu.

Durerea asfaltată a oraşului blestemat

Am mers în vamă. Cu treabă. Până stau să lucru ceva. De măturat nu mă lasă. La şters praful nu mă pricep. La gagici nu mă dau. Aşa că hai să scriu o poezie:

Oraş blestemat

Motto: În oraş nu există viaţă.


Fug, fug,  las totul în urmă
Alerg în munţi, oraş blestemat!
M-ascund printre frunze şi vânt
Şi iar mă-ntorc în oraşul damnat.

În oraş nu există viaţă,
Doar urme de sensuri pustii.
Eşti şi tu, printre semnele şterse
Şi acum chiar degeaba mai vii.

Sunt betoane şi-asfalt şi durere
Şi minciuni ce plac tuturor
Se cimentează emoţii în vene
Şi-am pătat sensul cuvântului dor.

Trec maşini în prostie, prea multe
Gâtul se uscă de praful tomnatic
Iar luminile sunt practic o umbră
Şi moartea are-un surâs enigmatic.

Cobor din munţi iar la tine
Mă plimb pe străzile tale şi doare
Că mă întorc de fiecare dată
În timp ce sufletul meu moare.

Mâine am să rămân acolo sus
Am să adorm sub primul copac
Şi-am să visez păduri şi chiar ape
Şi-acum poţi să vii şi tu mai aproape.

Bhă, ce mă apucă, hai să o înscriu pe un site de poezii. Site, care prin vocea administratorilor mi-o resping.
Şi cum orgoliul meu cere, nu mă las şi o modific. Uite aşa:

 Durerea din asfalt

În oraş, remarc, nu există viaţă,
Doar urme de sensuri pustii.
Eşti şi tu printre semnele şterse
Dar acum degeaba mai vii.

Sunt betoane şi-asfalt şi durere
Şi minciuni ce plac tuturor
Se cimentează emoţii în vene
Şi-am pătat sensul cuvântului dor.

Trec maşini în prostie, prea multe
Gâtul se uscă de praful tomnatic
Iar luminile umbresc rătăcirea
Morţii cu un surâs enigmatic.

Rup lacrimi din zbor şi de-aiurea
Şi cârcei mă strâng de picioare
O pungă albastră e zburată de vânt
Şi-o ţigancă cerşeşte o floare.

Rămâi cu bine oraş blestemat
Am să plec  peste munţi, peste ape
Uită de mine. Doar un lucru mai vreau,
Te rog, las-o pe ea mai aproape.

De data asta a fost aprobată. Acum, am rămas cu o dilemă. Care să-mi placă mai mult? Parcă a doua versiune! Sau parcă prima! Sau sunt două lucruri diferite, cu strofe comune? Orice picior în fund e un pas înainte! Asta dacă vă place versiunea 2.

Let's do it Romania -Cheile Glodului

Toţi voluntarii care vor să participe la igienizarea/ecologizarea Cheilor Glodului din data de 25 Septembrie alături de asociaţia Trascău Corp trebuie să se înscrie  aici folosind codul 4795 pentru a se înregistra ca membrii ai echipei. Vă rog să vă înregistraţi cât mai repede posibil şi apoi să confirmaţi  către mine. Tel/Mess/Email/Pe stradă.

Vă mulţumesc!

Poezia de azi

Portret incert (de Ramyan)

Mi-am scos şevaletul şi l-am aşezat între doi fluturi, pe malul coapsei tale. Am pus cea mai fină pânză ţesută cu cristale de vânt. Mi-am aranjat culorile - alea din lumea formelor perfecte, apoi am lăsat mâna să traducă nebunia simţurilor.

Propriul meu boicot (2)

Începând de astăzi, pentru mine, nu mai există Zoia Alecu, Dinu Olăraşu, Ducu Bertzi şi din păcate Nicu Alifantis. Vă rog să nu îmi mai recomandaţi piese, albume, videoclipuri. Nu mai contează. De astăzi, am început propriul meu boicot. A, era să uit. E de la sine înţeles că nici la mine în maşină nu se mai ascultă muzica susnumiţilor. 

Am zis.

Propriul meu boicot

"Jurnalul Naţional şi “Mişcarea de rezistenţă” aduc în Apuseni câteva dintre vedetele festivalului “Folk You”, consacrat pe nisipurile de la Vama Veche.  Zoia Alecu, Dinu Olaraşu, Ducu Bertzi şi Nicu Alifantis". 

Ăsta e textul de la care plec. Pare bine la prima vedere. Folk, mişcare de rezistenţă. Dar nu e aşa. Sponsorul principal e Roşia Montană Gold Corporation, supranumit " dricul Apusenilor". Pentru că dragi mei, nu e vorba de folk, ci doar de un eveniment care să rupă din rândurile adevăraţilor folkişti, a "verzilor" câteva personaje care pentru bani ar pune şi ei umărul la mişcarea dricului, şi a căror imagine să o asocieze cu sus-numita companie.O să-şi motiveze în fel şi chip gestul, o să spună că ei cântă pentru publicul larg, nu pentru o companie oarecare, dar noi toţi o să ştim adevărul. E trist când adevărate modele se vând pentru bani. E trist când le-ai apreciat arta şi deodată dai faţă în faţă cu omul, care a spurcat arta. Mulţi ar spune că nu există nici o legătură între artist şi om.Ei bine, pentru mine nu contează. Eu m-am decis să-i boicotez. Am să aştept până luni, după "event", adică după ce şi-au primit banii. Apoi am să încep. Nu am să-i boicotez la radio, nici la televizor. Doar nu am să le mai ascult muzica. Eu nu pot face diferenţa între om şi artist. De luni, marii artişti folk care au să cânte pentru RMGC nu mai există pentru mine. Aşa pur si simplu.

Şi ca bonus poftiţi două declaraţii, referitoare la Ziua Minerului:

„Mineritul a fost vreme de mii de ani principala ocupatie a localnicilor din Rosia Montana, inca de pe vremea romanilor, si ramane singura sansa de dezvoltare durabila a acestei comunitati. E esential pentru noi ca aceasta traditie, care tine de identitatea oamenilor din zona, sa nu se piarda!”, declara Eugen Furdui, primarul comunei Rosia Montana.  

„Traditiile miniere definesc aceasta comunitate si ele trebuie redescoperite, pastrate si transmise generatiilor urmatoare. Romania are sansa sa devina cel mai mare producator de aur din Europa, continuand traditia miniera intr-o maniera moderna, la standarde actuale” , a declarat Dragos Tanase, director general Rosia Montana Gold Corporation.

 

Aceste declaraţii sunt făcute în contextul  în care, conform declaraţiilor companiei, dacă începe exploatarea (Doamne fereşte!) în 14 ani se va termina definitiv cu mineritul, din cauza epuizării oricăror resurse.Rămâne să judecaţi voi!!!

Ne auzim luni.

Colesterol

O problemă actuală pentru românii obişnuiţi să mănănce bine. Am dat şi eu de ea, deşi am 82 de kg la 1,84 metrii. Prima dată l-am redus cu regim strict şi fără alcool. Apoi am băut câte o bere două, am mai mâncat o conservă şi câte o bucată de slănină. Acum am ajuns iar în acelaşi punct: regim. Adică vegetale, mult, chiar foarte mult peşte, soia etc. Citiţi şi voi pe site-urile de profil. Acolo unde vă explică de câte feluri e colesterolul, ce este el, cum se depune el drăşălaşu' pe vasele de sânge, în interior bineînţeles şi ce poate el să provoace. Desigur,infarct.

Aşa că de astăzi cu pacheţelul după mine, mai mereu rupt de foame. Adio bere, adio cârnaţi  Turinger de la Kaufland, mici din piaţă, adio ciocolată, îngheţată, adio carne de porc.

Dar nu-i nimic, ne vedem după o lună de regim strict. Nu scăpaţi voi aşa uşor de mine.

August surprinzător

Se numeşte poezia recitată de Padre la culturalul celor de la Condor Club Arad. Poezia îi aparţine. Mereu mă surprind poeziile lui şi încă mă minunez că a putut sau poate simţi aşa. De fapt, mă minunez doar pe jumătate. Cealaltă ştie.

August surprinzător

De mi-ar fi fost dat să aleg între Pământ şi Cer
Aş fi preferat să fiu mărul din care Eva a muşcat cândva,
Aruncat mai apoi cât colo cu groază
Sau un deşert înca necunoscut decât o oază...
Acum, însă, prefer să fiu aşa cum sunt:
în munţi, sub ploaie, cu tine dormind pe umărul meu stâng...

Muzica e de mai multe feluri...

Ca şi demonstraţie...

Mai vreau o dată

Practic nu mă mai uit la talk-showuri de aproximativ 1 an şi jumătate. Nici înainte nu mă uitam prea des, însă mai prindeam câteva minute, îndeajuns ca să mă scârbesc.La ştiri nu mă mai uit de 6 luni. La ce să te uiţi: cum ne iau apele după ce am tăiat pădurea, cum ne mor copii când am distrus sistemul de sănătate, cum inculţii violează sau omoară la beutură când am distrus orice formă de educaţie. Nu am la ce să mă uit. Şi ştirile din sport, afară de cele de la TVR1, sunt despre orice în afară de sport. Pipiţe, maşini, beute. Am vrut să mă las şi de politică. Traseit politic am ajuns, zic eu că nu din vina mea. Toate partidele sunt la fel. Am vrut să fac multe şi am făcut extrem de puţine. Mai multe decât alţii. Măcar nu mă las purtat de val şi înţeleg ce se întâmplă. Am vrut să mă las pentru că am observat că sunt de unul singur în oraşul ăsta. Sunt mulţi care vor să facă ceva la nivel de teorie însă la partea practică sunt cel puţin corigenţi. Părerea mea e că dacă vrei ceva, te implici. Politic, apolitic sau în orice alt mod. Încă nu ştiu dacă eu merit Zlatna sau dacă Zlatna mă merită pe mine.Poate nu merit eu Zlatna sau poate Zlatna nu mă merită pe mine. Aşa că ne/îmi mai dau o şansă. Una singură. Voi mai încerca încă o dată.

Atunci, cred că nimeni nu va mai avea ce să-mi reproşeze. Într-un fel aş vrea să pierd ca să pot merge mai departe. Poate voi câştiga. Aici, a câştiga înseamnă să dezmorţeşti oamenii, să-i scoţi din monotonia zilei, să înţeleagă că nu e normal  nimic din ce se  întâmplă. Aici, a câştiga înseamnă să-i faci pe oameni să gândească.

Concluzia e că mai vreau o dată. Nu "măcar o dată" ci "ultima dată".

Asculta mai multe audio Muzica

Am fost la Oaşa

Mai precis pe Valea Frumoasei, loc îndelung gustat de Sadoveanu mai pe vremuri. Atunci nu existau ATV-uri, crossuri, jeepane. Am oprit la cabană şi am băut câte o bere. Pe vremuri cabana arăta a cabană de munte. Acum nu, aşa că am stat afară, nu de alta puteam să avem şi surprize, gen Nicu Rănguţă.Am plecat către coada lacului care, bănuiesc din cauza ploilor, era plin ochi. Pe vremuri, copil fiind, mă ducea tata acolo de 23 August la cules de zmeură şi ciuperci şi ţin minte că atunci când barajul era plin , stăteam ore întregi şi  urmăream cum se plimbă păstrăvii prin coroanele brazilor inundaţi. Ireal. Am trecut de Curpăt, am ajuns la Tărtărău şi acolo am făcut stânga , pe Frumoasa în sus. Planuri mari nu am avut decât 2 mari şi late: unul să urcăm pe Cindrel şi al doilea să culegem ciuperci. Planul unu: dus la sfârşit duminică, după o tentativă nereuşită sâmbătă când ne-a prins furtuna înainte să urcăm. Dus la bun sfârşit deşi eu, din varii motive, mi-am uitat acasă......bocancii. Aşa că am urcat desculţ, pentru că în sandale îmi e frică.De sus am urmărit peisajul oferit de Iezerul Cindrelului, cu apa lui verde, deosebită. În apa acestuia trăiesc sirene sau aşa îmi imaginez eu. Ca o paralelă, acum mulţi ani , eu şi actuala nevastă urmăream două fete care făceau baie goale în apa lacului Bucura, în Retezat. Alea nu erau sirene, ci cehoaice.

Planul doi: am cules nu mai puţin de 3 plase de gălbiori (râşcovi) şi hribi (pitoance), foarte atenţi să nu ne trezim în coaste cu ceva agenţi fiscali, care să ne impoziteze activitatea. Cred ca mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc în pădure cu unu' de la fisc. Ar fi fost interesant. De activitatea de culegere a fost responsabilă nevastă-mea care a luat-o foarte în serios, se văd rezultatele. Am şi pescuit, la muscă şi cum se întâmplă de obicei am scăpat unul. Cel mai mare şi cel mai frumos, bănuiesc că era regele păstrăvilor. Duminică o grămadă de oameni la toate marginile de drum, zici că era festivalul grătarăgiilor. Nu ştiu exact cum se scrie, oricum mă corectează Traian.... Dacă se scrie cumva. Nu m-am obosit să îi mai judec pe sărmanii oameni, deşi majoritatea erau cu mult peste greutatea normală. Toată lumea făcea grătare şi bea bere, temperatura de afară fiind relativ normală faţă de cea anunţată prin ţară. Mă gândeam că dacă aş fi fost poliţai, scuze, miliţian, aş fi aşteptat înainte de Şugag şi aş fi ridicat circa 200 de carnete. Pe restul de 100 de conducători auto i-aş fi iertat din motive de pile. Am plecat seara şi am mai încercat de 2 ori la peşte. Cu aceleaşi rezultate. Azi dimineaţă am citit ziarele şi am auzit că a avut loc un accident între Şugag şi Mărtinie. Accident mortal. Unde e miliţia când ai nevoie de ea?

Întrebare şi răspuns

Din ciclul "Fost-am lele ce am fost, pădurar şi şef de post" sau " Victor muncind la Atelierul Mecanic", redau următoarele.

Întrebare Atlas FM:
-Ce faci când afară plouă?

Răspuns:
-Mă fac că plouă!

Ce vremuri!!!

Am citit undeva

Am citit undeva, de mult, ceva. Era vorba de o trăire, de un sentiment din curtea şcolii.Un copil, un elev spunea, că sufletul lui se închide atunci când pentru şcoală se aduceau lemnele pentru iarnă şi rămânea aşa închis şi posomorât până când, pe lemnele tăiate boci se aşeza tăcută, prima zăpadă. Sunt cicluri ale vieţii, tratate diferit de fiecare persoană în parte.

Eu, de exemplu, de fapt pentru mine, viaţa stagnează vara, până atunci când, către toamnă, cosim iarba de sus din munte. De abia atunci, când simt mirosul ierbii culcate la pământ, pot trece mai departe , pot să-mi imaginez o continuare, o toamnă.

Îmi e dor de sunetul coasei dimineaţa în iarbă, însă mai mult îmi e  dor de mirosul ierbii culcate la pământ. Moartea câteodată înseamnă viaţă.

Dus cu sorcova

Sâmbătă, plec de unul singur către Săruni. Nu mă simţeam chiar extraordinar, dar nici foarte rău, aşa că mă bag pe la Ana de la Citeră. Am ajuns perfect ca să servesc "iuţari" la tigaie, cu o "papară" făcută de Ana la care se adăuga o salată de roşii cu castraveţi, cu multă sare ca să ai după ce bea apă. Nu înainte de a servi cu unchiul lui Bibi, care îşi făcea de lucru pe acolo, un pahar două de vinars. Şi stăm de poveşti, ba de vreme ( se apucase de plouat), ba de animale, ba de Florea care era dus la târg. După un ceas de poveşti, plec la deal cu gândul să trec pe la locul de unde izvorăşte Valea li Lal. Ar trebui făcut un loc de pelerinaj acolo, izvor este, popi găsim. La loc îi spune " La Şupelniţă", şi chiar este un izvor carstic, cel mai mare de prin Dâmbău. Locul este plin de travertin şi de acolo Florea a adus apă pentru "complexul Ana". Bun, beau un gât de apă să mai sting vinarsul băut mai devreme şi o dau la deal, pe scurtătura lu Pizdău (mă scuzaţi, da asta e porecla oficială), mai precis pe " Copchileţ". Dacă la înjosu'  e cum e, la însusu'  e necaz mare.Ajung la vălaele de sub locul nostru, fac dreapta pe la "Hoanca Pleşii" să caut un fag, unde Florea văzuse ceva ciuperci. În negura ce era la Dâmbău, nu am nimerit fagul ăla, în schimb am nimerit alt fag, puternic ornamentat cu păstrăvi de fag. Dau cu ei în traistă , ce să fac. Ajung la Săruni. Eu şi cu mine. În timp ce afară începe ploaia, pe mine mă apucă frisoanele, aşa că mă bag într-un sac de dormit, apoi pun un "ţol" pe deasupra. Cum continuam să tremur, mă apuc şi fac focul, apoi stau aşa cu gândurile aiurea. Cred că am aţipit, pentru că mă trezesc dintr-o dată, transpirat de mama focului. Şi începe cheful: pun 2 pahare de vinars, beau eu şi cu mine. Apoi citesc, cartea adusă de subsemnatul. După ce o termin citesc toate exemplarele de National Geographic din cabană, apoi mă apuc de cântat. Cu voce tare, bineînteles. Oare să fi înnebunit, e un gând ce îmi trece prin minte. Îmi zic "dacă era să fi înnebunit, trebuia acum să alerg afară, prin iarba udă, în curul gol". Pe când să mă dezbrac, mă scapă la budă, aşa cred că tot cu buda am avut noroc. Adorm într-un târziu, ascultând ploaia ce bate pe şindrilă şi convins că în timp ce dorm, cineva o să intre pe uşă. Mă trezesc pe la 7. Tot singur. Aşa că, prin valurile de ceaţă ce urcau parcă din oraş, mă apuc de cosit, ba către budă (eram dator), ba către "semnal", ba către bănci, apoi către poarta din sus. Apoi evenimentele s-au precipitat, am umblat vreo 3 ore prin pădure singur fără să găsesc vreo ciuperca, apoi a venit Florea, şi coborând către casă, am umplut traista de ciuciuleţi şi gălbiori (râşcovi). Cred că a fost prima seară de unul singur la Dâmbău. Şi aştept cu nerăbdare următoarea!

Zlatna ,ce oraş frumos

Cred că multe se potrivesc cu oraşul Zlatna, mai puţin apelativul de frumos.. Bine, noi i-am dat denumirea de Centrul Universului (şi aşa este), alţii îi spun Marte (şi nu sunt departe de adevăr). Se potrivesc şi versurile lui Alexandru Andrieş: "Mmm, ce oraş frumos, fabrici şi uzine, aici a fost câmp, acolo a fost câmp acum sunt fabrici şi uzine". Bine, merge şi "au fost" fabrici şi uzine. Mie imi plac şi versurile celor de la Survolaj: " În acest oraş cu flori de pomană, idioţii zâmbesc şi au faţă umană". Sau "În oraşul acesta nu se-ntâmpla nimic, stau toţi cu mâinile-n sân şi cu inima beată".

De ceva vreme, se încearca să se găsească o stemă pentru prea-frumosul oraş, dar nu s-a găsit ceva semnificativ. Domnii consilieri s-au blocat pe la minerit şi creşterea animalelor.

Am găsit eu o poză reprezentativă, facută de o zlătneancă. Era să uit, după construirea coşului de dispersie în vârful Măgurii Dudaşului, oraşul nostru a căpătat şi apelativul de "Oraşul cu sula-n deal". Frumos, nu? 

De ce cred că poza asta e reprezentativă? Pentru că e vorba despre viaţa aici, viaţa post-industrială, despre visele de înalt ale oraşului, despre măreţia de odinioară şi impotenţa de astăzi. Despre vise închise între gratii, despre libertatea promisă, despre ochi  care văd dincolo de betoane şi pavele, precum şi despre limite.

Alte poze găsiţi pe Ozeneu.

Se spune că timpul trece

„Se spune că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp. „

Garabet Ibraileanu

Am alergat mereu în timp şi mai mereu am fost alergat de el. Am dormit pe furate, am mâncat la volan în timp ce conduceam, am raspuns la ambele telefoane în acelaşi timp.

Am alergat cu el, şi din noi doi, doar pentru el timpul nu contează. Şi apoi, ca în sah, am facut singura mutare la care el nu se aştepta.

M-am oprit. Şi am sa citez de pe un blog pe care am ajuns zilele astea:

„Să ne oprim pentru prieteni, pentru zâmbete, pentru gesturi, pentru şoapte, pentru îmbrăţişări, pentru a tremura în răcoarea serii sau pentru a mai simţi un timp mângâierea razelor pe obraz...pentru o strângere de mână, pentru vorbe, pentru a ne certa şi apoi a ne împăca, pentru a învăţa şi a uita ce am învăţat, pentru a transforma un lucru banal în ceva extraordinar...pentru a ne îndrăgosti sau pentru a pune patimile noastre într-un lucru mărunt, dar pe care îl iubim atât...

Să ne oprim pentru ceea ce ar putea părea prea firesc: să trăim într-adevăr...”

Nu sunt cuvintele mele, dar cred că mă reprezintă….. Mulţumesc Adinnutza, oricine ai fi.

Cum te cheamă, preafrumoaso?

Vă rog să mă ajutaţi să o identificăm, adică să nu o lăsăm nebotezată. Mă gândesc că măcar Traian, cu pilele lui, poate face asta. Încă o dată mulţumesc!

Un pic de ajutor

Vă rog să mă ajutaţi şi să îmi spuneţi cine a scris rândurile următoare sau ceva asemănător:

"Se spune că atunci când cade o stea, un om moare
Se mai spune şi că, atunci când cade o stea, se naşte un om.
Mă întreb atunci,oare
Când se naşte o stea, cine moare?"

Drumurile noastre toate

Redau mai jos un material postat pe Guest Book-ul Primăriei Oraşului Zlatna:

"Romanii au fãcut pod peste Dunãre în 105 e.n. şi au ocupat Dacia în 106. Au pornit spre nord făcând drum imperial, drum de piatră. Între 6 şi 10 metri lăţime, patru straturi adâncime, 90 cm, straturi de bolovani legaţi cu mortar, piatră spartă mărunt, pietriş sau nisip cu grăunte mare, apoi pavimentul, lespezi şlefuite. Pe margini, borduri solide, din loc în loc, brâuri care să ţină drumul strâns, rigole ca să se scurgă apa. Inginerii prospectau terenul în faţă. Ştiau morfogeodezie şi respectau principiile. La numai două zile de mers, în spatele lor venea drumul. În 108 au ajuns la Napoca, apoi la Porolissum, Zalău. 450 km. În doi ani. Apoi au fãcut drumurile secundare, drumuri pentru transport marfă sau vicinale. Dar şi drumuri private. În total, în Dacia au fãcut peste 4.300 de kilometri de drumuri şi 25 de poduri în primii ani de ocupatie.... Ei au stat aici 160 de ani. Nouă ne-au mai trebuit 1.600 de ani să facem încă pe atât. Nemţii 6.800 de kilometri s-au fãcut în timpul lui Carol I, în mai putin de 15 ani. În Transilvania, toate măsurătorile topo şi hărţile s-au făcut în timpul ocupaţiei habsburgice. Topograful Dorin Ursut le-a studiat şi a predat topografia la universitate spunând tot timpul: de fiecare dată, la fiecare verificare, cotele din hărţile tocmite de austrieci au iesit la fix! Românii Trei ani au lucrat la 5,6 km de drum care ocoleşte Gherla. In 14 august, Emil Boc, Radu Berceanu, directori locali  şi primarul Gherlei tăiau panglica acestei centuri ocolitoare. La cinci zile după, drumul s-a prăbuşit. A alunecat terenul. Si acum se lucreazã la el, iar firma care l-a făcut se obligă să plăteascã refacerea lui. Primarul, premierul, ministrul se obligã şi ei sã-i mai taie o dată panglica, pe 1 Decembrie. Până atunci avem timp să vă spunem si povestea incredibilă a acestui rateu tipic romanesc. Şi încă ceva. Cam cât suntem de diletanţi în comparaţie cu romanii care ne-au fãcut drumurile când au cucerit Dacia. Le-au făcut atunci  şi au rezistat 2.000 de ani. Până când au venit buldozerele lui Berceanu.

Completare la "Into the wild"

Astăzi sunt trist

       Sunt trist pentru că am aflat că ieri a murit marele actor Jean Constantin. Pentru mine, orice film era salvat, cât de prost ar fi fost, dacă în el juca şi Jean Constantin. "Toate pânzele sus" e filmul care înseamnă pentru mine cam ce înseamnă "Cireşarii" din literatură. Seria B.D. e una extraordinară. Şi multe, multe alte filme.

       Pentru mine, nea Jean e un "Nemuritor" în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu să-l odihnească! Îmi amintesc ce s-a spus atunci când a murit Amza Pellea, actor cu care şi-a intersectat paşii, cuvinte care sunt la fel de actuale şi în acest moment: "Unii oameni nu ar trebui să moară"!

Turist la Negrileasa

Încă mă întreb ce e în mintea unui turist care alege să fie prezent la aşa numita sărbătoare a narciselor de la Negrileasa, adică marea "recoltare". Poate un psiholog m-ar putea ajuta. Aşa că redau din "bucuriile" pe care respectivul turist le va întâmpina. Să presupunem că turistul vine de sâmbătă, şi ca orice turist, campează în apropierea scenei, într-un perimetru de 100 de metri. Ca să ajungă acolo, vine cu auto bineînţeles, pe care o să şi-l rupă pe unul dintre cele 3 drumuri de acces. După ce campează, asistă la un scurt moment folcloric, pe scena din apropiere, pe care bineînţeles, îl gustă, are farmecul lui. Nu înţelege ce e cu atâţia bike-ri (adică motociclişti) care au venit  cu mic cu mare, şi care din când în când, de dragul populaţie feminine, îşi etalează abilităţile de  mânuitor de cai putere. Asurzit deja de taragoate şi de zgomotul infernal produs de motociclete, plin de praf şi mereu cu ochii în patru să nu fie călcat, alege să meargă să viziteze poiana cu narcise. Acolo, primeşte un pliant şi nişte sfaturi, pe care ar fi vrut să le poată auzi, dar din păcate are urechile înfundate. Turistul nostru se opreşte pe un pătrăţel de iarbă şi urmăreşte uimit acţiunea celor câteva sute de culegători de narcise, care îndoiţi de spate, rup narcisă după narcisă pentru a face o bucurie rudelor, prietenelor, iubitelor, colegilor etc. Parcă aici e mai bine, e mai linişte. Când  i se face foame, se întoarce la cort. La bariera de la intrarea în rezervaţie , o fată de un metru cinzeci stă în calea unui ATV, care vrea să viziteze motorizat poiana. David contra Goliat. ATV-ul se întoarce, aşa că turistul nostru zâmbeşte. E pentru prima dată. La cort, e însă bine. Nimeni nu i-a furat nimic. Vecinul din stânga ascultă Guţă, cel din dreapta "Puşca şi cureau lată", în versiunea porno, pe scenă cântă doi copilaşi din sat. Începe să se obişnuiască cu zgomotul şi cu mirosul de cărnuri, ba chiar şi cu motocicliştii, de acuma beţi. Seara, începe discoteca. Adică maneloteca, apoi taragoteca, apoi din nou maneloteca -adică muzică tradiţională din Apuseni. Turistul nostru s-a distrat până la 12.00. Apoi sacul de dormit, cu care încearcă să-şi astupe urechile devine din ce în ce mai subţire, pe măsură ce trece timpul. Se face 2,3,4  şi apoi pe la 5 dimineaţa instrumentele groazei se opresc. A fost o noapte de vis. Inclusiv pentru jandarmi, care erau campaţi mai sus cu 20 de metrii şi care nu au intervenit să oprească minunatul spectacol.  La 8 show-ul se porneşte din nou, maşinile apar din toate părţile pentru marea sărbătoare. Se văd saci de gunoaie montaţi în anumite locuri iar turistul vede cu surprindere că unii oameni chiar aruncă gunoaiele acolo. Pe la 5 după masa vede nişte tineri obosiţi care culeg resturile rămase de la "porcus turisticus", şi se întrebă "oare de cine or fi plătiţi tineri aceştia?". Merge şi mânâncă nişte mici, bea o bere, iar pe când se întoarce un bătrân alcoolic îi picase peste cort. Pe când să se ia de el, un alt beţiv deja începuse să-l bată, aşa că aplanează conflictul, strângând cortul. Merge către maşina plină de noroi, cu gândul la drumul către casă. Înainte de a-şi face cruce, promite că va reveni şi la anul. Oricând, numai de "sărbătoare" nu.

Zbor

Zbor ca un picur desprins din măreţia cerului prea înalt; cel puţin mie mi se pare că zbor. Ceilalţi, desigur, contemplă căderea. Mă întreb dacă toată această plăsmuire din care am apărut  este doar o conspiraţie mondială pentru ca eu să devin strop? Când, din viteză, am să pleznesc apa unei biete bălţi şi apoi am să mă scufund, iar după aceea, fără nici o explicaţie fizică, să salt înapoi, tras de un fir nevăzut, de parcă mi-ar fi dor de cerul pe care nu de mult l-am părăsit? A-ţi  vizualizat imaginea? Imaginaţi-vă apoi, lângă aceea baltă, un copil cu gura căscată care tocmai încerca proprietăţile noului ceas cu melodii , folosind teorema lui Arhimede, pe care avea să o înveţe şi apoi la fel de repede să o uite, abia peste câţiva ani! A-ţi vizualizat imaginea? Dacă da, bucuraţi-vă. Previziunile meteo spun că  mâine  plouă. Bălţi vor fi destule. Ceasuri berechet. Oare vom mai găsi copiii din noi?

Ce spuneţi de acestă "stângăcie"?

 Stângăcii

Am început neîndemânaţi
să descoperim treptat,
lumea celuilalt.

Am continuat în confuze acrobaţii
fără să ne observăm stângăcia
şi acum, ne temem că vom sfârşi
fără să îndreptăm ceva.

Urletul stins din noi vrea să ne-ndrume,
dar tentaţiile ne adulmecă
şi spiritul se lasă suflat dintr-un zid
unde încolăcirile stângace
l-au împresurat.

Nu aşteptările ne-au depărtat
ci teama şi gândul,
grija de mine, de tine, de noi,
ea ne-a supus înfrângerii
şi degeaba stăm acum erudiţi,
suntem goi.

Am rămas fără tine într-un lan de fum
Şi nu ştiu dacă te-am putut avea vreodată.

Ce spuneţi de aceste versuri? Cine le-a scris ar mai trebuit să scrie? Şi nu, nu eu le-am scris.

Personal, mi-au plăcut foarte mult! Am dat peste ele mai mult din greşeală, şi din nou am tras aceeaşi concluzie: dacă te uiţi cu atenţie, ai să vezi, iar sentimentele nu sunt doar acelea încastrate într-un volum de poezie.

Câteodată apar şi în noi, muritorii de rând.

Ce vreme

           Multă lume e oripilată de vremea de afară. Pentru o clipă uităm că e primăvară (dhe nu am avut primăvară de câţiva ani şi românul uită repede, vezi comunismul către care ne îndreptăm cu paşi repezi), că e nu necesar, ci foarte necesar să plouă. Ne plângem că e frig, şi dăm vina pe ecologişti  (mama mamii lor), că ne atrag atenţia în mod eronat cu încălzirea globală, de parcă încălzirea globală ţine cont exact de temperatura medie din 12-20 mai. Ce mai, expresia asta cu încălzirea e la modă, e ceva masonic clar la mijloc. 

           Mi-e îmi e dor de ploaie de când mi-am pus termopane, şi în locul pervazului de tablă, am pus un pervaz de plastic care dracu ştie cum, amortizează zgomotul făcut de căderea picurilor. Aşa de bine dormeam când auzeam ploaia în geam, sau mai bine spus în pervaz. Bine, nu îmi e dor de trăznete,fulgere, tunete etc., însă îmi e dor de ploaie. De ploaia măruntă care îşi face loc încet ,încet, foarte încet, printre haine până ajunge la piele, şi apoi transformă trupul înfierbântat în unul înfiorat. Ploaia care, asemeni unei iubite, are răbdare cu tine, care se joacă cu tine, şi care zâmbeşte atunci când eliberat de constrângeri şi ud leoarcă, ai puterea să ridici capul şi să râzi.

De ploaia năvalnică de munte care vine atât de rapid încât îmi grăbeşte ritmul bătăilor inimii, şi care pleacă mai rapid decât  o poveste de dragoste din liceu, şi care, ca şi aceasta lasă în urmă amintiri colorate şi umede, peste care tronează, câteodată, un miraculos curcubeu.

Îmi place şi ploaia care te obligă să rămâi la cabană, să îţi schimbi planurile, şi care te obligă, de preferinţă cu un pahar în mână, să stai să-i urmăreşti evoluţia, să faci presupuneri despre cât va mai dura. Îmi place să joc  rummy şi să aud afară ploaia cum izbeşte pământul şi cum bălţile parcă saltă într-o scurtă încercare de întoarcere.

Mi-e îmi place însă cel mai mult ploaia care bate pe folia de cort. Care poate fi  măruntă, năvalnică, poate fi oricum. Îmi place când mă adoarme şi îmi place când mă trezeşte noaptea din somn. Când pot să număr picăturile apoi câteodată totul se iuţeşte şi pierd şirul. Îmi place pentru că, printre altele, mă simt în siguranţă, în cortul meu, în lumea mea. Îmi place pentru că picurii parcă îmi crează o punte între mine şi exterior, în care pot să ajung, să evedez, fără ca trupul meu să se mişte măcar un moment. Îmi place să nu fiu singur în cort, şi câteodată, da, îmi place să fac lucrul ăla la care vă gândiţi cu toţii, cei care aţi avut răbdare să citiţi până aici.

           Te rog să mă ierţi. Pe vremuri, te înjuram printre dinţi. Pe vremuri, când mă trezeam dimineaţa în cort şi vedeam că iar plouă, te înjuram de toţi sfinţii şi deveneam un umil deprimat. Pe vremuri , când mă udai  pe stradă, nu îmi mai păsa de secetă, de "ierburi" şi culturi, şi din nou, egoist find, te înjuram. Te uram când, mai ales de lene nu de frica udatului, nu ieşeam din cabană şi mi se părea că intervii între mine şi dragostea mea pentru munte. Nu mai sunt cel de atunci. Ploaia face parte din natură aşa cum moartea face parte din viaţă. Şi e mare nevoie de ea, deci mă bucur că există. Şi mă bucur pentru că  ploaia  îmi aduce tot ce am nevoie.

Arta înseamnă creaţie, nu distrugere!

Citeam astăzi un articol, despre TIFF, despre cum RMGC este printre sponsorii festivalului. Prima reacţie, scârbă! Şi în rândurile articolului am citit şi despre compromisurile pe care le face arta, pentru a supravieţui, sau pentru orice alt motiv  ce pare bine întemeiat şi despre ce mesaje mai poate să transmită după asemenea compromisuri. Mi-am amintit de toate ziarele din Alba, care la pachet cu publicitatea pro RMGC au consimţit la apariţia unui n număr de articole pro aceeaşi companie. Bineînţeles, multe trec chiar şi de această limită pro, deveninând parcă scrise de salariaţii companiei. Mi-am amintit de spectacolele lui Mihai Mălai Mare (mare?) care şi-a vândut demnitatea, atât prin campania pro RMGC, cât şi prin implicarea spectacolelor pentru copii în astfel de manifestări partizane. Îmi pare rău şi acum că nu i-am aruncat în poală 30 de monezi într-o pungă, aşa cum am avut intenţia.

Aseară la Alba Iulia, destul de  surpinzător pentru mine, un grup de teatru amator, s-a dovedit mai presus decât măreţele teatre bucureştene, decât ziarele "independente", decât politicienii greţoşi "care ne reprezintă".Grupul acesta, a avut curajul să fie anti, să fie împotriva distrugerii, să spună NU. 

Pentru că le-aţi arătat că nu toţi suntem de vânzare, din partea mea, numai RESPECT!

Jenanţii de la Bucureşti

Am fost la capitală. Capitala României, bineînţeles. Prea multe de povestit nu am, decât despre o noua iniţiativă a autorităţilor de a ne convinge să strângem bani la buget. Dobitocii, pe lângă faptul că au supt tot de pe noi, au impresia că ne-am tâmpit subit. Fiţi atenţi: pe clădirile mari din Bucale (îi zice campanie out-door), miticii au arborat mesh-uri uriaşe cu tot felul de slogane, dau un exemplu: Ştiţi că s-ar putea construi 50.000 de locuinţe pentru tineri, dacă s-ar colecta la bugetul de stat1 miliard de euro, cât se pierde anual din contrabanda cu ţigări? Eu ştiu că încearcă să distrugă învăţământul, dar asta nu ne face proşti peste noapte. Tot o să dureze măcar 20-30 de ani. Să presupunem că am reduce contrabanda cu ţigări. Ca să intre bani la buget, trebuie să cumpărăm ţigări "legale". Adică şi  proşti şi oricum, viitoare cadavre. Şi apoi, cine ne garantează că statul va construi 50.000 de locuinţe, în loc să-i strice pe licitaţii făcute cu rudele, neamurile şi firmele proprii? Nici dracu' nu ar garanta asta. Deci, hai sictir. V-aţi schimba părerea dacă campania ar fi făcută de un producător de ţigări, în parteneriat cu un minister din ţara, vremelnic numită România?

Into the wild- "Fericirea e reala doar atunci cand e impartasita"

Am început, de ceva vreme, să îmi doresc un "altfel": altfel de cărţi, altfel de filme, o altfel de abordare. Aşa că facem şi film la sediu, în fiecare Luni, măcar în amintirea comentariilor cu voce tare de la filmele văzute în studenţie. Luni am fost 5 bucăţi, şi am urmărit filmul "Into the wild," recomandat de Marele Şmaichăl, în traducere românescă: "În sălbăticie". Am să citez din parerea celor de la Cinemarx: "Nu înţeleg de unde şi până unde am devenit cu toţii asa mici critici ai societăţii. Această „învaţătura” care ne spală creierele din prima zi de viaţă, dictează un conformism social la care trebuie sa ne supunem cu toţii. Trebuie să ne ascultăm parinţii, „să mâncam tot din farfurie să creştem mari”, să învaţăm să luam note bune la şcoală, să mergem la facultate să îi facem pe parinţii noştrii mândrii (uneori ca să aibă cu ce se lăuda la vecini), să ne angajăm şi să facem bani, cât mai mulţi bani, să ne căsătorim, să ne înmulţim şi să ducem specia mai departe". Şi s-ar mai putea adăuga multe aici. Acest conformism social îl urăsc de mic. Urăsc să facem toţi acelaşi lucru, urăsc să fim toţi la fel. Poate de aceea m-am identificat într-o oarecare măsură cu artistul din rolul principal. Sau mai precis cu rolul său. Şi eu mi-am dorit să fug, de mic încă, să scap de tot, şi acum încă îmi mai doresc într-o anumită măsură. Însă nu aş putea, ca şi el, să las tot în urmă, să-mi anulez permisul, cardurile, să donez tot ce am, şi să plec, să bat ţara şi lumea, şi apoi să mă refugiez, de unul singur undeva la dracu-n praznic. Cred că filmul, înainte de altceva, e o căutare complicată a unor lucruri simple. Filmul, pe lângă relaţiile umane sincere pe care le dezvoltă, are o anumită poezie, dată şi de impactul vizual cu peisajele pe care el le întâlneşte în drumul său. Cineva zicea, am citit un comentariu, că filmul te învaţă tot ceea ce nu trebuie să faci în viaţă. Nimic mai greşit. Filmul nu trebuie să te înveţe nimic. Comentariul cred ca e făcut chiar de unul dintre aceia, care cred ca toţi trebuie să fim la fel, iar dacă un exemplar din armata de furajeri alege altă cale, trebuie condamnat şi ucis cu pietre. Mi-e personal, mi-a plăcut căutarea lui. Mi-a plăcut modul cum a urmărit ceea ce şi-a dorit. Mi-a placut că şi-a trăit viaţa aşa cum a dorit, o viaţă fără bine sau rău, fără lucruri bune sau greşeli, însă o viaţă caldă, inspirată, plină de emoţie, de sensibilitate, o viaţă de căutări, de întrebări care nu caută răspuns.Libertate. Scopul final e căutarea, iar a-ţi urmări scopul, înseamnă a căuta continuu. Iar el asta a facut, a căutat până la capăt.Şi a sacrificat totul pentru asta. Aşa că, vă recomand Into the Wild.

La doctor

Am fost la Cluj. Pe lângă faptul că anumiţi prieteni nu au binevoit să răspundă la telefon ca să ieşim la bere (bănuiesc că telefoanele au fost monopolizate de doamnele din viaţa lor), am avut mai multe întâmplări plăcute şi una neplăcută. Printre cele plăcute, am jucat fotbal cu Fred şi Philip, la -5 grade Celsius, fără pauză, e un fel de fotbal a la Cluj. Nici măcar nu am schimbat porţile, iar acest aspect ma dat peste cap. Am avut şi programare la doctor. Nu ştiu nici cum o cheamă, că e doctoriţă, şi nici cum îi spune la cabinet. Nu ştiu practic nici ce fel  de investigaţii face, însă  a fost recomandată de Zoli, pe care îl lasă să mănânce grătare. Ăsta da doctor. În sinea mea, mă gândeam că dacă pe Zoli îl lasă să mănânce grătare, poate îmi dă şi mie liber la bere. Însă nu a fost să fie. Ajung ca omul la Cluj pe la orele 19.00, programarea fiind de la 19.30. Las maşina la bunul prieten Zoli, şi apoi mergem împreună la doctor. Urcăm scările către cabinetul privat, intrăm în universul magic al luptei pentru sănătate, când deodată filmul se rupe; ni se spune că, deşi avem programare la o oră binecunoscută, mai trebuie să aşteptăm. Şi nu 15-20 minute, nici măcar 60 de minute.Ci minim o oră jumătate. Personal, îi recomand la Zoli să schimbe doctorul. Ce doctor serios face programare şi nu te primeşte la ora pe care tot el a fixat-o? Imaginaţi-vă că soţia d-voastră e programată pentru cezariană. Emoţii mari, Turbo e în frunte. Ajungeţi acolo, pregătiţi de eveniment. Şi doctorul  vă spune că nu veţi deveni tată, cel puţin nu astăzi, pentru că astăzi a reprogramat pe altcineva.Pentru că azi nu are timp de voi. Pentru că  nu sunteţi importanţi.  Nu cred că trebuie să vă mai spun că nu m-am dus la ora 21.00. Nu mai aveam încredere în doctor. Aşa că, astăzi am să mânânc cartofi natur şi deseară am să beau coniac sau eventual whisky. Pentru că viaţa e grea, da trece!