marți, 23 iulie 2013

Postare despre nimic

Sunt într-o perioadă în care cuvintele parcă nu îşi mai au rostul. Degeaba arunci cuvinte în pustiu. Şi dacă şti asta, atât de greu le găseşti. Nu mai apar, ca de obicei, parcă de nicăieri, nu se mai rostogolesc pe foaie sau pe un blog oarecare, sunt tâmpe, şterse, comune. Nu ar trebui să scriem pentru cineva sau pentru ceva anume. Ar trebui să scriem pentru noi, să scriem ceea ce simţim, ceea ce ne defineşte. Am văzut, din nou "Pay it forward " (Dă mai departe) şi m-am bucurat când m-am regăsit printre lacrimi, la final. Aş putea trăi, cred, doar simţind la filme care merită. Să trăiesc aşa , virtual, fără legătură cu realitatea, ci doar visând la ceva mai bun, mai altfel. Dar, oricât de tentant ar suna, nu am să o fac. Am visat destul. Visurile oricum o să rămână o parte importantă din mine, dar nu am să le las să mă domine. Am salvat ieri un câine dintr-o gură de mină, de undeva de la 30 de m. Multă lume s-a bucurat că am făcut asta pentru un câine. Departe de adevăr. Am făcut-o pentru că noi puteam face asta. Am făcut-o din cauza faptului că pentru stăpânul său însemna mult mai mult decât un simplu animal. "Mâinile şi picioarele lui", într-o scurtă descriere. Am făcut-o pentru că merită. În timp ce urcam cu el în spate, îndesat într-un rucsac, parcă înţelegea. Aş fi putut jura că ştie că va fi salvat. Că pricepe. Şi atunci, pentru ce cuvinte? Pentru ce sferturi sau jumătăţi de înţelesuri? Nici eu nu ştiu cu exactitate ce reprezintă anumite lucruri care mi se întâmplă, de unde ar ştii alţii? 
Şi totuşi, scriu această postare. Speranţa moare ultima. Indiferent ce înseamnă asta.