sâmbătă, 7 decembrie 2013

Cam ce am realizat în 2013

Evident că nu voi scrie despre toate, cred că nici nu îmi aduc aminte. Realizările astea sunt atât individuale, cât şi de grup, pentru că uneori e foarte greu să le desparţi. Şi nici nu îmi doresc, vreau ca această postare să fie o aducere aminte, nu un motiv de laudă sau cine mai ştie ce. Nu au nici o ordine, nici din punct de vedere al importanţei, nici din punct de vedere cronologic.
Oare cu ce să încep? Cu Adi Bezna sună bine. Am ascultat un cântec, al lui dar nu cântat de el, şi mi-a plăcut. L-am căutat pe net, mi-a plăcut şi mai mult, am ascultat şi alte cântece, am citit despre el ,"lupul"- aşa cum mă simt şi eu câteodată- şi am făcut în aşa fel încât să-l aduc la "Ziua de Mâine" de la Alba Iulia. A fost o noapte de vis, am câştigat un prieten şi un pariu, cu mine şi instinctul meu.


Am susţinut mişcarea "Salvaţi Roşia Montană" prin mai multe activităţi: organizarea Cupei Trascău în zona Bucium -Valea Şesii (lac Geamăna), intervenţii publice, articole scrise, share-uri şi alte activităţi pe internet, distribuire pliante, participare la proteste şi multe, multe altele. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, ştiu ca am făcut ceva. Ştiu că îmi pasă şi îmi va păsa mereu.


Am continuat realizarea serilor de folk în Zlatna, aşa cum am putut, alături de Dan Viorel Ştefan (co-partener, co-realizator), omu' de la sunet Mihai Oneţiu şi, desigur, alături de toţi cei care îndrăgesc această muzică. Am avut invitaţi de seamă, de la Laura Todică (câştigătoarea Locului II la Festivalul Naţional Ziua de Mâine) , Iulian Timar şi Claudiu Aftimescu, până la Marius Matache şi Feri Teglas. Cei doi, dar în special Marius, au creat o seară pe care zlătnenii nu o vor uita prea curând.


Nu aş avea cum să uit de cele două expediţii realizate cu elevii din cadrul Cercului de Turism "Dor de Munţi" Zlatna, una realizată în platoul Padiş iar cealaltă realizată pe un traseu ce a plecat din zona Poşaga, Scăriţa Belioara, şi a trecut peste Muntele Mare, Horea cu finalul "apoteotic" la Gheţarul de la Scărişoara. Evident că activităţile au fost mai diverse, era să uit de Tabăra Şcolară de la Râmetea, dar e prea mult de scris, prea multe amintiri care nu îşi mai au loc în cuvinte.


Mi-am luat motor. Da, picioarele, coastele, încheieturile îşi amintesc. Şi spatele. Cu el am reuşit (cu motorul, nu cu spatele) să economisesc timp şi să ajung rapid în multe locuri pe care altfel nu le-aş fi văzut repede. Cu el am mers pe drumul roman între Zlatna- Dumbrava- Vâlcoi, cu el am patrulat prin Cheile Feneşului, cu el am fost la prima acţiune de salvare a Trascău Corp, a unui câine dintr-o fostă mină de mercur. Cum zice Fănică, dacă nu uit să mai merg şi pe jos, atunci e de bine.


Cu privire la promovarea oraşului, cu tot ceea ce înseamnă asta, şi a judeţului Alba stau destul de bine. Am participat ca organizator, băgător de seamă, om interesat sau pur şi simplu "om bun la toate" la mai multe evenimente din care am să enumăr câteva: Festivalul Cetăţilor Dacice, Tabăra Şcolară Padiş, Târgul Naţional de Turism Rural Albac, Festivalul Naţional de Romanţe "Te-aştept pe acelaşi drum" Zlatna, Festivalul Internaţional de Film Etnografic F.I.F.E Zlatna, Festivalul Naţional de Muzică Folk "Ziua de Mâine" Alba Iulia, Congresul Spiritualităţii Româneşti Zlatna. Am avut stand de promovare a oraşului la Albac, am fost organizator, ghid şi salvator montan în Padiş, am cântat cu Tică Lumânare pe scena F.I.F.E, cu Adi Bezna la R.Y.M.A, am realizat prima hartă turistică a oraşului Zlatna, am colaborat la realizarea albumului "Zlatna de odinioară" de care sunt tare mândru. Aşa pe scurt. Am pregătit câteva săpături arheologice pe raza oraşului, pentru anul ce vine, nu de alta dar să avem de lucru şi în 2014.





De cântat? Cam puţin în 2013. La nunţi, botezuri, instalări de Windows, cu micuţii de la grădiniţa "Peştişorul de Aur", la "Ora de Folk", cu PICuri de Folk la Cluj, la câte un festival- Cugir, Alba. Mai mult pe dealuri şi nici acolo cât ar fi trebuit. Dar o să-mi dau câteva palme morale şi în 2014 am să fac cum pot să cânt cât mai mult.





Am să termin această postare care devine plictisitoare, cu Dâmbăul, Citera şi Săruniul. La Citeră am amenajat o cameră pe care o vom folosi pe post de refugiu, loc de ascunsa, loc de fugit de acasă etc. La Dâmbău, am marcat un nou traseu turistic cu Mihai Oneţiu care uneşte Vârful Dâmbău cu Feneşasa, prin Năpişti, şi cu acelaşi măreţ prieten, am reabilitat "Sălaşul Boarilor", izolând-ul cu OSB pe exterior. Bine, au participat mai mulţi, da greul Oneţiu la dus. La Săruni? Ce nu am făcut la Săruni... Am montat un nou geam, la mansardă, cu structură de lemn şi geam termopan. Am refăcut din temelii "Staţia de autobuz" şi am dotat-o cu cuptor de pită (pâine). Am construit un nou refugiu, acoperit cu şindrilă de brad, pe care îl vom inaugura anul viitor. Cam astea sunt în mare.






Am uitat oare ceva?  Sunt convins. Politica am "uitat-o" din start. Oricum nu mai contează. Ce-i trecut, e bun trecut. Pe anul ăsta îmi doresc să ningă. Cât mai mult. Şi să mă pierd prin zăpadă. Cu schiuri sau fără. Cu visuri, cu emoţii şi cu oameni dragi.

În încheiere, vă mulţumesc. Tuturor. Pentru că existaţi. Pentru că sunteţi în viaţa mea. Pentru că mă suportaţi, cu bune, cu rele.



marți, 19 noiembrie 2013

Jurnal de bord -Ziua de Mâine 2013

Am plecat către Alba abia în jurul orei 17.00, din cauza unor nopţi nedormite, eu aş fi plecat mult mai repede. Dar am ajuns exact la timp să putem amenaja un stand pentru albume şi cărţi, să luăm pulsul zilei, să ne întâlnim cu prieteni, să ne umflăm de râs cu o porţie de caricatură marca Costel Pătrăşcan. Cum noi am ajuns şi cei de la Stage nu, nu am avut Wireless decât mult mai târziu, de aceea am aflat prea târziu de nefericita idee de sincronizare a recitalurilor cu meciul "unei naţiuni" (pe dracu). Fie vorba între noi, după terminarea recitalurilor au mai rămas 20 de oameni în sală, din care sunt convins că măcar 8 erau din organizare, iar în hol tot cam atâţia. Cel mai înfocat suporter era bineînţeles Gyuri Pascu, care nu cred că s-ar fi supărat de loc dacă cânta cu două cântece mai puţin (putea ajunge la meci) sau cu două cântece mai mult ( cu condiţia să se audă meciul în cască).
Sunt microbist, recunosc. Dar nu a fost finala campionatului european şi nici a celui mondial de fotbal. Era unul de baraj, după un noroc chior în calificări, noroc de care numai noi puteam să ne batem joc.
La ce a dus această idee? Dacă aţi auzit de Cosmin Vaman, nu o să vă mire ce voi spune în continuare. Daca nu aţi auzit, veţi auzi. Pe Cosmin îl ştiu de apx. 3 ani şi ca fiecare om care îl vede pentru prima oară, i-am reproşat asemănarea de stil cu Taxi, mai corect spus, stilul de interpretare cu cel a lui Dan Teodorescu. Acum, când îl ascult, nu mai simt nici o asemănare. Omul ăsta are de spus câte ceva. Adevăruri. Pentru noi, iubitorii de muzică folk. Omul ăsta a cântat despre Roşia Montană şi problemele ei şi ale noastre totodată, aşa că acei care primesc zilnic zeci sau poate sute de notificări pe Facebook referitor la problema Roşia Montană ştiu de Cosmin. 



De festivalurile câştigate de el. Se vede că, spre surprinderea multora, şi sala de la Alba Iulia ştia de el. Şi cred că aplauzele de după recitalul lui, care nu se mai opreau, spun multe. Deci, I roman, am pierdut bis-ul lui Cosmin şi al Alexandrei. Şi, ca să fim înţeleşi, ei erau principalii oameni pe care vroiam să îi văd pe scenă vineri. II roman, Costel Pătrăşcan a avut un moment fantastic înainte de recitalul lui Gyuri Pascu şi a fost scos de pe scenă la mai puţin de 1 minut (60 de secunde) de terminarea apoteotică a prezentării.
Sâmbătă, m-am întâlnit pentru prima oară cu Adrian Beznă, nu Bezna cum credeam eu. Am dat de "Cu lupii laolaltă" la un concurs montan şi m-am îndrăgostit, de versuri, de linia melodică, mi-am reamintit de lupul din mine. Şi lupul din Adi B. nu m-a dezamăgit. A cântat cu suflet, a recitat cum nu am mai auzit pe nimeni, a murit şi înviat la microfon. A fost o seară de vis, fiind prezenţi pe scena de la R.Y.M.A pe lângă noi (foşti şi viitori Plus Noi), Cosmin Vaman şi Alexandra Andrei, Nicu Alifantis într-o scurtă şi dulce intervenţie, plus Costel Pătrăşcan cu revanşa. Despre recitalurile se sâmbătă, nu aş avea multe de zis. Şeicaru m-a dezamăgit cu orga aceea multifuncţională, cu solo-urile de chitară inexistentă. Silvan nu îmi spune nimic, Ţapinarii e ok, iar Mihai Neniţă, încântător.
Duminică, Laura Todică (care a cântat şi ne-a încântat şi la Zlatna) m-a dat peste cap cu a ei "Poveste", pe care o mai ascultasem şi Vineri, în cadrul concursului. Locul II, pe deplin meritat. Apoi l-am descoperit pe Mihai Boicu, cu o interpretare excelentă, îngheţând apoi pe "Ninge". Marele premiu şi ne vedem la anul.





Marius Matache şi F.B.I. (FolkBand Imperfect) au sunat excelent, dar cred că un pic oboseala şi-a pus amprenta pe Make. Public călduros, dar mai are de învăţat de la cel din Zlatna. Atât l-au iubit zlătnenii pe Make încât acesta a plecat pe acordurile celebrei melodii "Cine pleacă, e un bulangiu" :)). Emerich Set a fost de vis şi relaţia public-Vali Şerban s-a deteriorat şi mai mult atunci când publicul a insistat la nesfârşit pentru un bis. Şi l-a primit. 
Nicu Alifantis e Nicu Alifantis. Orice aş spune cred că s-a mai spus. E genial, viu, dureros de omenesc, cald.  
Concluzii?  Sunt la tot pasul în acest articol. Dar hai să încerc. Pe scurt: La Ziua de Mâine folk-ul e rege, indiferent de ce evenimente mai pot exista, live sau la televizor. Oamenii plătesc pentru folk, deci folk să fie. "Ziua de Mâine" are un standard foarte ridicat, deci orice problemă se vede. Publicul simte. Publicul vrea inovaţie. Să nu se mai poată raporta la nici un an trecut. Să vadă pe scenă chitara pe care o şi aude. Să se cânte din suflet, pentru că ei pun suflet. Să fie şi "clasici" dar şi nebuni frumoşi, gen Adi Beznă. Oricum, ediţia a X-a se pregăteşte de....de fapt, de azi.

vineri, 18 octombrie 2013

Despre zbor

"Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcția. Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul ca pe un aeroplan, cu atât te abați mai mult de la zborul liber. Zborul înalt nu se cere, se simte. Și niciodată nu o să poți să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche. Oricât de rătăcit ești, la un moment dat ajungi la forma desăvârșită, la contopire." (Chris Simon)
Zbor, ca un picur desprins
Din măreţia cerului prea înalt.
Cel puţin, mie mi se pare că zbor.
Ceilalţi, contemplă căderea. Ce salt!

Mă întreb dacă această plăsmuire,
Nu e cumva o conspiraţie mondială,
Ca eu să devin strop. Ce noroc!
Să fiu conştient de evoluţia mea naturală.

Cu viteză pleznesc apa unei bălţi.
Apoi mă scufund. Şi fără nici o explicaţie fizică
Sar înapoi, tras de un fir nevăzut
Totul e mut. Nici sunet, nici muzică.

Oare, mă întreb eu însumi uimit
Mi-o fi dor de cerul nu demult părăsit?

marți, 17 septembrie 2013

Locuri de muncă pentru Guvernul României



Într-un viitor nu prea îndepărtat, asta ar fi reţeta pentru crearea a numeroase locuri de muncă în Românica, ţara tuturor posibilităţilor.
Se gândeşte, dar nici prea mult, o strategie de localizare a lor. Ce înseamnă „ a lor”? Imediat, nu vă grăbiţi. Vor fi poziţionate cât mai strategic, în apropiere de marile oraşe, astfel încât toate zonele ţării să fie reprezentate. Bun, prima fază e obţinerea terenului. Vom recurge la expropierea pentru investiţii private, pentru că desigur, o astfel de iniţiativă nu poate fi de stat. Este vorba, desigur, de puşcării, închisori, locuri de detenţie sau cum vreţi să le mai spuneţi. E drept că statul va avea un cuvânt de spus, dar iniţiativa trebuie să fie privată, pentru că cineva trebuie şi să câştige din asta. Vom expropria politicienii care deţin terenuri (vile, bungalow-uri, cabane etc.) în apropierea marilor oraşe. Preţul va fi stabilit de către Uniunea Europeană, Uniunea Ţărilor din Africa de Nord sau de OPEC, indiferent, doar de statul român, nu.  Oricum, după cum veţi vedea, politicienii nu vor mai avea nevoie de astfel de terenuri. Punctul 2 înseamnă realizarea de diverse studii privind oportunitatea acestei investiţii. Nu este cazul să facem referendum, pentru că sunt convins că minim 99% din populaţia ţării va vota „pentru”. Putea fi la fel de bine, punctul 1, dar acum nu mai avem de ales, deja am făcut rost de teren. Se trece la proiectare, dimensionare, iar având în vedere amploarea acestei realizări „cercetătorii britanici” estimează că peste 1000 de oameni vor avea de lucru, numai din proiectare şi alte chestii tangente cu proiectarea. Urmează apoi licitaţiile, pentru realizarea efectivă a lucrărilor. După terminarea licitaţiilor, se trece la construcţie, unde aceeaşi cercetători estimează că peste 3600 de oameni vor avea de lucru aproximativ 10 ani, cât vor dura lucrările, aplicând şi coeficientul românesc denumit  „Dorel”. La licitaţie pot participa şi societăţi cu capital american, însă doar dacă demonstrează mituirea a cel puţin 5 oficialităţi române în ultimii 2 ani de zile. Pentru popularea respectivelor construcţii se va trece apoi la treabă, printre principalele puncte luate în discuţie sunt: în aceste „zone rezidenţiale” vor fi primiţi doar politicieni şi/sau afacerişti care au derulat afaceri cu statul, care vor plăti o sumă de minim 1000 EUR/lună pentru şederea în închisoare; pentru început, vor fi primiţi toţi prim-miniştrii care au avut această funcţie din ’90 încoace, la care se adaugă Miniştri Industriei , indiferent de culoarea politică: Radu Vasile, Berceanu, Adriean Videanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu etc.  Toţi politicienii care nu vor putea demonstra provenienţa averii, indiferent că ea este trecută pe diverse rude, vor fi cazaţi la etajele superioare. La parter vor avea prioritate politicienii care au schimbat până în prezent cel puţin 2 partide sau alianţe electorale. Un statut deosebit vor avea cei cu fapte deosebit de grave de corupţie sau trafic de influenţă, dar se pare că şi acolo va fi o concurenţă deosebită. Se va realiza un sindicat al „chiriaşilor”, iar funcţiile de conducere vor fi obţinute doar de cei care au avut legături (semnare contracte păguboase, trafic de influenţă, primire de mită în forme grave)  cu afacerea Roşia Montană. Se estimează că va fi o concurenţă acerbă pentru aceste posturi.
Tot cercetătorii britanici estimează că vom avea nevoie de minim 5 astfel de stabilimente, cu minim 10.000 de locuri fiecare, încasările preconizate, pe lună, doar pentru cazare, fiind de 50.000.000 EUR. Desigur, fiecărei persoane li se va percepe şi taxă TV, taxă folosire mobil, taxă apă de ploaie, taxă ridicare săpun, taxă sfoară cu unică utilizare etc., taxe care vor fi folosite pentru asigurarea mesei, reabilitări, întreţinere, cheltuieli diverse.
Desigur, la 10.000 persoane/stabiliment, în primă fază, vom avea nevoie încă 200-300 de oameni pentru pază, curăţenie, apoi vom angaja firme specializate de cathering etc.
Veniturile se estimează la minim 1-2 miliarde EUR pe an, din care Statul Român va primi 6%, impozitabil. Desigur, se vor reduce încasările televiziunilor care difuzează talk-showuri cu aceste maimuţe electorale, dar ele vor creşte către normal prin redifuzarea emisiunilor „Surprize, surprize”, La Mă-mă-ruţă, Teo Show, „Din dragoste” cu Mircea Radu, „În pat” cu Cătălin Botezatu.
Desigur, este puţin probabil că vom mai avea Guvern care să se bucure de aceste încasări, cel puţin în forma cunoscută, aşa că va trebui să formăm de pe acum un Guvern de criză, condus de Moise Guran şi echipa robotizată a lui George Buhnici (I LIKE IT).
Locurile de muncă estimate vor fi de minim 4600, în faza de construcţie a stabilimentelor şi de peste 6000 în faza de executare a pedepsei, pentru minim 25 de ani. Se estimează, având în vedere statisticile privind corupţia în România, că aceste stabilimente vor avea o durată de funcţionare de minim 200 de ani.

marți, 10 septembrie 2013

Despre munţi, sau...

Sunt îndrăgostit iremediabil de munţi. E probabil o dragoste care va dura toată viaţa. Sper că nu singura. Nu ştiu fiecare ce înţelege prin dragoste de munţi. Imaginea noastră, a celor care cară rucsacul în spate (ca şi melcul care îşi cară casa) în rândul localnicilor din zonele montane e destul de diversificată. Asta pentru că ne văd într-o singură ipostază, cea de drumeţ, dar în momentul când ne implicăm în activităţile lor, situaţia se schimbă.
Îmi place să urc. Îmi place să "cuceresc muntele din mine", cu fiecare urcare. E greu, dar se merită. Îmi place cum se vede, de acolo de sus, omenirea cea plină de griji, probleme, cu luptele şi renunţările lor. Acolo sus, le uiţi. Acolo sus, nu înfrunţi natura, ci te asimilezi cu ea. Îmi plac ninsorile şi răcoarea din obraz, îmi place pădurea cum foşneşte, ploaia când bate pe cort, trunchiurile brazilor sau fagilor care au fiecare povestea lor, îmi plac frunzele ruginii, stelele oglindite în apa lacurilor. Îmi plac brânduşele, firele de iarbă de curând apărute, căprioarele apărute din senin, până şi urmele lăsate de mistreţi. Îmi place să împărtăşesc sentimentele pe care le simt cu alţii. Să rezonăm. Îmi place să citesc hărţi, să cunosc cât mai mult zona prin care trec, să învăţ pe alţii mai tineri despre tainele muntelui, despre filozofia pe care mi-am făcut-o eu despre munte. Îmi place să simt căldura focului în obraz, să simt cum îmi furnică pielea după o noapte petrecută în fân, îmi place că mă regăsesc în fiecare noapte petrecută în sacul de dormit.
Ei bine, oricât aş continua, nu voi spune decât jumătate din poveste. Pentru că oricât de frumoşi sunt munţii, oricâte emoţii aş trăi la vederea peisajelor, jumătatea care lipseşte sunt oamenii.
Oamenii de acolo, de sus, din munţi. Oamenii, cu obiceiurile lor, cu greutăţile lor, cu experienţa şi legătura lor indestructibilă faţă de natură. Nu m-am simţit cu adevărat "legat", până nu am înţeles asta. Până nu am cosit, "pologit", până nu am tras, cu cai sau boi, lemne, până nu am dormit într-un sălaş (pe care ulterior l-am reparat), până nu am curăţat un izvor sau până nu am discutat minute întregi cu un cioban. Până când am realizat că fiecare om are o poveste, o experienţă extraordinară, un mod de a fi. Am ascultat un cioban cântând în frunză (în Ciumerna, i-aş fi dat şi cămaşa de pe mine), "boar" cântând melodii populare de mult uitate, preoţi doinind sau colindând. Am mângâiat obiecte lucrate de mâini muncite, ştergare lucrate în timp de iarnă sau în timp de răscoală şi am ştiut că parte din sângele meu s-a scurs în acest pământ. Că sunt rudă cu oamenii ăştia, că am trăit undeva, cândva cu ei acolo sus, că vocea mea s-a auzit doinind sau strigând, şoptind sau gemând.
Muntele e parte din viaţa mea, dar privit în strânsă corelaţie cu oamenii care trăiesc acolo şi de asemenea, cu oamenii cu care am trăit atâtea clipe de vis. 

August surprinzător ( de Alex "Padre" Petrescu)

De mi-ar fi fost dat să aleg între Pământ şi Cer
Aş fi preferat să fiu mărul din care Eva a muşcat cândva,
Aruncat mai apoi cât colo cu groază
Sau un deşert încă necunoscut decât o oază...
Acum, însă, prefer să fiu aşa cum sunt:
în munţi, sub ploaie, cu tine dormind pe umărul meu stâng... 




sâmbătă, 7 septembrie 2013

Când pierzi pe cineva drag...

Probabil cunoaşteţi sentimentul. Mulţi dintre voi aţi pierdut pe cineva drag. Atunci când vine brusc, durerea se amplifică la cote nebănuite, nimic nu mai are sens, te transformi într-o stană de piatră, cuvintele nu îşi mai găsesc rostul, nu pot descrie ceea ce simţi. Golul rămas nu mai poate fi umplut cu nimic, mereu îl vei găsi în tine. Dacă e vorba de o iubită, senzaţia poate fi redată aşa: 
"Se ia o iubită. Se injectează ca heroina. Se trăiește până la extaz, apoi până la demență, apoi până la sevraj. Apoi te legi de calorifer, te dai cu capul de parchet și îți sinucizi amintirile, una câte una. Când termini și nu mai e nimic, ți-ai omorât iubita, și pe tine odată cu ea. Iei cadavrul, îl ridici în picioare, îl faci să umble și să zâmbească. Apoi faci cunoștință cu tine. Ești un om nou, gol, o foaie albă de hârtie. După care iei un pix, scrii frenetic și trimiți o scrisoare către cel care ai fi putut fi. Afirmându-ți inexistența. La sfârșit, vezi că ai făcut un cerc dublu pe o bandă Moebius. Ești în același punct, plus o ucidere. O iubești, deși ea a dispărut cu mult înainte de ultimul sărut."  O astfel de pierdere face cât o moarte. Sau mai multe. Nu cu aceleaşi cuvinte dar esenţialul rămâne acelaşi când pierzi pe cineva drag. O altfel de iubire. Şi o altfel de moarte.
Atunci când se întâmplă brusc. Dar ce faci când ştii că unei persoane atât de dragi ţie i se apropie sfârşitul. Când recunoşti semnele. Când realizezi că nenorocitul de timp, ignorat în permanenţă, devine acum extrem de important. Când ştii ca prin plecarea ei/lui, definitivă de data asta, nimic nu va înlocui trările, sentimentele, emoţiile asimilate alături de el/ea.
Ce vei face omule? Vei încerca să petreci cât mai mult timp alături de acea persoană, îţi vei umple sufletul cu amintiri, vei clădi o structură care îţi va permite să mergi înainte? Sau te vei resemna? Vei plânge de pe acum, cu lacrimi tăcute, clipele care ar fi putut fi? 
Moartea face parte din viaţă. Aşa că voi crea o legendă. Voi purta un nume pe buze de oricâte ori voi avea ocazia. Voi termina ce am început să facem împreună. Şi dacă voi avea putere, voi scrie. Nu voi îngropa pe nimeni. Pentru că eu am devenit altul prin momentele petrecute împreună. EU, cel nou, te am în structura genetică şi pe tine. Te voi duce mai departe.

joi, 5 septembrie 2013

Viaţa merge înainte

Sunt momente în viaţă când îţi pui întrebări despre calea pe care ai decis sa mergi. Sunt atât de multe întrebări, încât nici măcar nu cauţi răspunsuri. Trecutul revine mereu prin faţa ochilor, prezentul e atât de nesigur, iar viitorul parcă e o păpădie care aşteaptă îngrozită o pală de vânt. E atât de greu să îţi găseşti locul între oameni. Nu mă aştept la multe. Nici nu caut vreun semn. 
Sâmbătă noaptea- după ce cu o noapte înainte nu am dormit de loc- am ales să citesc în cort. La un moment dat, am auzit lângă foc un cântec, al cărui acorduri şi versuri îmi păreau atât de cunoscute. De unde ştiu eu melodia asta? Apoi,în singurătatea mea am zâmbit. Era cântecul meu. Cântat de cineva care îl înţelegea. Pentru care însemna ceva. Viaţa merge înainte.... Mai ales dacă ai lăsat ceva în urmă.

vineri, 23 august 2013

Roşia Montană şi "Dricul Apusenilor"-episod 1

O să încerc să scriu câte un articol pe săptămână despre Roşia Montană şi aşa-zisul investitor Roşia Montană Gold Corporation.
O să încep cu o experienţă proprie. Acum mai mulţi ani, când încă trăia prietenul meu Ghiţoi (Tătar Gheorghe Iulian- Dumnezeu să-l odihnească), compania (RMGC) era obligată de statul român să facă întruniri publice, în cadrul procedurii de obţinere a acordului de mediu pentru începerea exploatării. (acord pe care nu l-au obţinut nici în prezent). Nu ştiu câţi dintre voi ştiu că o astfel de întrunire a avut loc şi la Zlatna, la Cantina Ampelum, actuala sală de nunţi a Primăriei Zlatna. Noi doi ne-am pregătit cu întrebări, întrebări la care ştiam că nu se primiseră răspunsuri. Nu mică ne-a fost mirarea când am observat că în sală se aflau puţini zlătneni, însă peste 150 de străini, în principal angajaţi ai RMGC, aduşi cu autobuzele. (am aflat ulterior că suma primită de fiecare a fost de 100 lei +masă). Nu am considerat important acest aspect, până după ce ne-am formulat întrebările, când un anumit lider de sindicat a început să ne înjure şi să ne ameninţe, susţinut de angajaţii companiei. Adică, am ajuns să fim aproape linşaţi, în propria localitate şi de ce? Pentru că am formulat nişte întrebări. În sală am fost 4 oameni care erau împotriva proiectului minier, eu, Ghiţoi, încă un prieten căruia nu am să-i dau numele şi doamna Melania Forosigan, şi dânsa bruscată şi care a primit răspunsuri care nu aveau legătură cu întrebările formulate de dânsa. 

Ajungem în anul de graţie 2013. Anul în care "Parlamentul României urmează să voteze în plenul Camerei Deputaților propunerea legislativă Plx 549/ 2009 de modificare a Legii Minelor 85/2003. Modificările propuse ar încălca numeroase drepturi ale cetățenilor, inclusiv pe cel la proprietate.
Propunerea legislativă vine în contextul grabei cu care Guvernul României se pregătește să aprobe proiectul minier Roșia Montană prin emiterea acordului de mediu. Propunerea legislativă vizează, astfel, derogări de la acte normative, menite a accelera procesul de avizare a proiectului Roșia Montană, acum blocat datorită sentințelor judecătorești pronunțate și datorită procedurilor în vigoare.
Principalele modificări prin care se propune schimbarea Legii Minelor se referă la:
  • Substituirea autorităţilor statului român cu companii private care dețin licenţe de exploatare în procedurile de expropriere a terenurilor necesare desfășurării lucrărilor miniere. Orice investitor privat care obţine o licenţă de exploatare are dreptul să exproprieze proprietăţile vizate, devenind proprietar din momentul efectuării unei plăți către persoana expropriată.
  • Distrugerea patrimoniului cultural, deoarece proiectele miniere ar avea un statut special ce nu necesită avizul Ministerului Culturii sau certificate de descărcare de sarcină arheologică pentru demolarea monumentelor istorice.
  • Dezvoltarea de proiecte industriale de mari dimensiuni, care s-ar realiza în lipsa unor planuri de urbanism și a unor certificate de urbanism valabile.
Vă atragem atenția că adoptarea propunerii legislative are următoarele repercusiuni pe termen mediu și lung:
  • Creează un foarte periculos precedent de enclavizare la nivel de reglementare a domeniului minier. Practic, companiile miniere își vor putea derula activitățile fără ca acestea să fie avizate de instituțiile abilitate (mediu, urbanism, cultură, sănătate etc).
  • Limitează transparența decizională și permite polarizarea decizională în mâna unei singure instituții. Orice zăcământ ar putea fi exploatat doar prin obținerea unei licențe miniere din partea unei singure autorități, adică Agenția Națională de Resurse Minerale. Tot acest demers poate fi copiat ulterior și de alte industrii ce ar dori ca activitatea lor să fie scutită de respectarea procedurilor legale de avizare.
  • Imprimă nesiguranța propriei proprietăți, drept câștigat în urma Revoluției. Orice companie minieră poate dispune evacuarea cetățenilor și deposedarea acestora de bunuri legal dobândite. Exproprierea ar fi astfel în interesul unui agent privat, nu pentru un interes public. În plus, permite însușirea proprietăților cetățenilor la o valoare apreciată de companiile miniere, nu de piața liberă.
  • Conduce la subminarea economiei naționale prin favorizarea marilor companii miniere străine în detrimentul producătorilor și agenților economici autohtoni. De această prevedere se vor bucura doar companii cu capital străin, marii operatori minieri fiind companii americane sau canadiene.
  • Favorizează interesul companiilor străine din domeniul minier, în detrimentul propriilor cetățeni. Dezvoltarea durabilă prin turism sau agricultură a zonelor miniere nu mai devine astfel o opțiune, aceste zone fiind condamnate la un model de dezvoltare monoindustrial, nociv pentru oameni și mediu.
  • Riscă stabilitatea economică și socială a țării. Dreptul la proprietate este unul de o extremă importanță pentru români. Orice tentativă de expropriere a casei și terenurilor legal deținute de cetățeni pentru profitul companiilor miniere private va avea repercusiuni greu de prevăzut. "
Anul în care, la vizita Comisiei Parlamentare UNESCO s-au folosit aceleaşi mijloace pentru intimidarea celor care sunt împotriva acestui proiect. Anul în care această comisie nici măcar nu s-a ostenit prea mult ca să pară imparţiali.
Dacă nu credeţi, mai jos postez o filmare, unde puteţi să vă faceţi o impresie.
E timpul să vă treziţi şi să realizaţi că şi vouă vi se poate întâmpla asta. Ca nu mai sunteţi liberi în ţara voastră. Că presa şi automat, ziariştii se vând (la nivel de judeţ Alba nu mai există presă liberă din acest punct de vedere), aşa cum unii şi-au vândut morţii. E timpul să ne împărţim în două. Noi, cei care am înţeles că Roşia Montană nu mai e doar o problemă de protecţia mediului sau patrimoniu, ci şi de umilire şi blocare a libertăţilor constituţionale (orchestrate de instituţiile statului, care stau cu mâna în sân sau chiar îi ajută pe cei care fac asta); si restul lumii. Am fost şi eu aproape linşat la o întrunire publica orchestrată de RMGC în Zlatna. Ştiu.
Şi ţie ţi se poate întâmpla. Chiar dacă nu faci nimic. Chiar dacă nu te interesează. 


miercuri, 21 august 2013

Mesaje de dincolo (2)

"De altfel nu ştim ce e om bun şi rău, inteligent şi prost, cum nu ştim ce e o femeie frumoasă. Numai inteligenţa, care e plină de răutate, dacă e liberă şi nu slujeşte nimic, vrea să vadă clar. Numai ea categoriseşte şi, fireşte, critică. Dar viaţa e dozaj. Eşti din când în când inteligent, sau eşti mai inteligent azi decât ieri; iar o femeie frumoasă, pe care întâlnirea cu cineva nu o face mai frumoasă, e una din cele mai triste reuşite a biologiei".

"Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi; "acum ne putem despărţi". Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit.
Asta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul- care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor- devine acum posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei.
Număr ceasurile bune după numărul despărţirilor posibile."

Constantin Noica "Jurnal filozofic"


joi, 8 august 2013

Mesaje de dincolo

Constantin Noica -Jurnal filozofic

«A venit la mine», îmi istoriseşte un duhovnic, «şi mi-a cerut să-i fac iertat un păcat»: 
- Ce-ai făcut? 

- Mi-am dat seama că voi păcătui. Simt că, în împrejurările acestea care mă aşteaptă astăzi chiar, nu pot să nu păcătuiesc. Am venit s-o spun şi să cer absolvire.
 
- Dar cum să ţi-o dau? 
 
- Dacă aş veni să-ţi spun: «sunt slab,am păcătuit», mi-ai da-o. De ce nu mi-o dai şi când îţi spun: «sunt slab, nu pot să nu păcătuiesc?» E mai gravă aşteptarea decât fapta? 
 
- Poate că e mai gravă, fiindcă e urzire a răului. 

- Dar toţi cei ce urzesc răul şi nu au parte de el sunt mai vinovaţi decât cei care-l săvârșesc? 

- Sunt în orice caz şi ei vinovaţi.

- Există atunci două păcate: urzirea răului şi săvârșirea lui. Viu să-l spovedesc pe cel dintâi.

- Nu, nu sunt două, e acelaşi păcat. Nu poţi să spovedeşti ce e în curs de săvârşire! 

- Dar e ceva care s-a săvârșit, căci am luat decizia păcatului. De ce mi se cere să ajung şi la împlinirea lui?
 
«Şi ce-ai răspuns?» întreb eu pe duhovnic. «N-am răspuns încă», îmi spune el."

marți, 23 iulie 2013

Postare despre nimic

Sunt într-o perioadă în care cuvintele parcă nu îşi mai au rostul. Degeaba arunci cuvinte în pustiu. Şi dacă şti asta, atât de greu le găseşti. Nu mai apar, ca de obicei, parcă de nicăieri, nu se mai rostogolesc pe foaie sau pe un blog oarecare, sunt tâmpe, şterse, comune. Nu ar trebui să scriem pentru cineva sau pentru ceva anume. Ar trebui să scriem pentru noi, să scriem ceea ce simţim, ceea ce ne defineşte. Am văzut, din nou "Pay it forward " (Dă mai departe) şi m-am bucurat când m-am regăsit printre lacrimi, la final. Aş putea trăi, cred, doar simţind la filme care merită. Să trăiesc aşa , virtual, fără legătură cu realitatea, ci doar visând la ceva mai bun, mai altfel. Dar, oricât de tentant ar suna, nu am să o fac. Am visat destul. Visurile oricum o să rămână o parte importantă din mine, dar nu am să le las să mă domine. Am salvat ieri un câine dintr-o gură de mină, de undeva de la 30 de m. Multă lume s-a bucurat că am făcut asta pentru un câine. Departe de adevăr. Am făcut-o pentru că noi puteam face asta. Am făcut-o din cauza faptului că pentru stăpânul său însemna mult mai mult decât un simplu animal. "Mâinile şi picioarele lui", într-o scurtă descriere. Am făcut-o pentru că merită. În timp ce urcam cu el în spate, îndesat într-un rucsac, parcă înţelegea. Aş fi putut jura că ştie că va fi salvat. Că pricepe. Şi atunci, pentru ce cuvinte? Pentru ce sferturi sau jumătăţi de înţelesuri? Nici eu nu ştiu cu exactitate ce reprezintă anumite lucruri care mi se întâmplă, de unde ar ştii alţii? 
Şi totuşi, scriu această postare. Speranţa moare ultima. Indiferent ce înseamnă asta.

duminică, 30 iunie 2013

Poezie despre visuri


Poate că visurile mele sunt doar lumânări
în mâini de bătrâni fără speranţă
sau bucăţi de lemn plutitoare
care ard
pe o mare fără de sfârşit.
Poate doar flori atât de frumoase
încât vor dispărea
după o zi.
Însă în secunda dinaintea volatilizării lor,
am să le preţuiesc mai mult decât
realitatea.
Până la urmă, cine poate spune
din ce e făcută eternitatea?

vineri, 28 iunie 2013

Doar ea, muzica...

"Toate lucrurile profunde sunt cântec. Se pare că, cumva, partea esenţială a noastră cântă, ca şi cum restul fiinţei noastre ar fi doar o cusătură ascunsă sau un înveliş fără mare valoare."
Thomas Carlyle

"Fără muzică, viaţa ar putea fi doar o eroare."
Friedrich Wilhelm Nietzsche
"Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare."
Nichita Stănescu

joi, 20 iunie 2013

Muguri de tradiţie

Pe mine m-a emoţionat. Îmi aminteşte cât de mult avem unii şi nu ştim să ne bucurăm de asta. Îmi aminteşte că de noi depinde să schimbăm ceva. Până la urmă, fiecare popor are conducătorii pe care îi merită.

"Ai zice că fascinația a ajuns la capătul puterilor când începe să ruleze "Muguri de tradiție" -- scurtmetrajul realizat de absolvenții cursurilor de profil de la Centrul Artelor Vizuale Zlatna. O micuță extrem de frumoasă trăiește drama imobilizării într-un scaun cu rotile și se izolează într-o lume proprie. Doamna Jeni, faimoasă creatoare de costume populare din zonă, înlocuiește universul plin de durere al Patriciei cu farmecul și măiestria cusutului, dând un nou sens vieții fetiței. " - Ioana Albulescu (www.stirisireportajealba.ro)

vineri, 7 iunie 2013

Primul cioban al ţării

Sursa foto aici.
Mai ştiţi bancul ăla când ajung primii oameni pe lună şi văd nişte urme de paşi. Într-un crater găsesc pe un cioban şi îl întreabă: Bade, da tu cu ce ai venit aici? La care ciobanul răspunde: cu brânză. Este posibil ca acel cioban să fi fost Gigi Becali. De departe cel mai mediatizat om din România, Jiji are acum şi baladă pentru eliberarea lui. Dacă nu se rezolvă nici cu asta, promit să îi scriu un volum de poezii şi va fi eliberat urgent. Telenovela nu are cum să se oprească aici, vom vedea dacă şi clubul Steaua va avea de suferit. Curios de mor!


marți, 4 iunie 2013

Turistu' asfaltistu'

Ca orice turist asfaltist, plecat în ţară la o nuntă, am considerat de cuvinţă să vizitez minunile patriei, până nu găsesc românaşii nostri ceva pe sub ele, gen cupru, aur, gaze de şist şi astfel să le sacrificăm pe altarul aşa numitei dezvoltări economice. Ne-am înmulţit peste măsură, unii fură de rup, aşa că trebuie să mănânce şi gura noastră ceva.
Am fost la Cetatea Râşnov, la care nu am ajuns într-o tură anterioară în Piatra Craiului, deoarece eu, fiind extravagant, am preferat să urc sus pe creasta respectivului masiv montan. Să revin la cetate. Dhe, cetatea frumoasă. Pentru cei care preferă să nu îşi mişte fizicul apetistant, din parcare există două trenuleţe (tractoare camuflate, cu remorcă), care contra 4 lei, te duc şi te aduc la/de la cetate. Pentru copii e foarte frumos, mai ales că ei au reducere.

Cetatea, după cum spuneam e atractivă, cu diverse construcţii interioare, puncte de belvedere, muzeu, personaje istorice care te întâmpină, magazine de la care poţi cumpăra orice, în afară de chestii tradiţionale româneşti. 


Din păcate, cam puţine informaţii despre cetatea dacică peste care s-a construit şi reconstruit cetatea medievală. Am ales să arunc trei lei şi să mă uit cu binoclul către Bucşoiu (Masivul Bucegi), încă acoperit de zăpezi. De sus se vede Râşnovul, a dreacu saşi l-au aranjat la fix, case ordonate, străzile la fel, o delectare pentru ochi. De la Punctul de Informare Turistică poţi obţine hărţi ale zonei, un program cu evenimentele anuale din oraş şi cetate, diverse cărţi, precum şi un Ghid  Cultural-turistic al...Roşiei Montane !!??!!, pe care noi nu îl găsim în judeţul Alba, din motive lesne de înţeles.
Am rămas plăcut impresionat de cetate, de puţul de 140 m de unde se alimentau "cetăţenii" cu apă. Se poate şi mai bine, în special mă refer la reabilitarea unor zone din interiorul cetăţii precum şi la nivelul obiectelor de artizanat pe care le poţi cumpăra ca şi amintire.

Dacă tot am fost în zonă, ne-au sărit în ochi indicatoarele către Peştera Valea Cetăţii. Cu sângele de speolog fierbând în vine, am zis: ia să vedem care e treaba. De la parcarea aferentă cetăţii, mai mergi încă 1500 m către Poiana Braşov şi aici parcăm maşina. Către peşteră, indicator cu 450 m de mers pe jos, adică 8 minute de relaxare în natură. Plus alte indicatoare, cu regulile de respectat, şi altele suplimentare din care aflăm că în fiecare sâmbătă se organizează în peşteră un concert, evident că neamplificat. Nu ştiu dacă după modelul de la Româneşti, dar chestia prinde. Pentru cei interesaţi, biletul la concert e de 40 lei. Nu ştiu dacă se cumulează cu taxa de vizitare, care e de 15 lei pentru adulţi. Cei 450 m sunt amenajaţi, pe un drum , este şi o deviaţie pe scări, pentru cei mai sportivi.



Peştera este fosilă (nu are apă, decât picăturile din tavan), are circa 998 metri lungime, din care partea vizitabilă e undeva la 330 m. Practic e un culoar, apoi o sală mare cu gururi, stalactite, stalagmite, prin care se urcă pe partea stângă apoi se coboară pe...aţi ghicit, pe partea dreaptă. În mijloc e amenajată un fel de scenă pentru artişti. Metoda de amenajare e puţin cam invazivă, scări de metal, dar asta e , românii au posibilitatea să vadă cum e într-o peşteră fără să fie nevoiţi să se târască prin noroi, fără să sprijine pereţii (după mine ăsta e farmecul). Oricum pentru copii e ceva extraordinar, am văzut circa 5 autocare cu elevi care năvăleau către peşteră. 



În consecinţă, în ţara asta mai e câte ceva de văzut.
Dacă în pelerinajul vostru turistic treceţi prin Miercurea-Sibiului, nu pot decât să vă recomand călduros localul din imaginea de mai jos, amplasat la intrare în Miercurea, venind de către Sibiu. Comandaţi specialitatea casei: ciolan cu fasole. Dar nici ciorba de burtă sau restul bunătăţilor nu o să vă dezamăgească.

Români, distrugeţi România!

vineri, 31 mai 2013

Să vorbim despre acasă

        Peste câteva zile o să apară Harta Turistică a Oraşului Zlatna, realizată de mine în colaborare cu Erfatur SRL, sau invers, totuna e. Această societate este cea care a editat şi Harta Turistică a Munţilor Metaliferi, la care am colaborat şi eu, prima hartă a acestor munţi. În această hartă apare pentru prima dată Refugiul Săruni şi mă simt tare mândru.
Bineînţeles, refugiul are şi o prezentare în Harta Turistică a Oraşului Zlatna, alături de alte obiective turistice. Şi iar mă simt mândru. 
           Am realizat în week-endul ce a trecut că acolo reprezintă pentru mine ACASĂ, acolo găsesc liniştea de care am atâta nevoie, acolo am muncit mai mult decât oriunde, acolo mi-am depăşit frustrări şi temeri, acolo am strâns amintiri frumoase şi seri de cântec în jurul focului alături de prietenii mei cei mai buni. Acolo fiecare frunză contează, fiecare petec de iarbă, fiecare picătură care se zdrobeşte pe şindrilă, fiecare cuvânt aşternut în cartea cabanei, fiecare dimineaţă scăldată în razele soarelui sau acoperită de ceaţă. Fiecare pasăre care ne vizitează e magică, fiecare căprioară care trece grăbită e zeiţă, fiecare om cu care ne întâlnim e un prieten bun.
          Acolo, în majoritatea momentelor, nu am stare, de dimineaţa până seara. Ba repar gardul, ba  curăţ izvorul, ba cireşul de crengi uscate, ba dau cu grebla, ba aşez şi reaşez lemnele uscate, ba pregătesc aşchiţe pentru cei care vor urma, ba fac planuri cu ochii închişi sau deschişi, după caz. Seara mă prinde obosit, dar fericit, şi deseori apuc să citesc câteva rânduri sau să îmi aştern propriile gânduri pe hârtie. Privesc de multe ori în zare şi compătimesc lumea de acolo de jos. Aş vrea să simtă ce simt eu. Să le împărtăşesc cumva emoţiile mele. 
           E durere de fiecare dată la plecare. Nu las în urmă doar locul, cu amintirile sale cu tot. Las, de fiecare dată, o parte din mine. Pe sub frunze, prin iarbă, prin crengile cireşului de la care aştept surprize plăcute anul ăsta.
Voi unde vă simţiţi acasă?


miercuri, 29 mai 2013

Fost-am nuntaş

Şi nu mire, cum mă întreba cineva ... După cum desigur ştiţi, cele trei condiţii pentru ca o nuntă să decurgă în cele mai bune condiţii s-au îndeplinit. Băutură, mâncare bună şi muzică. Evident că băutura nu are nici o legătură cu pozele ce urmează. Eventual muzica.






Către dimineaţa m-am urcat pe un stâlp. Dhe, aşa e tradiţia în megalopolisul Feneş. Cum, numai nănaşii trebuiau să urce? Da cine zice?



luni, 27 mai 2013

Memoria trupului...un text de Tudor Chirilă

"Memoria trupului sau Brutareasa ucigasa."

Te ridici greu. Te scuturi de praf si te uiti in jurul tau dupa un punct de sprijin. Inca se mai rotesc toate. Si noptile in care simteai ca pana si plapuma e o presiune prea mare care apasa fizic pe inima. Te ridici al naibii de greu. Daca te-ar filma, ar iesi ca-ntr-un western cu suspans. Curg starile de pe tine, amintirile se preling pe haine, doar ca e prea mult, sunt mult prea multe siroaie de amintiri si de secunde, e o diaree de neoprit care te slabeste, elimini toata durerea din tine si cand crezi ca ai scapat vine inca un val, mai puternic ca niciodata. Nu, n-am sa mai fac asta in viata mea, orice iubire terminata e o mahmureala groaznica pe care te juri ca n-o s-o mai repeti, te juri ca n-o sa mai faci asta vreodata pentru ca nu mai ai putere, si oricum, undeva, candva, la un colt de plaja, pe o alee sau pe toboganul nu mai stiu carei zile te asteapta un sac de iubire gata sa ti se sparga din nou in cap.

Te ridici greu, te scuturi de praf si de amintiri. Te indrepti catre frigider si bei apa rece. Apoi investesti in munca si in prieteni si incepi sa construiesti. Cu migala, ai grija de ganduri pentru ca sunt fragile si esti inca pe marginesa craterului din care tocmai ai reusit sa te sustragi. Curentul e puternic si in doi timpi te poate suge inapoi si iar iesi de acolo - daca mai iesi - cu hainele imbibate de sentimente, imagini si secunde. In astfel de momente oamenii cauta sa-si vindece sufletul. Gresit, gresit, de o mie de ori gresit. Sufletul e puternic, e pregatit pentru suferinta in laboratoarele divinitatii. Trupul e cel care sufera cu adevarat, trupul are o memorie pacatoasa, pagana, o memorie ancestrala. Trupul inregistreaza vibratiile trupului. Si cand doua trupuri s-au framantat in iubire pana cand s-au facut un aluat gros si dens, ei bine, atunci se rup greu. Nu mai stii, cand iubesti, ce al tau si ce e al ei, cine esti tu, cine e ea, tu oi fi tu sau oi fi ea sau ce sau cum sau cand.

Esti intreg si complet in lingurita aia de fiecare noapte, esti intreg cand ti se face palma cupa de inghetata in care se topeste unul din sanii ei iar cealalta mana framanta coapsele pana cand ritmul aduce somnul. E rasuflarea ritmica si obrazul tau lipit de omoplatii calzi care se indreapta spre tine ca sa se retraga intr-un al doilea timp. Dormi cu spatele la ea sau la el. E mana lui osoasa cea pe care ti-o incolacesti in jurul tau si i-o saruti, barbatul de care te agati in somn ca de un odgon pe puntea unei corabii care pluteste in deriva si fiecare rafala ar putea sa-ti smulga din mana bratul lui care iti frange coastele acolo unde se formeaza cotul. Trupul are memorie, de aia calugarii il biciuie si il ucid in fervoarea rugaciunii, ca sa inalte sufletul deasupra lumii.
Da, te ridici si te scuturi de amintirile care ti se preling siroaie pe gat si pe umeri printre degetele de la picioare, subsuori. E ca amorteala piciorului pe care l-ai tinut prea mult in aceeasi pozitie, toata memoria carnii te doare de-ti vine sa-ti blestemi trecutul ca sa se faca cenusa si sa se imprastie, sa nu-l mai poti vreodata reface. Nu, asta nu e posibil, trupul trebuie sa sufere. Trupul care iubeste, iubeste inaintea sufletului si e ultimul care moare caci s-a framantat in aluat si cand se rupe e ca o brutareasa uriasa care vrea sa faca doua paini din aceasi iubire si ia aluatul asta al tau si-al ei si-l arunca mestesugit in aer si-l mai framanta de cateva ori, bucatareasa asta uriasa cu maini de epopee framanta iubirea voastra si nu mai stii care esti tu si unde e ea si deodata frange aluatul in doua bucati egale, pentru doua paini mari si urli de durere ca tu nu mai esti tu, oh Doamne, bucati din tine au ramas in ea si memoria sanilor ei iti imbiba saliva si oricat ai scuipa si oricata apa sau uitare ai bea, e acolo, in saliva, sunt impregnate bucati de coapse si de sani si sudoare de nimfa si mangaiere multa si priviri ca niste turturi lungi de gheata care se topesc in tine, dulce - acrisor.

Sufletul incearca sa te salveze si sa te scoata la suprafata, nu, nu e loc de intors ar fi o varianta sa redevii aluat inca o data si sa-ti iei bucatile din tine inapoi, dar nu, asta nu mai e posibil, zarurile au fost aruncate si brutareasa vrea sa faca doua paini. Respiri greu si horcai, te tarasti si te dor oasele cumplit, e nevoie de timp ca sa-ti ostoiesti durerile astea, ca sa te obsisnuiesti in tine cu bucati de el sau invers. Nu stii cine esti, nu stii inca cine esti, ti-e frica sa te misti, orice miscare poate fi fatala. Nu mai stii cum se fac lucrurile, in ce ordine si parca asta nu-i mirosul tau aici pe incheietura parca miroase a ea si iar ametesti si te tii de mese si iar vomiti toate amintirile si vine cate-o lamaie cu tate care-si stoarce sucul in ochii tai, durere de-o noapte, sortita sa-ti aline durerea de peste zi, durere cu durere se scoate, blestemate fie zilele in care va cunosteati trupurile pana la ultimul fir de puf de deasupra buzelor.

Ai numarat toate firele de puf din buzele ei de zeci de ori si-ai vegheat cand rasuflarea era grea si te speriai sa nu ti-o fure somnul. Te ridici greu. Ai gust de flegma si scuipi si hohote de ras reverbereaza din peretii zarilor caci nu limba ta ti-e la tine in gura, ci a ei.

Scuipi amintiri cu limba ei si asta n-are sa se vindece prea curand.

Te ridici, te scuturi de praf si amintiri. Curg siroaie. Te uiti cu scarba si ura la sufletul care te priveste linistit, analitic, din fotoliu si isi noteaza pe un carnetel toate ciudateniile astea care te parcurg. Ce dobitoc. Iti spune ca isi noteaza ca sa iti aduca aminte data viitoare. Mai jeg de suflet, tu intelegi ca de-abia ne tinem pe picioare? "Ne tinem?" te intreaba cu un aer academic. Ne tinem, boule, caci trupul meu e imbibat cu-al ei. Cretinule, nici nu stiu daca-s femeie sau barbat eu care iti vorbesc acum si nici nu-mi pasa. Nu vreu sa stiu ce am in pantaloni, nu vreau sa simt, atata vreau sa nu-mi mai franga brutareasa oasele si sa le mestece cu oasele ei rupte ca sa ii fim faina pentru paine.

Te ridici si te scuturi de praf si timpul te ajuta sa te tii drept. Iesi pe strada si te inscrii in multime, ai biroul tau si niste tabele cu desene care iti spun ce ai de facut. Vorbesti despre asta si o faci bine, o faci din ce in ce mai mult. Iti umpli plamanii cu cifre si charturi, conduci echipe si brusc iti dai sema ca esti foarte bun la chestia asta. Ar trebui sa stai opt ore in fata oamenilor si a graficelor in culori, dar ceva iti spune ca aici e o portita de scapare. Orasul zumzaie, fruntea iti vibreaza cu fiecare victorie, simfonia claxoanelor e pentru tine si aerul jilav de dimineata, momentul cafelei si iar cafeaua de la sfarsitul zilei cand "ramai peste program" in admiratia marturisita a subalternior tai care nu se ridica la nivelul tau, la "gradul tau de implicare". O, Doamne si trupul respira, functioneaza, asa convalescent cum e, il duci la sala si il pregatesti intens pentru fiecare zi de munca, nu-l lasi sa respire, il infasori in tricouri si in parfumuri, il ungi cu vorbe si cu carti de specialitate, ii lasi pe oameni sa-ti atinga mainile si sa te bata peste umar, ba uite ca ii dai si ceva de baut, te urci pe cate o masa si dansezi ca sa dai un exemplu bun, ce mai, esti de-a dreptul simpatic.

Apoi seara, seara ti-l secatuiesti si mai tare, o ultima suta de metri un sprint rapid, il duci in pat anesteziat, invelit in carpe, gata pentru urmatorul shot de adrenalina, maine diminetata si in fiecare dimineata, simti cum renasti, construiesti ceva maret, o cariera, esti parte din visul unei corporatii, visul corporatist pe care il iunjura toti si pe care il injurai si tu cand....NUUUUU....NUUUUU..cand ce??? TACI!!! Nu ai voie sa deschizi usa aia!!!

Nu exista Cand. Exista doar Va fi. Tine-te bine, nu ameti, nu pica in groapa,e doar o rabiufnire trecatoare, e u reflex, nu da in spate, nu te misca, respira adanc, nu te misca, usor, usor, reia de unde erai si ocoleste usoooor memoria. Biciuieste trupul. ACUM!!!! Deci? Reiau: Visul corporatist pe care il injuta toti si ce daca il injura, si corporatia a fost visul unui om inainte sa fie corporatie. Visul unui singur om care a reusit, s-a gandit numai la asta, a avut un plan, o viziune si asa ai sa faci si tu. Totul merge bine, esti vindecat, ai ridicat un zid temeinic, ti-ai tratat trupul si acum esti perfect dedicat vietii adevarate, aici unde tu esti stapan, nimic nu te poate dezamagi, ai prieteni adevarati si colegi care cred in tine, te sustin, te apropii de varful visului corporatist, acolo unde vei fi un singur om si de-abia acolo, in varf, vei putea visa TU la o corporatie a ta pe care s-o vezi cum creste ridicata de forta viziunii tale si de termitele care-ti vor asculta ordinele, esti pregatit - cine spune ca e e nevoie de atatea chestii ca sa fii fericit - iubirea e in orice, exista iubire de profesie si de sine si tot felul de iubiri nu e e nevoie de boala aia lunga de care nici nu indraznesti sa-ti amintesti caci pana si amintirea iti face rau.

Esti bine. Esti excelent. Esti in varful corporatiei. Din biroul tau se vede orasul, dar gemetele vietii nu ajung pana la tine. Orasul insasi e o viziune fara viata. Asa cum ii sade bine unui proiect grandios. Viata presupune prea multe detalii ca sa te incurci cu ele. Toate merg bine pana cand, intr-o zi, o zi care in viitor va deveni trecutul pe care il vei blestema asa cum ai facut-o deja, dar aiu uitat, ei bine, intr-o zi totul se va clatina. In fata cui? De ce?

Ei bine, doua gambe perfect arcuite, imaginea ideala - pe care o stiai de mult ingropata - a arcuirii gambelor te va lasa cu gura usor intredeschisa si pulsul va exista din nou. Doua gambe si imaginea gatului de lebada care se rasuceste ca sa faca loc unui chip cu ochi intrebatori. Atat. Afara e primavara, dar ai fi gasit ceva extraordinar in oricare anotimp. Ploaia de noiembrie ar fi fost romantica oricata mocirla s-ar fi creat. Visul corporatist se clatina, in definitiv, trebuie sa incetinesti, nu, ce e viata ca sa fie o goana si sa nu merite traita, ai realizat atatea, se invarte mecanismul si, undeva departe, brutareasa sforaie acum, horcaie si fonfaie, inca n-are nevoie de paine, e satula, inca nu e iubire si cine stie poate de data asta va fi nevoie de o singura paine fara sa mai trebuiasca sa sfasie aluatul. Sufletul urla, intra in alerta, e disperat, si-a notat pe carnetel totul atunci cand statea pe fotoliu in fata ta si acum rasfoieste pagina dupa pagina si iti citeste, dar degeaba...de acolo, din oras nu se aude pana sus, visul corporatist e prea departe de pamant si se clatina in fata ideii de gambe, a gatului de lebada si a privirii intrebatoare... ".
 
www.tudorchirila.blogspot.com

luni, 13 mai 2013

Şi adolescenţii simt....

"Întotdeauna mi-a plăcut să cred că fiecare dintre noi este protejat de un glob de sticlă. Acest glob permiţând sau nu apropierea dintre noi. Dar oare dacă acest glob s-ar sparge? Ce ne-am face atunci? Probabil am fugi în globul altcuiva, convieţuind sau dându-l afară. Poate unii avem mai multe globuri ce ne ţin laolaltă şi probabil din această cauză unii nu sunt înţeleşi sau alţii nu sunt acceptaţi.

Fiecare îşi construieşte o mică lume pentru a putea trăi şi fiecare dintre noi avem un anumit grad de iubire şi de ură.

Aceste globuri se pot lega prin vise, cred, sau prin simple sentimente. Şi atunci când un glob drag nouă se rostogoleşte în alt sens, ce facem? Îl eliberăm? Sau îl urmăm? ... Sau îl salvăm?".

"O picătură de emoţie ne face să fim ceea ce suntem. O mică parte din acea picătură reprezintă firul vieţii noastre, în timp ce o altă fărâmitură din ea sunt visele.

Poate cea mai amară parte este acea fărâmă ce alunecă uşor, uşor pe obraz, lăsând urmă amară. Această urmă renegată de către lacrimă este părticica ce ne face să ne fie frică, cea ce ne face uneori să devenim personaje similare nouă, dar total rupte de suflet.

Dar dacă noi suntem pregătiţi, întotdeauna cineva va fi gata să ne şteargă amărăciunea. Prin urmare, tot ceea ce trebuie să faci este să plângi, să simţi acea urmă, iar apoi, cu toată încrederea, să zâmbeşti şi să o laşi să rămână doar o simplă urmă neimportantă, să nu cumva să devină călăuza ta.

De Anca Sas, în "Jurnal de vise", descoperită la Târgul de Carte "Alba Transilvania".

Zilele Tineretului Cugir-Festivalul de Folk, ediţia a VI-a

Am fost la Cugir, din păcate din cauza programului, doar de duminică. Nu am putut să nu observ că organizarea e din ce în ce mai bună pe măsură ce anii trec aşa că trebuie să felicit Primăria Oraşului Cugir. Ca şi bile albe, adică pozitive: locaţia e generoasă, pe valea Râului Mare, la Cabana Mistreţu, lumea deja s-a învăţat şi a venit în număr mare, mai ales la căderea serii. Organizatorii au reuşit, pe timp de criză, să aducă nume "mari" ale folk-ului românesc: Alina Manole, Doru Stănculescu, Mircea Baniciu, Ioan Gyuri Pascu etc.



 Toate grupurile folk au avut câte un organizator care s-a ocupat în mod special de grupul respectiv, ceea ce înseamna mult. S-au promovat artiştii locali, copii, tineri, grupuri locale. 




Bile negre, adică la ce mai trebuie lucrat: 1. sunetul, la asta nu trebuie făcut rabat, dacă la chestii simple, gen o chitară şi nişte voci, sunetul a făcut faţă, când au început chestiile mai complicate, mai multe instrumente etc, efecte, a cedat. Aici s-a dat şi Mircea Baniciu în spectacol, dacă într-adevăr monitorul din faţa lui era o "prostie", cuvintele adresate ulterior sunetistului adică" nu te mai atinge de ăsta. Atinge şi tu ce ştii, dar vezi să nu te vadă doamnele", nu îi fac deloc cinste şi mi-a reamintit să nu confund artistul cu omul Baniciu.2. Totuşi, la un festival de folk trebuie să se cânte folk, oricât ne-ar încânta AC/DC, Skid Row, Gary Moore sau alţii 3. Promovarea, trebuie gândită mai bine.
În mare a fost  bine, ne-am simţit şi m-am simţit bine, noi am sunat bine, am fost încântaţi să auzim cântecele noastre fredonate, să ne întâlnim cu prieteni vechi.