Scrisori din Zlatna. Clopotele Bisericii Adormirea Maicii Domnului și vizita Reginei Maria.

 

Material realizat cu sprijinul Asociației Transilvania Autentică 

        Auzisem mai demult că Regina Maria a vizitat orășelul nostru, citisem chiar un fel de legendă urbană, relatată în cartea regretatului profesor Traian Domșa “De la Ampelum la Zlatna” în care se spunea că Regina ar fi oprit și  a apreciat un țăran chipeș, îmbrăcat în haine populare, dar totul părea incert, neconfirmat. Am găsit detalii despre vizită căutând date despre evenimentul de sfințire a clopotelor Bisericii Adormirea Maicii Domnului. S-a întâmplat în 28 Mai 1923. Și cum nici o bucurie nu vine de una singură, am gasit și confirmarea vizitei Reginei Maria în Zlatna, din două surse (ziarele Mișcarea și Înfrățirea). 

    Redăm mai jos întreg articolul apărut în nr. 808 al Ziarului Înfrățirea de joi, 31 Mai 1923, precum și descrierea evenimentului sosirii Reginei Maria la Zlatna, iar la final, câteva completări din Unirea Poporului. Am ales, datorită unicității sale, să redau articolul complet din ziarul Înfrățirea, cu mici completări care îmi aparțin.

“Dela război şi până azi, biserica unită din oraşul nostru a fost lipsită de clopote, ceia ce pentru credincioşii acestei biserici a fost prilej de multă mâhnire. Vechile clopote au fost ridicate în vremea războiului pentru a fi prefăcute în gloanţe ucigătoare, şi din turla văduvită a bisericii nu s’a mai auzit decât sunetul sărac de toacă.

Astăzi însă, din râvna bunului român şi creştin care este dl. Iuliu Albini şi din obolul celorlalți poporeni biserica unită a fost înzestrată cu patru mari clopote a căror sfinţire a avut loc în ziua de 28 Mai (Lunea Rusaliilor n.r.). Trei din clopote au fost dăruite bisericii de către fruntaşul nostru dl Iuliu Albini de al cărui nume se leagă şi alte acte de binefacere săvârşite pentru întărirea şi propăşirea vieţii româneşti din Zlatna.

    Cum era şi de aşteptat, sfinţirea clopotelor a luat caracterul unei mari sărbători. Dimineaţa,la ora 11, credincioşii bisericii, în frunte cu toţi intelectualii Zlatnei, sau adunat la locuinţa dlui Albini unde aşteptau cele patru clopote aşezate pe un car împodobit cu verdeaţă şi flori.

    Aci s’a format un impunător cortegiu de procesiune care în sunetul clopotelor dela biserica ortodoxă — părtaşă la bucuria sorei ei mai mici — s’a îndreptat spre pieptul  de  deal  unde, din mijlocul unei pădurici de brazi, se înalţă, aşezate una lângă alta, cele două biserici româneşti.

   Pe locul din faţa bisericii unite, în ascultarea pioasă a unei mari mulţimi de credincioşi, protopopul Domşa, înconjurat de ceilalţi preoţi, a oficiat slujba pentru sfinţirea clopotelor. La urmă părintele canonic Macavei, ca reprezentant al Mitropoliei din Blaj, a cuvântat în faţa poporului, lămurind însemnătatea actului săvârşit.

Poza din anul 1906

Cuvântarea părintelui canonic Macavei Victor

 

  Biserica românească unită din Zlatna are azi sărbătoare. Într’o vreme, din turnul acestei biserici nu mai suna decât toaca. Pe morţi nu-i mai  plângea glas duios de clopot, iar pe cei vii nu-i mai chema la rugăciune armonia ce se revărsa peste toate cuiburile şi văile vecine. (De atunci și până la procurarea actualelor clopote, chemarea credincioșilor la rugăciune se făcea cu toaca de lemn, iar pentru înmormântări era folosită toaca de oțel.-Traian Domșa- “De la Ampelum la Zlatna n.r. )

   Au fost vremuri grele atunci, când arama  clopotelor chemate să vestească lumii pacea şl liniştea creştinească, a fost ridicată din turnul acestei sfinte biserici ca să se pregătească din ea unelte de omor împotriva altor  creştini, — împotriva  chiar a fraţilor noştri cari luptau pentru acelaşi ideal ca şi noi.

   Dar a fost scris în cartea neamurilor, ca zilele cele grele ale neamului nostru să-şi aibă şi ele un sfârşit şi deasupra negurilor să răsară soarele idealului nostru realizat. A dat Dzeu ca în locul gol al clopotelor rechiziţionate să răsune glas nou de clopote, și mai puternic, şi mai bogat în valuri de armonie. Din sînul credincioşilor acestei parohii s ’a ridicat mecenatele prin darul căruia turnul lăcaşului nostru de închinare se vede iarăşi împodobit cu podoaba creştinească a clopotelor sfinte. Din sînul acestui popor, s’a ridicat familia Albini, şi pilda ei a îndemnat şi pe alţii să-şi adauge obolul lor, pentru ca astăzi să vedem înaintea noastră clopotele cele noi menite să cheme pe cei vii, să plângă pe cei morţi şi să frângă fulgerile mâniei dumnezeeşti.

  În istoria bisericii noastre sînt multe pagini de suferinţe, dar şi mai multe de glorie şi de mândrie, trecutul bisericii noastre este împodobit de munca fără preget a celor cari i-au stat în frunte pentru luminarea neamului şi pentru pregătirea unităţii noastre naţionale. De aceia, datoria noastră e să ducem mai departe steagul de luptă al înaintaşilor pentru desăvârşirea idealului nostru prin cultură, abnegaţie şi credinţă. Mulţumesc acelora cari prin darul lor ne au dat această zi de sărbătoare creştinească şi românească, şi dea Domnul, ca glasul noilor clopote, cari azi se vor ridica la locul lor, să răsune veacuri de-a rândul de bucuria şi mărirea neamului românesc.

  Scutească-le domnul de primejdii şi împreună cu ele această sfântă biserică, acest neam şi această ţară, în vecii vecilor. . . “ 

Masa de înfățire

 

   După sfinţirea clopotelor, a avut loc o masă de înfrăţire în localul Casinei române la care au luat parte peste 100 de invitaţi dintre cari notez: Părintele canonic Macavei, Iuliu Albini cu familia, dr. Gane cu d-na, dr. Zugravu cu d-na, dr. Rece, inginer Iancu-Inspector general al minelor din Petroşani, Alex. Iancu-directorul Minelor de stat din Baia Mare, Fărcăşanu cu d-na, Protopopul Domşa, preotul Fodorean, preotul Gh. Popescu, ş.a.

         Au luat cuvântul: protopopul Domşa, care a închinat pentru Rege şi familia regală; părintele canonic Macavei care a închinat pentru I. P. S. S. Mitropolitul Blajului, urmaşul acelor mari prelaţi din trecut a căror lozincă a fost: „totul pentru neam"; preotul Gh. Popescu, care a vorbit în numele bisericii gr. orientale; preotul Fodorean, care a închinat pentru dl Inspector Dr. Gane, sprijinitorul „Ambulatorului“ din Zlatna; d-l Fărcăşanu, notar, care a închinat pentru publicul din Zlatna, care, ridicându-se deasupra deosebirilor confesionale, a participat la această serbare a bisericii unite făcând din ea o serbătoare a întregei comune; preotul Giurca, care a închinat pentru inginerii Iancu cari muncesc pentru desvoltarea bogăţiilor ţării. 

 La urmă, a luat cuvântul d. inspector Dr. Gane închinând pentru d. Iuliu  Albini  care  a  făcut o însemnată donaţie şi pentru „Ambulatoriul" din Zlatna. D-sa a cerut de la D-zeu sănătate pentru familia Albini pentru ca şi în viitor să poată jertfi pentru cât mai multe acte de folos obştesc. De la masă, toţi oaspeţii s’au îndreptat spre biserică unde au ascultat prima tragere a noilor clopote. 

Ziarul Patria, Iunie 1922

Luni seara, la orele 7, a sosit în localitate P. S. S. Episcopul Nicolae al Clujului pentru a face vizitaţia canonică a credincioşilor săi. Marţi dimineaţa, după ce a cercetat câteva sate dimprejur, P.S.S. a primit în casa preotului Gh. Popescu pe toate căpeteniile vieţii romaneşti din Zlatna cu care s’a întreţinut îndelung asupra nevoilor bisericii. Marți la ora 1, a avut loc o masă dată de credincioşi în cinstea prea sfântului.

Nicolae Ivan, Episcopul Clujului

Luni după masă, pe Ia orele 4, a trecut prin oraşul nostru, în automobil, M. S. Regina Maria, venind de la Congresul Femeilor române care s’a ţinut ia Alba- Iulia şi mergând să vadă unele locuri din ţinutul nostru vestite prin frumuseţea lor. Vestea că Regina a trecut prin oraş s’a răspîndit ca fulgerul în  mijlocul poporului şi la întoarcere, iubita noastră Suverană a fost aşteptată şi ovaţionată de o mare mulţime de ţărani.” (Ziarul Înfrățirea)

Regina Maria. Foto: E.O HOPPE

 

„După sf. liturgie, la ora 11, întreg poporul credincios şi o mulţime de alţi locuitori din ZIatna şi jur au plecat în procesiune la gară, ca să aducă cele 4 clopote, cari aşteptau deja de zile, să fie sfinţite şi apoi aşezate la locul lor.   Peste 1000 de  oameni  au  luat  parte la procesiune, care era de o privelişte măreaţă. Cele 4 clopote, toate în greutate de 1100 kgr., erau aşezate pe un car foarte frumos împodobit, tras de 6 boi albi...........................            Stropirea clopotelor s’a făcut — cel mare de 560 kgr. în onoarea sf. Ilie, al doilea sf. Maria, al treilea sf. Elena şi al patrulea sf. Ieronim. După săvârşirea acestei slujbe delegatul Ex Sale Dl Dr. V. Macaveiu a rostit un prea frumos şi înălţător cuvânt cătră cei de faţă, care a lăsat o adâncă impresiune în inimile tuturora. După aceasta tot poporul afost stropit cu apă sfinţită.” (Unirea Poporului nr.22, Mai 1923)

N.R. Clopotele 1,3 și 4 au următoarele inscripții:

1. Clopotul mare, cu următoarea inscripție:”PRO MEMORIA, ACEST CLOPOT S-A DĂRUIT DE CĂTRE IULIU ALBINI-PROPRIETAR DE MINE DIN ZLATNA, ÎNTRU MĂRIREA LUI DUMNEZEU-1923” MAISTRU TURNĂTOR NEDUNAL-TIMIȘOARA,

3.Pe clopotul mic este inscripționat: “S-A DĂRUIT BISERICII ROMÂNE UNITE DE CĂTRE ELENA ALBINI, SPRE MĂRIREA LUI DUMNEZEU-1923” MAISTRU TURNăTOR NEDUNAL-TIMIȘOARA, și

4.Pe clopoțel: “S-A DĂRUIT DE ASOCIAȚIA MINIERĂ DE AUR “ALBINI” DIN ZLATNA, PENTRU BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ-1923” -FABRICA DE CLOPOTE “NOVATNY”-TIMIȘOARA.

FINAL.

    Sunt puțin dezamăgit. Am incercat să verific informația trecerii Reginei prin Zlatna cu însemnările zilnice ale ei (“Maria, Regina Românie-Însemnări zilnice vol. 5”). MS Regina Maria scrie că a fost la Zlatna în data de 27 mai, în drum spre Deva. A apreciat drumul ca “plin de hârtoape” iar în jurnal scrie “Slatina” în loc de Zlatna. Este clar că a vorba de Zlatna, oricum confuzia e (și era) destul de frecventă. 

    Revine însă în 13 Iulie, acelasi an, în trecere, după a deplasare lungă pe ruta Cluj-Turda-Abrud-Alba Iulia, iar de această data menționează corect numele orasului.

    În consecință, Regina Maria a trecut prin Zlatna. Probabil a fost și ovaționată și s-a oprit puțin. Dar nu la întoarcere ci în drum către Deva. Și nu s-a întâmplat în 28 mai, ci în 27 Mai. Rezultă clar, ca un optimist de serviciu, că avem două zile de sărbătorit în loc de una singură.

 

Legenda Bisericii Scufundate,by Dan Anghel

"În memoria lui Ghiţoi".

" Faurii pământului s-au retras de mult în adâncuri, au închis coșurile de lavă ale vulcanilor și au ațipit în așteptarea unei noi geneze când forțele lor vor fi chemate, din nou, să schimbe lumea. Eoni nenumărați s-au scurs de-atunci și multe lucruri s-au perindat prin lumea schimbătoare de sub lumina soarelui, până când, acum câteva clipe, Geniile naturii începură să murmure neliniștite.

Dinspre sud, către ținuturile lor, roiau în valuri niște ființe noi, neobișnuite, pe cât de firave la înfățișare pe atât de tenace și de curioase. Urcau în lungul văilor printre copacii seculari, iar în spatele lor lumea se schimba, pădurile cădeau sub loviturile securilor și vâlvătaia focului furat din tainețele Faurilor, foc pe care aceste ființe îl contolau așa cum nimeni nu mai făcuse până atunci și le dădea putere de neimaginat asupra lumii. În scurt timp s-au înmulțit, au ridicat așezări, au dat nume ținuturilor și Lumea părea să-i accepte așa cum de-a lungul timpului îngăduise și altor făpturi să-i stăpânească întinderilor.

Doar Geniile naturii priveau neâncrezătoare la ciudatele ființe pe care îi numiseră Oameni, le urmăreau faptele și o teamă adâncă le pătrunse în suflet atunci când, scormonind pământul, aceștia începură să se joace cu resturile de la masa Faurilor acele bucățele strălucitoare de metal care împodobeau paleta de culori a materiei.

În scurtă vreme, aducând jertfe titanului focului, oamenii începură să topească acele firave firmituri în flăcările cuptoarelor, așa cum doar Faurii mai făcuseră, dar spre deosebire de aceștia care iubeau în aceeași măsură toate elementele pâmăntului, ființele acestea ciudate considerau bucățele strălucitoare mai valoroase decât propriul lor suflet. Atunci lumea s-a cutremurat din nou, Geniile au gemut a neputință, iar deasupra oamenilor s-au ridicat Stăpânii din rândul celor care iubeau mai aprig și mai pătimaș metalul auriu.

Povestea continuă după milenii undeva prin Munții Metalului, cum îi numiseră oamenii. Stăpânii de atunci și-au trimis specialiștii care au trasat pe hartă, aici va fi mina de unde vom scoate metalul, aici uzina de prelucrare, de aici vom aduce apă, aici vom pune sterilul, iar aici va fi iazul de decantare, dar vai, în avântul lor au uitat că acolo unde vor fi amplasate colosalele obiective trăiesc oameni care și-au durat case, și-au îngropat strămoșii și au ridicat biserici.

Planurile au continuat, localnicii au fost strămutați, despăgubiți, iar peste păduri, peste micile ogoare, case și acareturi a început să se formeze un lac sinistru și letal din mâluri acide, bogate în metale grele, peste care se târăsc pâraie de ape murdărite de coșmaruri ivite din retortele alchimiștilor. An după an s-a extins, iar în spatele lui un munte dispărea în timp ce utilajele scobeau pământul, terasă după terasă, formând un uriaș crater atât de adânc încât, fără știrea nimănui, o forță primordială din vremea Faurilor a fost trezită la viață. Atât de puternică era această forță încât la vederea ei Vâlvele, păzitoarele comorilor, au pierit mistuite de propriile văpăi, amintirea lor rămânând doar în memoria bătrânilor. Aceștia povestesc uneori cum bogățiile adâncurilor pământului nu erau oferite oamenilor oricum, ci după toanele capricioaselor Vâlve, cu zgârcenie sau dărnicie după cum le era vrerea, iar acum fără ele, oricine, zic ei, poate pune mâna pe comorile nepăzite și asta nu prea este-n firea lucrurilor.

În locul poveștilor despre focurile comorilor și oameni norocoși favorizați de Vâlve un alt zvon avea să se răspândească dinspre muntele de metal către văile mănoase de la poale.

Acolo de unde oamenii au fost strămutați, casele lor înecate sub lacul de noroi și chiar numele locului aproape uitat, ceva începuse să strige după ajutor, să amintească lumii de suferința tăcută a Geniilor naturii și nu era o ființă miraculoasă, ci o creație a oamenilor dedicată sufletului și speranței. Deasupra satului aceștia construiseră o biserică închinată Mântuitorului cu temelii puternice și clopotniță înaltă durate din piatra muntelui legată cu mortar și pereți din bârne cioplite cu toporul din cei mai drepți și falnici copaci. Apoi au chemat zugravii, pe cei mai vestiți din partea locului, care acoperiră pereții cu minunate picturi unde scenele cu faptele Mântuitorului, ale Apostolilor și Sființilor erau redate în culorii vii tocmite din hume colorate și alte minerale, în manieră simplă și naivă așa cum învățaseră din străbuni și din cărțile bisericești.

În jurul bisericii localnicii își îngropară morții așezându-le la căpătâi frumoase cruci din lemn, care să le pomenească peste ani numele și trecerea prin această lume.

Timp de aproape două secole biserica a privit la viața cătunului, s-a bucurat cu fiecare botez și nuntă, s-a întristat la înmormântări și a împărțit lumină și călăuzire cu fiecare slujbă. Apoi oamenii au trebuit să plece, alungați de Stăpâni și de noroiul lacului imaginat de specialiști, iar o liniște stranie a cuprins biserica, întreruptă doar de hârâitul mașinilor ce mușcau din muntele de alături.

Noroiul a cuprins treptat întregul sat, apoi a început să urce, încet și implacabil spre biserică, a pătruns în cimitir acoperind mormintele și crucile, iar odată cu topirea ultimelor zăpezi a pătruns în biserică. Centimetru cu centimetru a cucerit podelele, stranele, apoi Ușile Împărătești și oameniilor părea să nu le pese. Toamna, când noroiul a ajuns la ferestre, cineva a auzit strigătul mut al bisericii, s-a înduioșat la vederea frumoaselor picturi și a hotărât să le salveze.

Au fost trimiși mineri pricepuți care au înfipt stâlpi pe care au așezat podețe peste noroiul înșelător apoi, odată cu prima brumă din an, au chemat un tehnician să încerce desfacerea lor de pe pereți. Acesta, la rândul lui, pentru a nu lucra singur în acea tăcere fioroasă de pe malul întinderii de nămol și-a luat un ajutor, un voluntar, pe cel mai puternic dintre prieteni, să-i fie ucenic, tovarăș și companion în lungile ore de migală.

Zile întregi au muncit în întunericul bisericii, la lumina lanternelor. Își încălzeau mâinile înghețate la căldura unui foc de vreascuri din apropierea ultimelor cruci ale cimitirului. Frigeau slănină și mâncau în liniște printre morminte privind miracolul luminilor de toamnă care înnobilau morbidul lac. Gerul dimineații acoperea acea întindere cu miliarde de cristale înghețate care se topeau încet, iar undele se colorau în roșiatic, apoi în galben pentru ca în clipa următoare să reflecte albastrul cerului. Nu vorbeau prea mult, tăcerea din jur, biserica și crucile mormintelor ce se ridicau din lac le impunea respect și poate teamă.

Dar truda lor era zadarnică, umiditatea pătrunsese adânc în pereți, picturile deveniseră fragile, mucegaiul și ciupercile mușcaseră puternic din fâșiile de pânză pe care aceasta fusese așternută, iar figul nu lăsa soluțiile speciale să-și încheie misiunea.

Curând s-a așternut și prima zăpadă, iar tehnicianul și prietenul său și-au adunat uneltele și au plecat promițându-și să revină la primăvară, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Noroiul a crescut continuu, chipul Pantocratorului de pe tavanul jos al naosul bisericii a fost acoperit primul, apoi mocirla a năvălit prin ferestre blocând și ultimele căi de acces.

Biserica a rămas demnă în picioare, fără nici o crăpătură în pereți, scufundându-se treptat, peste frumoasele culori ale picturilor s-a așternut un întuneric deplin și toată lumea a început să vorbească de cât de minunate erau, iar numele de Geamăna a pătruns în lumea legendelor.

După ani, când noroiul aproape ajunsese la streașini, tehnicianul s-a întors pentru câteva clipe pe malul lacului rememorând trăirile din toamna aceea și pentru a aprinde o lumânare în memoria prietenului și tovarășului de atunci, a cărui inimă a încetat prea de timpuriu să mai bată."