marți, 28 februarie 2012

Ce are Zlatna în plus faţă de alte oraşe?

Da, îmi tot pun întrebarea asta. Poate mai uşor ar fi să spun ce nu are, de exemplu cultură, locuri de muncă şi spital, sunt primele lucruri care îmi vin în minte. Dar astăzi nu vorbesc în sensul ăsta. Astăzi mă interesează ce avem noi în plus şi nu numai în plus, ci în plus da să fie în sens pozitiv.
Începem?
Apă. Mi se pare foarte important. Avem apă, cât de secetă a fost azi toamnă, nu am fost raţionalizaţi. Apă din 2, dacă nu 3 surse. Pe două din cele 3 surse se pot monta micro-hirocentrale, pe Feneş deja s-a intâmplat.
Suntem feriţi de calamităţi -rar şi foarte rar avem parte de inundaţii, secetă acută, cutremure. Suntem protejaţi. Nu tu vânturi puternice, câte o grindină din când în când.
Tradiţie în creşterea animalelor -Încă mai putem bea un lapte, mânca o brânză, caş, miere etc. Toate naturale. Toate la preţuri foarte mici comparativ cu alte zone din ţară.
Zone de agrement -la doar 1 oră de mers cu maşina avem Feneşasa (cu Cheile Caprei), Cheile Cibului şi Glodului, Calcarele de la Ampoiţa şi Cheile Ampoiţei, un pic mai departe Negrileasa  (cu Poian cu Narcise- acces deocamdată prin Bucium), Detunatele, masivul Vulcan, şi de ce nu Geoagiu Băi, la nici 2 ore.
Zone de practicare a sporturilor montane, alpinism, speologie -masivul Dâmbău, zona Buceş Vulcan, Piatra Bulbuci, Calcarele de la Ampoiţa, Cheile Cibului şi Glodului.
Potenţial turistic -se pot dezvolta mai multe investiţii în turism, amintesc aici doar pîrtia de schi Părăginoasa-Feneşel, zona turistică Feneşasa sau Runc, pensiuni agroturistice etc.
Trecutul istoric -o mulţime de vestigii, de descoperiri legate de Zlatna şi desigur, o multitudine care aşteaptă să fie descoperite.
Poluarea - da, fosta poluare, datorită ei acum avem proiecte în derulare de 53 milioane de euro. Datorită ei acum putem pune la dispoziţie investitorilor spaţiu, utilităţi etc. Numai să avem grijă ce facem cu ei. Ştim cum a fost înainte şi dacă vom dezvolta industria, vom avea grijă să nu repetăm greşelile anterioare
Munţii Apuseni, Metaliferi şi Trascău - suntem punct de pornire pentru toţi aceşti munţi, suntem poartă de intrare în Munţii Apuseni. Se dezvoltă Apusenii, hop şi noi.
Asociaţia Trascău Corp - care promovează de 11 ani (atunci cuvântul Turism se spunea în şoaptă) localitatea, care a dezoltat proiecte de promovare a turismului, a creat şi remarcat marcaje turistice, a creat singurul refugiu turistic din Munţii Trascău, a participat la realizarea de hărţi, strategii de dezvoltare. A pregătit oameni, a susţinut necesitatea protejării rezervaţiilor naturale etc.
Am trecut doar câteva şi am omis intenţionat altele.

Voi ce părere aveţi? Ce ar mai trebui adăugat?


 Poză de Florin Capilnean, Mediaş.

Ca sa vezi ce şi de unde....

De mult mi-a recomandat o prietenă să folosesc Google (H)Analytics ca să văd şi eu cine intră pe blog,de unde, ce caută. Abia acum am reuşit să intru să văd ce şi cum. Nu mă pricep eu, dar tot am reuşit să aflu neşte chestii. De exemplu: am 998 de cititori. Hai să fie 1000. Să curgă lichidele. Apoi: de căutat lumea mă caută pe mine, adică axânte sau trascău, trascău corp etc. Bun. Din ţara România 911 persoane dar şi din alte ţări, în ordinea numerelor de pe tricou: Spania, Italia, Germania, Austria, Canada, Moldova, USA si Grecia. La oraşe am o dilemă. Topul e aşa: Alba Iulia-319 (mulţumesc Alba Iulia), Cluj-Napoca-195, urmează Bucureşti, Sibiu, Arad, Baia Mare, Braşov, Sighişoara, Bistriţa-Năsăud şi Deva. Şi Zlatna? Nimeni nu intră din Zlatna? Sincer, nu cred. Care o fi explicaţia?
Aha, era să uit un lucru: din cei 998, 610 au venit de pe Facebook. Mulţumesc FB. Mulţumesc tuturor!

luni, 27 februarie 2012

Suporter al naţionalei. Care Naţională? A mea, cum care...

În '94 aveam de dat Bac-ul. Greu domne', greu. Primul examen serios din viaţa mea. Am ales să văd meciul Argentina-România, acasă, cu părinţii şi prietenii apropiaţi. Rezultatele  de la BAC urmau să se afişeze la liceu, în pauza meciului. Nici nu mai ştiu exact cum a trecut prima repriză. Sau cât a fost scorul. Ştiu că am plecat toţi, am văzut rezultatele, ne-am întors şi am sărbătorit. Luasem notă mare, foarte mare şi colegii mei microbişti erau şi ei printre "premianţi". Apoi am bătut Argentina. Am terminat seara dansând pe mese într-un bar. Nu eram beţi. Eram euforici. Luasem BAC-ul. Grijile acum începeau. Dar, în seara aceea, nu era timp pentru griji. Bătusem Argentina Şi nu din greşeală. Apoi, fiecare cu planurile lui, ne-am risipit prin ţară şi am văzut meciul cu Suedia singur. Aşa că am suferit singur. 
Astăzi, după aproape 18 ani de atunci, acum când aproape nu mai batem pe nimeni, poziţia mea faţă de naţională e următoarea: nu mă uit la meciuri, decât dacă nu am ce face. De fiecare dată mă aştept să luăm bătaie, dar trebuie să recunosc că sunt plăcut surprins când reuşim să batem. Îl urăsc pe Piţurcă. Chiar mai mult decât pe Băsescu sau Iliescu. Un profitor nenorocit, pus pe făcut bani, care bagă pe unul şi pe altul în teren după propriu interes, dictat la rândul lui de interesele impresarilor. Care a nenorocit Craiova, echipa mea de suflet. Un ticălos. Care are tupeul să zică ceva de Raţ, unul dintre cei mai muncitori fotbalişti. Care chiar joacă fotbal. Atunci când mă uit la meciuri, renunţ la visurile ce le aveam înainte. Nu mai vreau spectacol, tiki-taka, faze de vis marca Messi, Ronaldo, nici măcar nu vreau să câştigăm neapărat. Vreau doar ca aceşti jucători, în frunte cu antrenorul lor, să ne reprezinte. Urăsc expresia "să moară pe teren". Dar aş vrea să pice de oboseală şi după meci, cu mâna pe inimă, să poată spune "am făcut tot". Aş vrea să nu mai spunem că un meci cu Albania sau Liechtenstein e "deosebit de dificil". Cu Uruguay sau Brazilia cum ar trebui să fie?  Aş vrea să nu mai spună conducătorii noştrii că nu avem de unde alege. Conducătorii fotbalului românesc să se ocupe să creeze condiţii la nivel de juniori.  Aş vrea să vină la naţională, dacă tot nu mai batem pe nimeni, nişte necunoscuţi cu sânge în ei, decât nişte "clubişti" sau "drogaţi", umflaţi de posturile de sport ca şi "salvatorii" echipei naţionale.
E vorba de atitudine şi de senzaţia de unitate. Între ei ca şi fotbalişti, şi noi, cei care îi susţinem.
Nu vreau să mai dau like la postări de genul " 22 de milioane de suporteri, o singură victorie" sau să repet la nesfârşit bancul cu România-Olanda, ăla când jucăm împotriva lui Van der Sar şi facem egal, dar numai după ce celebrul portar a fost eliminat.
De astăzi, o să încerc să îmi schimb atitudinea. Să susţin Naţionala aşa cum pot. Să critic, dar cu blândeţe. Să înţeleg că există o şansă să jucăm şi fără antrenor. Nu ar fi prima dată. Să cred în Naţională. Buni, răi, sunt ai noştrii.
Hai România!
Mulţumesc Chinezu.
Sursa foto aici.

Am vrut să văd cum este un început de zi...

vineri, 24 februarie 2012

De Dragobete, o "Poezie fără Titlu"

Am să mă învelesc cu zâmbetul tău
Înainte să mă arunc în abisul din
ochii tăi.
Şi în prăbuşirea-mi inevitabilă
Am să mă agăţ de un colţ al inimii tale.
Primeşte-mă!
SALVEAZĂ-MĂ!

 Sursa foto aici.

Sursa foto aici

Ce poate face un "cucuruz"

"Cucuruz" adică porumb. Pentru că despre el e vorba. Aşa îi zice la noi la porumb şi nu numai la noi, cred că în toată Transilvania. Este destul de folosit cuvântul, deşi mai demult, am fost în Alba Iulia la o pizza şi când am cerut topping de cucuruz, fata care servea s-a uitat lung şi mirat la mine. Dacă ceream altceva...
Când am fost la Păltiniş la sfârşitul lunii Ianuarie, a fost cu noi şi Claudiu Aftimescu (denumit şi "Tonomatul", din cauza faptului că ştie toate piesele compuse vreodată), care la un moment dat a cântat o melodie. Ulterior am aflat că se numea "Cucuruz cu frunza-n sus". 
Aseară, când pregăteam "Ora de folk", mi-am amintit (de fapt mi sa adus aminte) de  piesa asta. Am scos repede versurile, am găsit acordurile şi m-am străduit să o cânt cât mai aproape de ceea ce auzisem de la Claudiu şi de la versiunile de pe youtube.
Aseară, după terminarea concertului, stăteam la masă cu un prieten, profesor de muzică care m-a întrebat dacă ştiu că melodia asta, "Cucuruz cu frunza-n sus" este imnul naţional al statului Israel. Iniţial am crezut că glumeşte. Apoi, m-am gândit că evreii ăştia ajunşi prin toată lumea au ajuns şi prin Maramureş şi au adus cu ei linia melodică a imnului lor. Însă astăzi de dimineaţă m-am documentat puţin, via Wikipedia, şi adevărul sau mai bine spus, parte din adevăr e că: "Shmuel Cohen (Samuil Kogan) (1870 - 1940), tânăr țăran evreu, originar din Ungheni, Basarabia, și stabilit în Palestina, în noua așezare evreiască Rișon LeȚion, unde învățase să cultive vița de vie, a potrivit textul poeziei pe o melodie populară pe care o cunoștea. Melodia aleasă era de proveniență românească și circula în mai multe regiuni din România, pe texte diferite."
No, am făcut şi noi ceva. 
Mai jos am pus Imnul Naţional al Statului Israel, Hatikva şi o versiune românească "Cucuruz cu frunza-n sus" cântată de Maria Magdalena Dănăilă. Enjoy.

miercuri, 22 februarie 2012

Strigăt


Nu te mai aud peste tot,
ca pe o melodie
de care nu mai pot scăpa.
Nu te mai regăsesc
în fiecare zâmbet
şi în fiecare vers
despre iubire.
Ridic bastonul alb din ţărână,
îmi potrivesc aparatul auditiv,
apoi mă ridic
de pe banca unde, 
odinioară,
îmi citeai.
Mai stai.
Nu pleca.
Încă mai miros a tine.



Sursa foto aici.

Vorbeam de micile plăceri

Vorbeam de micile plăceri. Ar merge, eventual, ca o completare. Urmăresc de ceva timp prin Zlatna o băbuţă. Nu sunt ceva soi de pervers, dar m-a impresionat situaţia de faţă. 
O văd mereu cu cele 2 (două) bâte din dotare cum se mişcă, încet, încet, prin oraş. Am văzut-o pe Petru Dobra, prin centru, la Ana la crâşmă. Cum a fost zăpadă mare, nu am mai văzut-o de câteva săptămâni bune, cred. Ieri, intră în bar. Face aproximativ 1 minut între uşă şi bar. Adică cei 3 metrii. Comandă cu o voce cam tare, asta înseamnă că nu aude chiar bine. Se aşează, aşteaptă liniştită, indiferentă la tumultul specific barurilor. Apoi îşi savurează uşor comanda, ceva cald, după cum am observat, dintr-o cană galben-portocaliu. Întreb pe cineva ce consumă acolo. Mi se răspunde: o ciocolată caldă, neagră. De fiecare dată, aceeaşi comandă. Pentru femeia asta, coborârea din bloc, deplasarea la crâşmă, echivalează cu deplasarea pe jos până în Feneşasa pentru un om în puterea vârstei. Adică vreo 3 ore de mers bune. Şi totul pentru o mică, mică plăcere.
Mulţumesc!
Sursa foto aici.

vineri, 17 februarie 2012

Melodii care te scot dintr-o stare

Mulţi, mulţi ani am ascultat aceleaşi melodii sau piese din acelaşi gen. O reţea cu circuit închis. Apoi, dintr-o dată poarta s-a deschis (cu rimă :) ) şi am observat că muzica nu s-a oprit prin '80 şi ceva. Am început să ascult şi altceva, să recunosc că îmi plac şi alte piese decât cele rock. O nouă lume. Pe bune. (iar rimă). Sunt piese care îţi schimbă starea în care te afli, instant. Una dintre ele e cea de mai jos.
Ca un fum de tigara... - ...sufletul
    
 

joi, 16 februarie 2012

Axânte e pe Twitter

Ca să intru definitiv în lumea asta virtuală, am binevoit să îmi fac cont de Twitter. Am urmărit tutoriale, am sunat un prieten (@dianacampean), mi-am băgat nasul şi eu un pic. Nu prea mă pricep, dar am o presimţire că o să învăţ. Şi contul de Facebook mi l-am făcut ca să fiu în rând cu lumea. Şi am început să mă descurc binişor. Aşa că toate condiţiile sunt îndeplinite.
Am băgat şi pe blog gadget, cred că aşa îi spune, cu postările mele pe Twitter. So, follow me on Twitter.

miercuri, 15 februarie 2012

Love me if you dare

Unii au nevoie, ca să poată trăi, de altceva în viaţa lor. Ceva care să-i mişte,să-i incite, un joc cum e cazul de faţă. Şi nu un joc oarecare, ci un joc în doi, o poveste de iubire dusă la alte dimensiuni, o provocare mereu acceptată. Filmul ăsta pe lângă imaginile extraordinare şi modul cum a fost filmat, te face să te gândeşti unde eşti, care e locul tău. Te vei întreba dacă iubirea te va distruge sau nu. Vei alege sau, ca alternativă, vei rămâne într-un fel de stand-by.
"Sunt doare trei lucruri pe care nu mi le-ai cerut şi pe care mi-ar fi plăcut să le fac: să mănânc furnici, să insult şomeri care ies de la biroul de şomaj şi să te iubesc ca un nebun". 

luni, 13 februarie 2012

La schi după 3 ani

           Da, a trecut 3 ani. Nu ştiu din ce motiv a trecut atâta timp, cât eram mic eram înnebunit după sportul ăsta. Căram schiurile pe toate coclaurile, am şi rupt o pereche, de lemn cum erau pe vremuri. Şi acum îmi amintesc cum le pregăteam  de cu seara, le ungeam cu ceară, verificam legăturile. Mergem mult în Plai, "băteam" mai mult zăpada decât schiam, dar era frumos. Coboram prin pădure sau pur şi simplu pe şosea. Săream mult la o trambulină improvizată, prilej de a face cunoştinţă cu zăpada îngheţată, ba cu faţa, ba cu restul părţilor componente. De rupt, nu mi-am rupt nimic. Încă.

În ăştia 3 ani am mai ajuns pe pârtii, la Arieşeni de câteva ori, la Păltiniş la fel. Dar, din diverse motive, gen concursuri, lipsă echipament şi zgârcenie, am tot amânat momentul.

De data asta, am plecat convins că se va întâmpla. Am împrumutat schiuri, clăpari, beţe, de la prietenul Didi. Şi era cât pe aci să ratez întâlnirea. Dar lucrurile s-au aşezat în aşa fel încât sâmbătă, pe la 12 şi ceva, eram în vârful pârtiei Vârtop şi mă întrebam ce dracu fac. Cu coada ochiului spionam pe unul şi pe altul, să îmi amintesc cum se face. Cică la schi nu merge zicala cu „mersul pe bicicletă”. Din prima coborâre mai ţin minte următoarele, în ordinea cum mi-au venit în minte: bhă ce nebun eşti; aşa, crăcănat, da ţine-te pe schiuri; zgomotul zăpezii de sub schiuri; vitezăăăăăăăăăăăăăăă; dacă pici, ai pus-o; gâfâiam de mama focului; durere acută în picioare. Părea că totul durase sub 1 minut.  Am prins curaj apoi, am reuşit să mă bucur în timp ce coboram, să încerc să-mi îmbunătăţesc stilul (şanse minime), să nu mai fiu un pericol pentru ceilalţi etc.

Am observat faţă de prima experienţă la Arieşeni -când de sus până jos am picat de 48 de ori (vă imaginaţi ce faţă aveam şi cât de bătucit eram)- că în partea superioară, cea mai abruptă, unde era plin de denivelări, acum e mai domoală, cred  că din cauza zăpezii abundente. Asta  mi-a dat impresia că nu sunt chiar începător. Dacă sunt sau nu, ce contează.

M-am îndrăgostit din nou de schi. Aş vrea să o facem şi în grup. Da, de ce râdeţi? Să ne dăm unul altuia teme, să ne oprim la o poveste sau de ce nu, să ne încurcăm unul pe celălalt. În rest ce să spun, ca şi recomandări: indiferent din ce parte veniţi, lăsaţi maşina la primul loc liber, nu încercaţi să ajungeţi cât mai aproape de pârtie, nu merită. La baza pârtiei de la Vârtop, pârtia nr. 1, există un local destul de mare, mereu plin. Pe lângă faptul că te poţi încălzi destul de bine sau că poţi bea o bere (cu 4 lei), au şi mâncare, o „împinge tava”, ieftin şi bun. Am mâncat pe săturate, felul 2 cu 11 lei. Mâncarea excelentă.

Mai rămâne să investesc în echipament. Încet şi sigur. Vreau schiuri cu legături de tură, să pot merge la Geoagiu peste deal. Ori la Dâmbău, în sus ajutat de pielea de focă, în jos de gravitaţie. 
Hasta la vista , baby.

vineri, 10 februarie 2012

Încercare


Am încercat să îţi neg
existenţa,
să te ascund, să îţi alung
prezenţa.
Am încercat să te aşez deoparte,
ca un timbru învechit
sau ca un semn de carte.
Am încercat.
Sublimă „Încercare”.
Tot ce s-a dus,
va mai veni,
iar tot ce-a fost
se va-ntregi.
Răbdare.

luni, 6 februarie 2012

Ice,ice, baby...

De mult urmăream eu pozele lui Dan Tăuţan şi Claudiu Szabo (aka Nănaşhu) cu gheaţa din Cheile Râmeţului. Dhe, cică dacă e frig tare mai  multe zile la rând, îngheaţă apa şi poţi traversa cheile "prin apă". Adică, pe gheaţă. De atâtea ori mi-am propus să verific chestia asta şi de atâtea ori nu am făcut-o, încât această traversare părea un miraj.
A fost nevoie de câteva zile de foarte frig, un Zoli extrem de entuziast, câţiva oameni de bine şi hotărâţi din Orăştie, vechi prieteni, un concert caritabil de vinerea seară şi, aproape fără să realizez, m-am trezit cu un piolet în mână călcând gheaţa. Bine, pioletul e pentru poză.
Cum maghiaru' era într-o formă de zile mari, ne-am aventurat să testăm grosimea gheţii. Bineînţeles, l-am lăsat pe el primul.

Şi după ce greul a trecut, m-am băgat eu la înaintare...

De greu, ce să zic, nu a fost greu. Mai testam cu pioletul grosimea gheţii când traversam dintr-o parte în alta. mai săream câte un bolovan, mai râdeam când mai alunecam. I-am bârfit pe Philip care nu a  venit de lene şi pe Sebi care cică urma să vină. Fără să realizez, am şi ajuns la fosta şcoală din Cheia, actualul Centru de Supraveghere Ecologică, dacă nu mă înşel.
Când să facem focul (afară era mai cald ca înăuntru), tot fumul venea înapoi, aşa că am deschis gura de vizitare de la horn şi am extras vreo 3 găleţi de funingine+ o jumătate de găleată de zăpadă. Bineînţeles, de vină a fost Sebi, care a petrecut acolo Revelionul şi nu a putut curăţa hornul. Io cred că-l curăţa, harnic cum îl ştiu, dacă s-ar fi priceput. Dar nu poţi să le ai pe toate.
Am petrecut acolo o noapte de vis, apoi ne-am întors a doua zi pe acelaşi traseu. Viscolea puternic, iar peisajul era parcă şi mai frumos. Promit că o să mă întorc.