marți, 19 mai 2015

Frustrările muntelui meu

Nu e un articol scris de mine, dar înţeleg extrem de bine. L-am primit pe email, anonim. Consider că merită citit. Enjoy.


"Orice poveste are un erou. De data asta, eroul nu are un nume. Are doar o poveste. Româneasca. Ca orice român, trăiesc în această ţară cu frustrările normale ale unui absolvent de şcoli şi angajat la patron. Povestea începe prin anii ’80. Venit dintr-o generaţie de bunici ţărani şi părinţi mutaţi la oraş pentru a oferi copilului ceva mai bun, am inceput să ies pe munte de la vârsta de 7 ani. De atunci m-am perindat prin diferite cluburi de ecologie, încercând să fac ceva ce ar putea să răsplătească natura, cel puţin la fel de mult cum mă răsplăteşte ea. Numele cluburilor nu contează, pentru că înainte de a fi etichetat ca ONG-ist, suntem toţi prieteni şi ne dorim toţi acelaşi lucru. Protecţia naturii. 
 Voluntarii ecologici sunt prost înţeleşi în România. Suntem văzuţi ca fiind cei care adunăm gunoaie după ce pleacă din mijlocul naturii „oamenii normali” sau ăia care se leagă cu lanţuri de copaci ca să nu-i taie „oamenii de afaceri”. Suntem văzuţi de multe ori ca nişte fanatici. Dar nu e aşa. Eu sunt fumător şi merg cu maşina, deci poluez. Şi din când în când, când nu găsesc câte un tomberon unde să arunc chiştocul de ţigară, după ce îl port în mână sau în buzunar vreo jumătate de oră, îl arunc pe jos. În vreo gură de canal. Ocazional mai ies la o bere sau la un vin cu prietenii. Nu povestim de Capatos sau Măruţă sau te miri ce alte emisiuni „mondene” ar mai trebui să vizionăm, să părem şi noi normali. Mulţi dintre noi nici măcar nu avem televizoare. Nu pentru că nu ne-am permite, ci doar că nu le găsim rostul. Panem et circenses. De obicei povestim despre ce cărţi am mai citit, ce filme am mai văzut, despre viaţă, istorie, univers, mintea umană, religie, politică. Nu contează neapărat subiectul de discuţie. Scopul este important. Scopul este să creştem ca fiinţe umane. După fiecare discuţie, nefiind important deznodământul, am mai multă încredere că noi, oamenii, ca rasă, avem potenţialul de a ne dezvolta infinit. Dar e o iluzie.
Weekendul acesta am fost la “Sărbătoarea Narciselor” de la Negrileasa. Ca de fiecare dată, e cel mai frustrant weekend din tot anul. Poate vă întrebaţi: “Cum să fie agasant un weekend în mijlocul naturii, între narcisele ce te îmbată cu parfumul lor la fiecare adiere de vânt?”. Frustrarea vine de la incapacitatea de a face oamenii ăia, care vin acolo, să înţeleagă că nu-i bine ce fac. Nu că nu-i bine pentru mine, eu sunt irelevant în povestea asta, dar nu e bine pentru dealurile alea, pentru natură şi pentru peisaj. E mentalitatea aia că “Ce-i la mine în curte e tot a’ meu” şi că, dacă nu-i la nimeni în curte, înseamnă că e a tuturor. Şi atunci noi suntem aia răi, voluntarii ecologici, care nu-i lăsăm pe ei, pe “oamenii normali”, să economisească nişte bani. Da, aşa văd eu problema. În loc să cumperi de la o florărie din oraş un buchet de narcise, mai bine mergi până la Negrileasa şi aduni cât poţi de multe şi cât poţi de repede, ca nu cumva să vină altcineva şi să le culeagă înaintea ta. Că doar îs gratis. Şi cu banii economisiţi, perfect: îţi cumperi patru mici şi bei o bere, şi ambalajele le poţi arunca liniştit pe jos, că doar are cine să le adune după tine. Şi partea absurdă la toată tărăşenia asta e că până îţi mânci micii şi-ţi râgâi berea, narcisele sunt ofilite deja. Dar nu-i nici o problemă, că doar poţi să mergi să mai culegi un sac. Păi ce, ai mers tu să le pui apă? Ai dreptate, n-am mers nici eu, dacă cumva te-ai atacat, dar eu nici nu-mi fac iluzia că tot ce creşte din pământ şi nu e revendicat de nimeni mi se cuvine.
Şi pe urmă mai vin şi “motocicliştii”, “ateviştii”, “ofrodiştii” şi mulţi alţii. Ca în fiecare an, noi, ecologiştii, suntem de vină că blocăm drumul, că nu-i lăsăm să „dea ture” peste narcise. Un minim de documentare ar fi suficient să-şi dea seama că bulbul de narcisă, odată călcat, se sparge în pământ şi adio narcise. Dar nu, e mai important să-ţi impresionezi audienţa decât un rahat de bulb pe care l-ai zdrobit.
Nu ştiu câţi dintre voi aţi încercat vreodată să vă susţineţi un punct de vedere. Să ai un ideal lângă care să stai şi să-l susţii neţinând cont cât de tare eşti atacat din toate părţile. Şi să faci asta într-un mod paşnic. V-aţi gândit vreodată la noi, ăia care stăm acolo în mijlocul drumului şi suntem scuipaţi sufleteşte de aproape toţi cei care trec pe drum? V-aţi gândit vreodată oare cum ar fi să stai tu la marginea drumului şi să-ţi susţii punctul de vedere, trecând prin furcile alea caudine de dimineaţa până seara? Cât ai rezista înainte de a sări să prinzi pe careva de gât?
 Pentru cei care fac parte din categoriile enumerate mai sus şi s-au atacat, vă recomand sa daţi o simplă căutare pe google, în engleză dacă vă descurcaţi, după următoarele cuvinte: “national park fines”. Nici măcar nu trebuie să daţi mai departe click pe linkurile afişate. Trebuie doar să căutaţi în pagina după semnul “$” şi să vedeţi ce sume apar acolo drept amenzi.
Dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, vreau să ştiţi că la fel ca mine sunt mulţi. Şi mult mai tineri, care mai au încă răbdarea şi entuziasmul pe care le aveam acum 20 de ani, când am luat-o pe drumul ăsta. Dar anul acesta la Negrileasa, mi s-a dovedit că rasa umană, din punctul meu de vedere, nu mai are nicio speranţă. De mic am încercat să mă implic activ în protecţia naturii. Weekendul acesta am luat decizia de a renunţa. Nu la clubul din care fac parte sau la prietenii ecologişti ori la ieşirile în natură. Nu. Am renunţat la a încerca să mai schimb ceva în ţara asta şi în mentalităţile oamenilor. Îmi ajunge. Dacă peste 5, 10 sau 20 de ani o să-şi deschidă careva ochii şi o să vadă că ne-am dus dracului, că am distrus planeta asta, singura pe care o avem, măcar eu o să mor împăcat că am încercat să fac ceva.
Hai să ne imaginăm un scenariu: plecând de la o simplă dispariţie a unei specii de narcise dintr-o poiană atât de frumoasă odată, pe urmă dispariţia unei musculiţe banale dependentă de narcisa aia, pe urmă a unui liliac. Toate duc la o destabilizare şi o distrugere inevitabilă a ecosistemului în vârful căruia ne credem noi. (Dacă n-a înţeles careva fraza de mai sus, înseamnă că murim).
Poate o duc puţin cam departe acum, dar nu vi se pare o ipocrizie să trimitem sonde în spaţiu să încercăm să colonizăm alte planete, când noi nu suntem în stare să avem grijă de planeta asta? Nu ne e ruşine să afirmăm, ca fiinţe umane, că suntem în căutare de inteligenţă extraterestă, când de multe ori nu există nici măcar inteligenţă terestră, la cum ne comportăm cu casa asta a noastră comună? Păi şi să zicem că ne întâlnim până la urmă cu omuleţii ăia mici şi verzi. Ce le arătăm când vor să facă turul planetei? Poze cu ce aveam odata?
E ultimul an în care mai merg la Negrileasa să mă lupt cu morile de vând. Poate colegii mai tineri o să mai meargă şi la anul şi o să încerce să convingă în continuare lumea că e bine să protejăm natura. Din partea mea, dragii mei degustători de mici cu bere, dragii mei exploatatori de narcise, dragii mei motociclişti şi alţi iubitori de „sporturi montane” din aceeaşi categorie, vă doresc distracţie plăcută la anu’ şi să dea Dumnezeu să faceţi cât mai mult prăpăd pe acolo. Poate peste vreo doi ani n-o să mai fie nicio narcisă şi vă puteţi plimba liniştiţi printre pungi şi peturi. Dar la cât de inventiv e românul, poate şi după ce n-o să mai fie narcise se mai inventează vreo sărbătoare gen „Sărbătoarea Gunoaielor”, în care scopul să fie colectarea câtor mai multe peturi sau doze de aluminiu.
Şi, ca să închei ciclic, daca cumva n-aţi înţeles încă despre ce am scris mai sus, vă rog să vă întoarceţi la titlu, pentru că, pentru mine, muntele e viaţa mea.

Un fost voluntar ecologic."

 Sursa foto aici.

2 comentarii:

Scrie aici. De bine, de rău, numa' scrie...