Am citit undeva, de mult, ceva. Era vorba de o trăire, de un sentiment din curtea şcolii.Un copil, un elev spunea, că sufletul lui se închide atunci când pentru şcoală se aduceau lemnele pentru iarnă şi rămânea aşa închis şi posomorât până când, pe lemnele tăiate boci se aşeza tăcută, prima zăpadă. Sunt cicluri ale vieţii, tratate diferit de fiecare persoană în parte.
Eu, de exemplu, de fapt pentru mine, viaţa stagnează vara, până atunci când, către toamnă, cosim iarba de sus din munte. De abia atunci, când simt mirosul ierbii culcate la pământ, pot trece mai departe , pot să-mi imaginez o continuare, o toamnă.
Îmi e dor de sunetul coasei dimineaţa în iarbă, însă mai mult îmi e dor de mirosul ierbii culcate la pământ. Moartea câteodată înseamnă viaţă.
Sfâşietor
RăspundețiȘtergere