O brad frumos.

 

Ce imagine. Ce text.

     Nu știu de ce (de fapt știu, dar mă fac că uit) această poză și textul aferent, îmi aduce aminte de Negrileasa. Am strâns multe gunoaie (deșeuri) în viața mea, dar acolo a fost la superlativ. Nu atât cantitatea de gunoaie, cât nepăsarea și nonșalanța celor care aruncau. Apoi, au venit vremuri mai bune, dar.....

La începutul anilor 2000, mergeam la Negrileasa și puneam cortul în poiană, la marginea pădurii. Se schimbaseră vremurile și mulți își permiteau deja un generator (ca și consecință, fiecare om își asculta propria muzică, cu volumul cât de tare) și mai ales, o "drujbă", că era tare de ajutor.

Într-o dimineață, în jur de ora 6, unii au terminat lemnele de la foc și au doborât un brad imens pentru satisfacerea nevoilor. Verde. Copacul a căzut foarte aproape de corturi.

De atunci, de câte ori am mai fost, până am renunțat, am campat în poiană la Dârdinaș.

Scrisoare deschisă către Composesoratul Urbarial Ampellum Zlatna

 O pun și aici (scrisoarea) ca să nu se piardă.

"Scrisoare deschisă

adresată membrilor Consiliului de Administrație al Composesoratului Urbarial Ampellum Zlatna

Stimate doamne/stimați domni

Subsemnatul Puiuleț Adrian, în calitate de președinte al Asociației de Turism și Ecologie Trascău Corp , dar și în calitate de Consilier Local al orașului Zlatna, vă atrag atenția asupra unei problematici ce ține de proprietatea composesoratului d-voastră. După cum probabil știți, prin adresa făcută anterior către composesorat, am dorit inițierea unei discuții privind declararea unei zone protejate în arealul denumit Slăvășoaia, care are ca scop principal protejarea populației de narcise dar și educația generațiilor actuale și viitoare de tineri privind protecția mediului.

Având în vedere distrugerile, unele ireversibile, care se întâmplă permanent în zona actualei rezervații Poiana cu Narcise de la Negrileasa consider că ține de noi, comunitatea locală, în formele sale mai mult sau mai puțin asociative, să ne asigurăm că vom păstra aceste minunății naturale și pentru generațiile viitoare. Consider că, împreună, putem să ne asumăm responsabilitatea aceasta. În acest sens am vehiculat două posibilități: una, prin care să declarați, intern, în cadrul composesoratului a unei zone protejate de apx. 5 ha (așa cum am menționat, în zona Slăvășoaia- documentația am depus-o la secretariatul composesoratului), iar cealaltă, prin declararea unei arii protejate de interes județean (în care administrarea, conform legii, ar revenii Consiliului Județean Alba). Ambele alternative au puncte tari și puncte slabe. Înainte de  a le discuta, ar mai trebui să menționez că asociația Trascău Corp a realizat un studiu științific care atestă că cea mai bogată populație de narcise se află în zona propusă. Studiu care poate și trebuie să fie actualizat.

Indiferent de soluția aleasă -motiv pentru care adresez către d-voastră această scrisoare -trebuie făcute câteva lucruri obligatorii, după părerea mea și a concluziilor studiului. Le enumăr: 1. îngrădirea zonei, fapt care nu va permite bătătorirea solului, distrugerea lui prin accesul vehiculelor motorizate etc.și 2. Modificarea perioadei de pășunare în sensul amânării începerii pășunatului până după data de 10 Iunie a fiecărui an.

Dacă îmi permiteți, am să scriu despre fiecare variantă. Prima variantă: toate cheltuielile revin composesoratului. În primul rând, cele referitoare la îngrădirea locului.  În orice variantă, ar trebui (repet, e părerea mea) realizat un act adițional cu câștigătorii licitației pentru pășunat, cu menționarea restricției (pășunatul după 10 iunie), evident pentru cele 5 hectare despre care vorbim. Ar trebui creată o parcelă separată, aici mai intervin și cheltuielile topografice etc. Realizarea unor expoziții de promovare, excursii tematice cu elevii, diverse modalități de activități etc. Nu cunosc îndeaproape modalitățile prin care funcționează un composesorat, și aici mă refer la predictibilitate, la o eventuală schimbare a administrației.

În al doilea caz, dacă zona de 5 ha se va declara ariei protejată de interes județean (așa cum ar fi corect) există o predictibilitate în viitor. Pe partea de cheltuieli, administratorul va putea să își bugeteze cheltuielile cu îngrădirea, precum și crearea în viitor a unui centru de vizitare, care va fi disponibil turiștilor, elevilor  pe toată perioada de înflorire a narciselor. Este evident că proprietatea rămâne a composesoratului care va avea un cuvânt de spus în administrarea zonei. Am înțeles că există o îngrijorare privind sumele pe care le-ar putea pierde composesoratul. Vorbind de cele 5 ha, pierderea maximă a composesoratului este cea raportată la suma obținută prin licitație pentru pășunat. Adică 5.000 de lei/an. Asta dacă nu s-ar face deloc pășunat, ceea ce nu e cazul și nici nu e indicat (conform studiului). Am cerut și un punct de veder al APIA și nu există restricții, doar dacă planul de management al rezervației impune așa ceva (nu e cazul și nici nu cred că va fi). Doar dacă ulterior, în urma unor decizii luate cu acceptul d-voastră s-ar considera că zona ar fi indicat să aibă statut de fâneață. Este altă discuție, dar am menționat-o pentru că doresc să fiu corect față de d-vostră.

Indiferent de variantă, se pot găsi soluții pentru a nu obstrucționa celelalte activități ale composesoratului, de exemplu exploatarea lemnului.

Înainte de a termina și a vă mulțumi pentru răbdare, mai trebuie să spun două lucruri:

Primul: desigur, mai există o variantă în care să nu se facă NIMIC. Să ne prefacem că nu avem nici o responsabilitate, că nu există o problemă și să asistăm pasivi la distrugerea uneia dintre cele mai importante zone din județul Alba și din țară. Sincer cred că responsabilitatea composesoratului se îndreaptă către membrii săi, dar și față de terenurile pe care le deține în proprietate. La fel cred că și membrii săi își doresc ca, măcar această poiană să supraviețuiască vremurilor prin care trecem.

Și al doilea: o arie protejată poate fi declarată ca atare și fără acordul proprietarului, conform legii. Consider însă că este o chestiune de bun simț ca o eventuală astfel de decizie să fie luată cu acordul tuturor factorilor real interesați, în special al proprietarului.

 

          Vă mulţumesc pentru răbdare și aștept din partea d-voastră un punct de vedere.

 

Cu stimă,

 Puiuleţ Adrian"

Aurel Albini și dispariția referințelor

           Se întâmplă uneori ca, atunci când termini un articol (vezi articolul anterior), să apară noi informații și nu orice fel de informații.

            Spuneam despre Aurel Albini, fiul lui Iuliu și Elena, născut la data de 2 Ianuarie 1891 în Zlatna, că a fost  “advocat” și primar al Aiudului. Mai precis, Aurel Albini, doctor în drept de la facultatea din Cluj, a fost numit în anul 1925 drept “ajutor de judecător la ocolul Aiud”. În data de 21 Iulie 1926 se constată “instalarea noului primar al orașului Aiud” în persoana domnului Aurel Albini. În anul 1927 îl primește la Aiud pe generalul Berthelot, denumit de ziarele vremii “Arhanghelul năzuințelor noastre naționale”.                      

            Conform unui articol din anul 1928, Aurel Albini este numit primar gospodar și sunt descrise și activitățile cu care se ocupa primăria: curățenia orasului, canalizarea râului, deschiderea de străzi noi, plus “construcția unui conduct de apă și a unei rețele de canalizare”. În anul 1934, Aurel Albini este pensionat de “liberali”.

            În anul 1937 cumpără castelul Kemeny din Galda de Jos și lansează marca de vin Plebanus.

            Am căutat referințe despre el și după naționalizare și venirea comuniștilor la putere, dar nu am găsit nici o mențiune. Până astăzi.

Și ce să vezi. 

“Un caz deosebit este cel al avocatului Aurel Albini, fost primar al oraşului Aiud timp de 20 de ani, care provenea dintr-o veche şi bogată familie românească din zonă (deţinuse castelul de la Galda de Jos). El a fost încadrat în lot, trimis în justiţie şi judecat doar pentru originea sa socială „nesănătoasă”, pentru că nu a avut nici o legătură concretă cu organizaţia. Regimul s-a folosit astfel de acest prilej şi pentru a trimite în temniţă persoane care făceau parte din clasa „exploatatorilor”, chiar dacă împotriva acestora nu exista nici o acuzaţie reală.” (sursa).

Acum este destul de clar de ce nu am găsit mențiuni despre el.

Aurel Albini a "făcut" parte din grupul lui Alexandru Maxim. "A urmat Facultatea de Drept, fost avocat. Timp de 20 de ani a fost primar al oraşului Aiud. Condamnat la 2 ani închisoare corecţională, deşi nu avea legătură cu organizaţiile de rezistenţă. Închis la Canal, de unde a fost eliberat la 11 mai 1951."

Organizația de rezistență condusă de maiorul Nicolae Dabija (1948-1949), CNSAS, pag. 47

Singura fotografie a lui Aurel Albini  (de până acum) provine din lucrarea "Chipurile trecutului-Imagini din colecția Janos Szabo", Gordan Edina, 2023. O postez mai jos, inclusiv cu descrierea.

"Aurel Albini, născut la 2 ianuarie 1891 în Zlatna, Alba. Avocat/pensionar. A fost arestat în 1949 şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în închisorile Sibiu (?), Gherla. A fost eliberat la 11 mai 1951. Informaţii din fişa matricolă penală AANP." (Revista MEMORIA)

Mulțumesc Primăriei Orașului Aiud pentru fișa matricolă.

Castelul din Deal. De la Ioan de Hunedoara la psihiatrie. Familia Albini, de la aur la vin.

 

Material realizat cu sprijinul Asociației Transilvania Autentică Zlatna.

La noi la Zlatna toată lumea a auzit de castelul de la Galda, mai ales de faptul că acolo sunt internați bolnavi cu probleme psihice. Se vorbea de evadări, chefuri nocturne și de curând, de închirierea bolnavilor pentru muncă cu ziua.

De ce vă mirați? Doar România e țara tuturor posibilităților. “ Uneori, îi închirează în sat, alteori îi împrumută  acasă”. (Hotnews, 29 Iulie 2006). “Rețeta este simplă. Se ia una bucată gospodar care solicită mână de lucru. I se adaugă una bucată angajat de la spital, cu acces la forța de munca. Tranzacția se încheie între ei. Obiectul acesteia, unul dintre pacienții ceva mai „sănătoși”. Scopul, câteva ore de trebăluit cu sapa, coasa sau mătura.”

„Numa’ oamenii din sat iau nebuni la lucru, alții nu, vă spui io”. Deci, erau și reguli. Găsiți totul în articol.

Însă povestea nu e despre oamenii cu probleme și impotența statului. Este despre Galda, istorie, Familia Albini, moșteniri și distrugeri.

Castelul Kemeny (așa e cel mai cunoscut fiind o lungă perioadă de timp în proprietatea familiei Kemeny) sau Castelul din Deal (după denumirea bisericii, Biserica din Deal) nu se știe cât de vechi e. Când vorbești despre istorie, știi câteva lucruri iar altele nu le știi. Asta e viața. Ce e cert că în anul 1393, la Galda de Jos este amintită existența unui conac, o reședință caracterizată ca palat (pallatio) (Sursa: Ștefan Pascu -Voievodatul Transilvaniei, vol. II).  Este aceeași clădire sau nu? Nu știm. Chiar aceeași nu poate fi, având în vedere câte modificări a suferit pe parcursul anilor.

O legendă locală spune că aici , în anul 1442, a fost înmormântat Simion, „salvatorul” lui Ioan de Hunedoara. Povestea sună cam așa: “ Una din marile bătălii purtate de Ioan de Hunedoara a avut loc în primăvara anului 1442, lângă Sibiu, când oastea turcă s-a apropiat primejdios de cetatea de la Alba Iulia. În mijlocul trupelor, Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura voievodului, părea a conduce atacul. Turcii îl văzură şi, potrivit poruncilor primite, făcură totul spre a pătrunde până în preajma lui. În învălmăşeala care se produse, Simion Kamonyai este ucis, iar turcii se bucurau deja, crezând într-o descurajare şi o fugă grabnică a transilvănenilor. Voievodul însă, în îmbrăcămintea pe care numai ai săi i-o cunoşteau, continua să îndrume cu hotărâre mersul luptei. Departe de a slăbi, atacurile armatei sale se înteţiră. Turcii cedează terenul, rândurile lor se îndoaie, se desfac, izbucneşte panica şi fuga împrăştiată. Mezid beg şi fiul său zac morţi pe câmpul de luptă. Resturile turcilor, împreună cu armata de lângă Sibiu, fug spre Turnu Roşu”(Camil Mureşanu, istoric).

Ei bine, lumea spune că acest Kamonyai ar fi fost Kemeny. Mai e de studiat aici, cert e că un scriitor maghiar (Kuvary Laszlo, Erdely regisegei. Pesta, 1852) spune că la sfîrșitul sec. al XVIII-lea, la Galda se mai vedea cripta unde era înmormântat Simion Kemeny.

Apoi, mai trec 100 și ceva de ani. În anul 1608, Sigismund Rakoczy “ îl milui" (pe cronicarul  Szamoskozy) cu o casă în capitala Ardealului: Alba Iulia și cu o curte nemeșească (nobilitaris curia) în Galda.  Probabil în Galda de Sus, dar asta înseamnă că zona Galda avea diverse proprietăți nobiliare în acele vremuri.

“În a doua jumătate a sec. XVII, în locul clădirii inițiale, familia a construit un castel în stil baroc. Clădirea cu forma în plan dreptunghiulară este etajată, cu fațadă în stil baroc. La parter, fațada principală este accentuată de arcade mari, iar la etaj de patru goluri cu trei laturi, care amintesc de camerele hexagonale din turn. Tot la aceasta face referire și bariera cu șase laturi, care iese în evidență din structura acoperișului. Pe vremuri, în sec. XVII, pe locul castelului se afla un conac, care, cel mai probabil, a fost construit în stil renascentist și a cărui ziduri de protecție sunt vizibile și azi în parte de est a castelului. Din clădirea veche s-a păstrat doar un mic bastion și anexa acestuia. Se presupune că, conacul inițial s-a construit la începutul secolului XVII de către tatăl domnitorului  János Kemény, Boldizsár Kemény și de fiul acestuia, Simon, ei fiind aproape de centrul de factură renascentistă, Alba Iulia.” (sursa)

În 1784, castelul a jucat un rol în cadrul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan. Rolul jucat are legatura și cu revolta din 24 mai 1782 de la Câmpeni.

“În 24 maiu 1782, cu ocazia târgului de țară din Câmpeni, locuitorii din comunele Râul Mare (n.r. Albac), Vidra, Câmpeni și Bistra, conform unui vechiu drept, aduseră și ei băuturi spre vânzare” (Ion Rusu Abrudeanu-“Moții, calvarul unui popor eroic dar neîndreptățit”)

“Moţii avea la târg mare trecere la băuturile lor, chiar dacă punctele cheie erau ocupate de armeni. Vorbim de acoviţă, o băutură făcută din vinars, îndulcită cu miere de albine, chimen şi izmă; şi la mied, o băutură făcută din miere de albine, diluată cu apă şi pusă la fermentat, care păstrată câţiva ani capătă calităţi deosebite.” (Ruben Patiția-„Țara Țopilor”, 1912)

“ Dar arendașii armeni se opuseră prin oamenii lor, pe cari îi înarmaseră cu lănci, pistoale și puști, împiedicând ori-ce amestec al muntenilor în dreptul lor de cârciumărit. O scânteie trebuia să aprindă focul – şi scânteia o dete un servitor al arendaşilor, care alergând călare în fuga mare prin târg, trânti la pământ o femeie din Hălmagiu, care vindea nuci, apoi călcă cu calul în picioare pe un ţăran din Zarand, care-şi aşeza într-un sac lâna ce o cumpărase în târg. Dar ţăranul din Zarand, sculându-se înfuriat de sub picioarele calului, puse repede mâna pe o săcure, sări îndată la un butoiu cu vin al arendaşilor armeni, spărgându-i fundul şi vărsându-i băutura. Un alt ţăran, cu numele Iacob Zahuţ din Râul Mare, care adusese mied de vânzare în târg, fiind luat de servitorii arendaşilor cu înjurături şi lovituri cu patul puştei şi dus la inspectorul domeniului, se întâlneşte cu românul din Zarand tocmai când acesta spărgea butoiul cu vin al Armenilor arendaşi şi apoi dând chiote prin târg, se strânge o mulţime de ţărani, cari sar cu toţii la butoaiele arendaşilor, spărgându-le şi vărsându-le toată băutura.”

În urma acestui incident “ 23 de primari și consilieri comunali sunt condamnați la câte 25-100 bastoane și cu 3 luni până la 2 ani de închisoare, iar alți 5, ca autori principali și sub motivul că au agitat poporul să trimiti deputațiuni la Viena, sunt condamnați la moarte.” Totuși, în anul 1783, împăratul a dat ordin guvernului din Transilvania “ca nici locuitorii din Munții Abrudului și nici deputații lor să nu mai fie urmăriți pentru plângerile ce le-au înaintat la Viena și nici să se execute vre-o sentință de moarte asupra lor. Pedeapsa cu moartea a fost preschimbată în inchisoare dela 1-2 ani și câte 50-100 bastoane ” (Ion Rusu Abrudeanu-“Moții, calvarul unui popor eroic dar neîndreptățit”)

Din arhive rezultă că acei 5 țărani au fost întemnițați la Galda. În Noiembrie 1784, răsculații vroiau să atace castelul  baronului Kemeny (care era prefect pe atunci), dar nu au mai apucat. Totuși, se știe că au încheiat armistițiul de la Tibru, din 12 Noiembrie, prin care cereau să fie liberi de iobăgie, să fie militarizați și să fie lăsați în liberate câțiva oameni, care se află condamnați și închiși la Galda.

Cine vrea mai multe detalii să caute evenimentul din Mai 1782, contextul mai larg care a dus la apariția lui. Aici am făcut doar un scurt rezumat.

Perioada „regală”

Între anii 1925 și 1934 au existat mai multe încercări pentru cumpărarea castelului, atât de către primăria Alba Iulia cât și de administrația județului, ambele cu scopul declarat de al dona familiei regale, în speță pentru principele moștenitor al coroanei, Carol sau pentru “Marele Voevod Mihai”

Redăm mai jos vizita familiei regale la Galda de Jos din anul 1925:

“Regii României Mari au ajuns la Galda de Jos într-o vizită neoficială, consemnată în jurnalul reginei din anul 1925, dar și de presa locală (ziarul Vestea, numărul 112 din 10 octombrie 1925). Familia regală intenționa să cumpere castelul baronului Kemèny de la Galda de Jos, care fusese vizitat anterior de Karel Liman, arhitectul curții regale. Spre castel a plecat din gara Teiuș, cu automobilele, o suită numeroasă, alături de regele Ferdinand și de regina Maria aflându-se principii moștenitori Carol și Elena, dar și Romulus Voinescu, directorul general al Siguranței Statului, maestrul de ceremonii al palatului Nicolae Drossu, ministrul Palatului Constantin Hiott, mareșalul palatului, generalul Paul Angelescu, adjutanții regali Scheleti și Darvari, dar și una dintre doamnele de onoare ale reginei, Simona Lahovary. Dintre autoritățile locale s-au aflat alături de regi Cornel Sava, șeful siguranței din Alba și Camil Velican, prefectul județului. Regina consemnează greșit în jurnal numele proprietarului „un frumos vechi castel care aparține unui conte Teleki”, dar este încântată de faptul că acesta i-a așteptat, le-a oferit vin din viile locale și că le-a dezvăluit toate detaliile referitoare la proprietatea sa. Reporterii ziarului Vestea amintesc și ei ospitalitatea contelui, impresia plăcută care a făcut reginei acest castel, dar și că dorința suveranilor era de a oferi domeniul de la Galda de Jos lui Carol, pe atunci principe moștenitor al coroanei României.

De fapt, reginei Maria i-a plăcut locul, priveliștea, dar nu a mulțumit-o modul în care acesta a fost întreținut, nici prețul prea mare cerut de proprietar:

„Casa, în sine, este mare, dar nu foarte atractivă, pentru că toate camerele sunt mult înșiruite, dar sunt terase frumoase și va fi mult spațiu pentru grădinărit.

Este, firește, un frumos Herrensitz [castel], dar va necesita foarte mulți bani ca să fie reparat, mobilat și restaurat, tot atât de mult cât cred că ar costa clădirea unei case noi pe care să o construiești după gustul tău. Hotărât lucru că nu cred că acest loc este de cumpărat, întrucât prețul este mare și nu are nici lumină electrică. Nu cred că este un loc care mi-ar plăcea în mod deosebit, pentru că avem deja locuri pe care le iubim” (Regina Maria a României, Însemnări zilnice (1 ianuarie- 31 decembrie 1925), București, Editura Historia, 2008, p. 273).

Impresiile negative ale reginei, pretențiile financiare prea mari ale proprietarului, dar și lipsa electricității au ratat transformarea castelului construit în secolul al XVIII-lea într-o reședință regală” (Sursa Alba Regalis)

De fapt, chiar baronul Arpad Kemeny a făcut în 1929 o ofertă către autorități: “Oferta contelui Arpad Kemeny privind vânzarea către statul român a castelului său din Galda, jud. Alba, pentru a fi utilizat ca reşedinţă regală permanentă cu prilejul sărbătoririi Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Documente şi schiţe de evaluare ale castelului, întocmite de arhitectul Ştefan Peterneli.” (Arhivele Naționale, nr. inventar 3581, Fond -MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DOMENIILOR CASA CENTRALĂ A COOPERAŢIEI ŞI ÎMPROPRIETĂRIRII SĂTENILOR JUDEŢELE ALBA – DOROHOI 1918-1948)

Într-o interprelare din anul 1932 (Ziarul Universul) fostul deputat și actualul senator (la data articolului) Ioan Rusu Abrudeanu, menționează interesul administrației județene pentru cumpărarea castelului, dar nu este de acord din mai multe motive: criza economică și bugetul redus al județului, precum și supraestimarea prețului de vânzare a castelului (aproape dublu decât valoarea reală) și acuză autoritățile național-țărăniste că “îmbracă intenționat (n.r. tranzacția) în haina unui plocon regal”.

În anul 1934, apar mai multe articole, în care este anunțaț ba interesul pentru cumpărarea castelului (Lumina Satelor), ba dezinteresul, pentru că se consideră că acest castel nu îndeplinește conditiile pentru o reședință regală (Ziarul Dimineața). Cert este că în anul 1937 este cumparat de fam. Albini.

Înainte de a fi cumpărat, altă „bucurie”. În anul 1935 a izbucnit un incendiu la clădire, “care a mistuit unul dintre edificiile castelului istoric”  (Ziarul Dimineața, 20 Iulie 1935). Asta după ce, se spune, că în primul război Mondial, țăranii români au demolat o parte a castelului.

Perioada Albini

Iuliu V. Albini, celebrul proprietar de mine din Zlatna (despre care am scris aici) a avut mai mulți copii. Unul dintre ei a fost Aurel Albini, “advocat” și fost primar al Aiudului. Mai precis, Aurel Albini, doctor în drept de la facultatea din Cluj, a fost numit în anul 1925 drept “ajutor de judecător la ocolul Aiud”. În data de 21 Iulie 1926 se constată “instalarea noului primar al orașului Aiud” în persoana domnului Aurel Albini. În anul 1927 îl primește la Aiud pe generalul Berthelot, denumit de ziarele vremii “Arhanghelul năzuințelor noastre naționale”.  Conform unui articol din anul 1928, Aurel A. este numit primar gospodar și sunt descrise și activitățile cu care se ocupa primăria: curățenia orasului, canalizarea râului, deschiderea de străzi noi, plus “construcția unui conduct de apă și a unei rețele de canalizare”. Nu mai avem date până în anul 1934, cand Aurel A. este pensionat de “liberali”.

Cert este că în anul 1937, familia Albini cumpără castelul Kemeny, este menționat Aurel ca și proprietar, dar suntem convinși că în spatele lui se afla Iuliu V. Albini, după cum vom vedea mai încolo. După constatările curții regale, castelul nu avea curent electric, așa că în anul următor, Aurel A. primește concesiunea dreptului de a instala și exploata o linie de transport de energie de la moara hidraulică proprietate personală până la castel.

Aici trebuie să facem o mică paranteză. Când fam. Albini a cumpărat castelul, a cumpărat și terenul aferent printre care se numărau și celebrele vii ale baronului Kemeny. Și este evident că dacă ai vie, faci vin. În anul 1939, Aurel Albini înregistrează marca de vin Plebanus (vezi foto), o altă poveste cu cântec. O redăm mai jos.

“Unii nu au considerat însă necesar să îşi înregisreze mărcile. Este cazul baronului Kemeny Arpad, care s-a bazat pe reputaţia lui şi pe faptul că nimeni nu ar fi îndrăznit să-i fure marca. În ceea ce-l privea pe el însuşi, baronul a avut dreptate. "Plebanos era o marcă a baronului Kemeny Arpad, care era produsă în podgoria de la Galda. El n-a înregistrat-o oficial la Camera de Comerţ, dar fiindcă era unul dintre potenţii zonei nu şi-a permis nimeni să-i preia marca, ce era vândută la o grămadă de localuri din zonă. În 1937, baronul Kemeny vinde cam tot domeniul Galda lui Aurel Albini, faimos proprietar de mine de prin zona Apusenilor. La începutul lui iulie, un comerciant din Aiud care vindea marca Plebanos îşi înregistrează Plebanos ca marcă a lui, la Camera de Comerţ. Şi când află Albini, se face foc şi pară. Şi începe cu reclamaţii la Camera de Comerţ, explicând că Plebanos nu este faptul că vinde, ci este producţia, pe Galda, că aduce mărturii că el e proprietarul, că aduce poze cu ceea ce făcuse baronul Kemeny şi aşa mai departe. Ioan Szeidl, aşa îl chema pe cel din Aiud, nu ia şi poza. Marca Plebanos a baronului Kemeny avea în scut o capră de munte, în picioare. Szeidl schimbă imaginea (...) În final, lui Albini i se spune că nu poate să schimbe denumirea, atâta vreme cât baronul Kemeny nu a înregistrat marca şi nu avea nici o legătură cu Galda scriptic, n-avea ce să facă. Şi atunci, în 1939, Albini îşi înregisrează marca Plebanus. Deci, erau două mărci, diferenţiate la o singură literă la denumire, cu vinuri din producție separată. Dar Albini scrie şi jos că este continuatorul lui Kemeny, ca să ştie lumea ce să comande". S-au vândut în paralel. Comerciantul din Aiud a continuat însă să vândă sub marca Plebanos, iar Albini nu a avut ce să-i facă din moment ce baronul Kemeny nu îşi înregistrase marca şi nu legase numele de Plebanos de podgoria din Galda. Aşadar, o perioadă s-au vândut ambele vinuri.” (Sursa: Evenimentul Zilei, 4 Noiembrie 2010)

În  data de 12 Mai 1940 a avut loc un mare eveniment la Galda de Jos, în speță târnosirea bisericii construită în 1910 (înainte oamenii se rugau în Biserica din Deal -și ea cu o istorie în mare parte în ceață). În acea perioadă biserica era unită, la eveniment participând I.P.S Mitropolit Alexandru, ocazie cu care s-a sfințit și pictura bisericii. Au mai participat prefectul județului Leonida Pop, subprefectul Avram Vesa, Excelența Sa Dănilă Pap, rezidentul regal al Ținutului Mureș, protopopul Albei Iulii Vasile Urzică, inspectorii generali Eugen Hulea și Laurențiu Moldovan, administratorul Băncii Naționale din București, Adrian Oțoiu, intelectuali din Aiud, Zlatna și Blaj. Din Zlatna menționăm pe domnii Iuliu V. Albini, preotul Iosif Bogdan și avocatul Fărcășan. Domnul Aurel Albini a fost și el prezent.

“La hotarul comunei, 30 de călăreți împodobiți au așteptat și escortat pe Păstorul cel mare” (Unirea Poporului Blaj, 1940).

Masa din preziua evenimentului cât și banchetul de după, au fost organizate în castelul fam. Albini: “Mult s'a trudit pentru reuşita serbării d-l luliu Albini, vestitul binefăcător şi mare proprietar din acea comună, care a cumpărat vechiul castel grofesc de acolo. D-sa a găzduit pe I. P. S. Sa şi suita, i-a invitat la cină în preziua serbării şi s’a străduit, cu întreagă familia, ca toată lumea să fie cat mai mulţumită”. (Unirea Poporului)

Iuliu V. Albini nu a apucat să vadă naționalizarea castelului, plecând la Domnul în anul 1945.

Perioada de după 1945.

M-am tot gândit dacă să menționez acest capitol despre viața castelului. Până la urmă m-am hotărât să o fac. Pentru că este vorba de Valeriu Gafencu, un om care nu s-a dezis de mișcarea legionară și totuși a fost numit Sfântul Închisorilor. Fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Povestea lui Gafencu este o poveste care te mișcă, indiferent de cine ești tu ca om, ca valori. Aici tema principală e alta (n.r. castelul) și despre asta o să vorbim.

Castelul Kemeny -Albini și dependințele, fiind trecute în proprietatea statului (nu se știe exact când, cât și cum -între 1928 și 1934 a existat o cerere de revizuire a expropierii moșiei de către baronul Arpad Kemeny și după cum am arătat mai sus în 1929 chiar baronul propunea autorităților să vândă castelul statului), au devenit intre anii 1946-1948 temnițe și lagăre de muncă pentru deținutii politici de la închisoarea din Aiud. Bisericuța de lemn se afla in vecinatatea domeniului Kemeny. Chiar a aparținut domeniului, fiind folosită ca și capelă de familia Albini. „Deși nefuncțională în timpul coloniei de muncă, aducea multă bucurie și liniste detinuților care în temnițe îl gasiseră pe Hristos”.(Sursa). Se spune că Valeriu Gafencu mergea zilnic între zidurile bisericii și se ruga.

 “Pentru Valeriu Gafencu, repartizat la Galda de Jos, judeţul Alba, a fost un prilej de cultivare al unui aspect al personalităţii sale. În afară de lucrul în pădure, la grădina de legume şi în construcţii, el se ruga îndelung într-o biserică veche şi părăsită. Alteori fredona Serenada de Schubert sau cântări religioase îndătinate, precum La râul Vavilonului, sau Cu noi este Dumnezeu. „Improviza chiar el melodii proprii, – spun foştii fraţi de suferinţă – dar toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând, parcă nu făcea parte din lumea aceasta”. Alteori se scula de dimineaţă şi culegea flori pe care le ducea la biserica satului.“ (Gheorghe Drăgulin “Din temnițe spre sinaxare”-Ed. Egumenita, 2008)

Ioan Ianolide (stânga),  Elena Gafencu, Valeriu Gafencu (dreapta).
În fundal Biserica din Deal-Galda de Jos

După naționalizare (nr. probabil după 1948) aici a funcționat Gospodăria Agricolă de Stat iar în anul 1983 întreg imobilul a fost transformat în Spital de Psihiatrie.

FINAL

În anul 2001 se vorbește pentru prima dată despre o cerere de retrocedare a castelului de la Galda de Jos de către moștenitorii lui Aurel Albini. Se menționează, că pe lângă castel, fam. Albini a deținut în Galda “mai multe case, biserica din sat (n.r. deci, probabil, nu a fost expropiată în 1928/1929), cimitirul, o moară și a magazine de semințe, suprafata terenului fiind de peste 20 de hectare” (Cronica Română, 30 August 2001).

În anul 2007 se vorbește despre trecerea castelului din domeniul public al județului în domeniul privat, pentru a putea fi retrocedat. Oricum, “castelul care se retrocedează acum este de fapt o urmă palidă a unui castel impunător care a fost distrus și în urma căruia au supraviețuit mai mult poveștile” (Evenimentul Zilei, 2007).

Deși retrocedat, în el continuă să funcționeze Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică, printr-o înțelegere cu moștenitorii.

 

Ca final, revenim cu articolul de la începutul acestei povești. Hotnews, 29 Iulie 2006.

“Dosarul „Galda de Jos” e rodul unor împrejurări ce traversează secole. Se amestecă epoci, personaje, ctitorii. La început a fost un baron maghiar, Kemeny. Apoi, conacul-palat ridicat de acesta într-un vârf de deal, un soi de belvedere a comunei. Mai târziu, comuniștii confiscă clădirea și o folosesc după nevoi. Și mai aproape de zilele noastre, la mijlocul anilor ‘80, monumentul este deturnat încă odată. Îmbogățit cu o anexă ridicată în stilul esteticii socialiste, așezământul devine spital pentru bolnavi neuropsihici. Pacienții cazați în interior numără aproape patru sute și provin din toată țara. Micile lor povești se pierd într-o istorie mare, dar supraviețuiesc prezentului. Să recapitulăm: ciubucul câștigat de pe nebunii de la Galda nu ar fi existat vreodată, în lipsa unui Kemeny, a conacului-palat, a comuniștilor, Revoluției și reformei.”

Am să fiu subiectiv ca și autorul articolului de mai sus. Cred că cea mai bună perioadă a castelului a fost perioada Albini. Castel a fost renovat și a fost introdus curentul electric. Viile care erau în paragină (după cum zicea Ioan Rusu Abrudeanu în 1932) au fost refăcute și a apărut marca de vin Plebanus. A fost folosit pentru evenimente, particulare sau ale comunității. Biserica din Deal a fost cel puțin întreținută, fiind folosită ca și capela familiei. Țin eu cu zlătnenii.

Foto: captura ecran articol din ziarul “Neamul Românesc” 1937, autor Victor Brătulescu.

Sfărșit.